joi, martie 28, 2024

Comunismul ca ispita globala: In cautarea Paradisului terestru

Încă de la formare, regimul bolșevic a fost obsedat de propria imagine pe plan internațional. În pofida lipsei de fonduri și a izolării externe, fonduri imense au fost alocate diplomației culturale pentru a convinge Vestul, și în special intelectualii occidentali, că utopia sovietică încarna paradisul proletar. Au fot create instituții care aveau ca scop mobilizarea prietenilor, diabolizarea dușmanilor și care manipulau idealismul, romantismul și misticismul politic. Acum mai mult de douăzeci de ani, sociologul Paul Hollander, într-un studiu deja clasic, a numit aceste practici drept „pelerinaje politice” organizate de dictatura sovietică (sau de alte state comuniste) pentru a folosi intelectuali alienați, dispusi sa promoveze o imagine cât mai atractivă și favorabilă pentru țările comuniste.

Folosind documente fascinante care până recent nu au fost accesibile în arhivele sovietice, istoricul Michael David-Fox, profesor la Universitatea Georgetown, expune o poveste oarecum diferită, dar convergentă. Volumul de față constituie o analiză exemplară a relației ambivalente dintre gazdele sovietice și oaspeții occidentali și a tribulațiilor a ceea ce apărea public drept naivitate, dar în particular se manifesta inclusiv sub formă de scrupule, îndoieli și suspiciuni de falsitate. David-Fox demonstrează că nu toți „pelerinii”, chiar și cei notorii pentru propria lor credulitate, precum Sidney și Beatrice Webb, au fost total orbi (în cazul celor doi, în special ea). Pactul sovieto-nazist din 1939 a reprezentant pentru unii un catalizator care i-a trezit din mirajul auto-amăgitor.

Volumul se citește din multe puncte de vedere precum un thriller politic. Principalele personaje, atât sovietici cât și străini, sunt importante personalități politice și intelectuale. Primul director al VOKS (Societatea Unională pentru legăturile culturale cu străinătatea) a fost o veche bolșevică, Olga Davidovna Kameneva, sora lui Troțki, căsătorită pentru o perioadă cu unul dintre oamenii cei mai apropiați de Lenin, Lev Borisovici Kamenev, personaj central al opoziției împotriva lui Stalin din cadrul partidului. David-Fox examinează avatarurile acestei instituții in conexiune cu agenții similare, deseori concurente, precum Cominternul.

Printre intelectualii care figurează proeminent în această captivantă poveste despre speranță, iluzii și dezvrăjire sunt Theodore Dreiser, Romain Rolland, George Bernard Shaw, soții Webb, André Gide, Henri Barbusse și Lion Feuchtwanger. Dintre personalitățile sovietice implicate în acest gigantic război ideologic, David-Fox se concentrează asupra lui Maxim Gorki, marele sacerdot al realismului socialist, Aleksandr Arosev (ambasador la Praga, apoi succesorul Olgai Kameneva la conducerea VOKS, executat în timpul Marii Terori în pofida prieteniei cu Viaceslav Molotov), energicul și versatilul jurnalist Mihail Kolțov (și el a fost eliminat în timpul epurărilor) și supraviețuitorul „profesionist”, Ilya Ehrenburg.

David-Fox descoperă în aceste destine cinici, fanatici, auto-amăgiți și ipocriți demonstrând o chimie pe care istoria convențională despre occidentali înșelați sau alienați a ignorat-o până acum. În timp ce vesticii erau impresionați de „unitățile model” (școli, fabrici, până și închisori și tabere de reeducare), omologii lor sovietici, atât funcționarii cât și ghizii, erau atrași de valorile presupus promovate de vizitatorii progresiști, exponenți ai culturii umaniste anti-fasciste. Aceasta perspectivă inovatoare este confirmată și de cercetări recente din Europa care abordează teme similare. Dintre aceste lucrări aș aminti, de exemplu, excelentul studiu Umbrele paradisului. Scriitori români si francezi în Uniunea Sovietica (Humanitas, 2011) al istoricului cultural Angelo Mitchievici. Într-un fel, povestea dezamăgirii occidentale, a sindromului „Zeului care a dat greș”, a început cu lunga vizită în URSS a scriitorului romano-francez Panait Istrati în 1927 și cu critica sa dură la adresa stalinismului odată cu revenirea în Paris. Un fost favorit al lui Romain Rolland, care îl numise un Gorki al Balcanilor, Istrati a fost ostracizat de establishmentul stalinist internațional fiind etichetat drept renegat și trădător.

Volumul analizează cu acribie natura și dinamica diplomației culturale sovietice de la Lenin și Stalin până la Războiul Rece. Autorul pune accentul în special pe tensiunea dintre complexele de inferioritate și superioritate ale Uniunii Sovietice în relația cu Vestul, care simboliza un „Celălalt” constitutiv pentru sinele comunist; pe încercările de a pune bazele unei mișcări internaționale a prietenilor URSS care să nu se bazeze exclusiv pe membri ai variilor partide comuniste; funcțiunile spectacolelor culturale create pentru tovarășii de drum occidentali (unul dintre cele mai detestabile personaje din acest grup a fost Eduard Herriot); implicarea personală a lui Stalin în operațiunea de convingere a celebrităților din Vest că al său cult al personalității era de fapt o concesie făcută, împotriva propriei voințe, „dorinței maselor”.

David-Fox expune în detaliu încercările de a preîntâmpina îngrijorarea vizitatorilor care se temea să nu fie de fapt doar „idioți utili” prin intermediul tacticilor de tip satele lui Potemkin. Autorul prezintă și legătura dintre imaginea URSS drept fortăreață asediată, o expresie identitară profund paranoică și chiar xenofobă, pe de o parte, și încercările permanente de a deschide porțile noului stat vizitatorilor străini, pe de altă parte. David-Fox observă corect că aceste călătorii prin intermediul VOKS sau al agenției de turism Inturist au atins un nadir în timpul perioadei traumatice a Marii Terori.

Una dintre principalele contribuții a lui David-Fox este analiza fascinației exercitate de experimentul sovietic atât asupra stângii cât și asupra dreptei, mai ales în Germania Republicii de la Weimar. Povestea atracției arătate de național-bolșevici pentru modelul sovietic demonstrează că distincțiile dintre extrema stângă și dreaptă sunt mai puțin rigide decât suntem obișnuiți să credem. În concluzie, David-Fox reușește admirabil să „re-internaționalizeze” istoria sovietică și să identifice legături cruciale între dinamica internă a regimului și eforturile sale de a-și globaliza mesajul mesianic.

Recenzie de Vladimir Tismaneanu aparuta în „Times Literary Supplement” (8 iunie 2012) la cartea lui Michael David-Fox, Showcasing the Great Experiment: Cultural Diplomacy and Western Visitors to the Soviet Union. 1921-1941. Oxford and New York: Oxford University Press, 2012.

(Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob)

http://www.oup.com/us/catalog/general/subject/HistoryWorld/RussiaFormerSovietUnion/?view=usa&ci=9780199794577#

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Fascinația pentru personalitatea lui Stalin este șocantă din perspectiva omului individualist din secolul XXI. De la Wells și G.B. Shaw și până la Churchill și Roosevelt, ”bătrânul Joe” a rămas necontestat până după moarte. Trecând în zona cealaltă- în afară de appeasers- în principal Chamberlain- care nu poate fi socotit o inteligență nici măcar moderată- marile figuri gen Ezra Pound, Brassilach sau Drieu de la Rochelle au fost destul de singulare.

    • @AG. Nu cred (si nu numai eu) ca Churchill era indragostit de Stalin (si toate actiunile sale intre 1918 si 1940 o arata). S-a facut frate cu apostatul pentru a-l infrange pe Hitler. Iar discursul referitor la Cortina de Fier este magistral. Valabil si pt. Roosevelt. AM senzatia ca nici Swoboda e in admiratie fata de Ponta, dar interesele sunt interese… PS. culeg dintr-o alta postare [tot la un articol al prof.TIsmaneanu], 2 citate atribuite lui Trotki: A. „comunistii stiu sa ia puterea dar nu stiu ce sa faca cu ea” B. „comunistii la putere au permanenta nevoie de un dusman [care sa fie cauza neimplinirii a ceea ce promit]. Daca nu au un dusman, atunci il inventeaza”. Oare de ce aceste citate sunt perfect actuale si perfect aplicabile guvernarii Ponta?

      • De unde si pina unde Ponta comunist sau Basescu crestin-democrat sau Antonescu liberal sau MRU de dreapta sau …. Toti fac parte din categoria profitorilor ce lupta pentru gasca lor de imbogatiti ilegali care jefuiesc Romania. Asta cu doctrinele este prea complicat pentru politicieni de astazi sau prea neprofitabila. Si atunci cind banul este masura suprema a valorii mai usor cu capitalismul sau comunismul.

        • Blablabla… totisuntlafel.jpg … blablabla.

          Omule, nu-s toti la fel. Incredibil dar adevarat. Unii sunt bolsevici nasoi. Altii nu.

        • doctrina PSD e mai aproape de marxism decat cea a PNT de exemplu. Lozincile lui Ponta/Iliescu sunt mai aproape de marxism: „… PSD este ultima aparare a celor saraci …” FARA a specifica contra cui este apararea … Daca vrei sa pui egalitatea intre statul (perceput drept comunist/marxist/maoist/chavezist/ iliescian) si statul asistential (sau pomanagist) e OK.

          • Stimate domnule Precaut,

            Oare de ce primăria Parisului- care nu poate fi acuzată de comunism- reamintesc că Jaques Chirac a fost primar acolo- menține stația Stalingrad ? Stalingrad și-a schimbat ca oraș numele în Volgograd- sub Hrușciov. Totuși uite că cei de la primăria Parisului- comuniști ascunși ce sunt- păstrează la ora actuală 2012- stația Stalingrad ca aide -memorie pentru cei care au tendința să oculteze istoria. http://www.aparisguide.com/maps/metro.htm- o găsiți mai sus de stația Luis Blanc. Idem dacă veți ajunge în Paris și veți avea curiozitatea să vizitați muzeul Armatei- din interiorul Invalizilor- veți constata cu surprindere că armata franceză acordă cea mai mare prețuire rezistențilro comuniști printre care și Olga Bancic. Mai știe cineva cine a fost Olga Bancic ? Strada omonimă din București și-a modificat numele și totuși Olga Bancic- comunistă română activând în Rezistența Franceză și sfârșindu-și zilele pe butucul călaului german- a fost decapitată- e comemorată de francezi. Suntem noi niște imbecili cu anticomunismul nostru visceral- și poate că în realtiate lucrurile au fost mult mai complexe ? Răspunsul meu e categoric da.

            • Și aici trebuie să facem o reală și necesară separație între aparat- așa cum a fost el- cu bunele și relele lui- și cei care au crezut- și au murit în luptă cu fascismul. De la cei prezentați astă vară în expoziția ”Maletta mexicana! la Bilbao- care cuprinde fotografii a lui Kappa și Gerda Taro din războiul spaniol- și până la cei care au luptat în maquis-ul francez- merită respectul și admirația noastră pentru că au luptat- și au murit- pentru libertate. Și aici, chiar dacă dl.Tismăneanu va avea sigur un cui împotriva autorului și a poemului., aș vrea să citez din unul din cei mai mari (și comuniști) poeți din secolul XX-Paul Eluard- și din poezia sa- Liberte.
              ”….
              ”Sur mon chien gourmand et tendre
              Sur ses oreilles dressées
              Sur sa patte maladroite
              J’écris ton nom

              Sur le tremplin de ma porte
              Sur les objets familiers
              Sur le flot du feu béni
              J’écris ton nom

              Sur toute chair accordée
              Sur le front de mes amis
              Sur chaque main qui se tend
              J’écris ton nom

              Sur la vitre des surprises
              Sur les lèvres attentives
              Bien au-dessus du silence
              J’écris ton nom

              Sur mes refuges détruits
              Sur mes phares écroulés
              Sur les murs de mon ennui
              J’écris ton nom

              Sur l’absence sans désir
              Sur la solitude nue
              Sur les marches de la mort
              J’écris ton nom

              Sur la santé revenue
              Sur le risque disparu
              Sur l’espoir sans souvenir
              J’écris ton nom

              Et par le pouvoir d’un mot
              Je recommence ma vie
              Je suis né pour te connaître
              Pour te nommer

              Liberté.”

  2. Lecturand interesanta recenzie din articolul de azi, gandul m-a dus la un produs interbelic neaos, despre care am aflat amanunte cu ceva timp in urma rasfoind cartea lui Stelian Tanase – Clientii lu’ Tanti Varvara. Ma refer la controversatul Belu Zilber (Herbert Zilber). Un zelos suporter al paradisului proletar sovietic, al revolutiei clasei muncitoare, un ardent militant al demontarii sistemului burghezo-mosieresc, personaj a carei tranzitie de la extaz la agonie este emblematic procesului de „dezvrajire” pe care multi intelectuali l-au experimentat pe propria piele de-a lungul secolului trecut. Desigur, povestea lui Belu Zilber merita o analiza separata.

    • Personaj extrem de controversat (a fost prietenul de suflet al lui Lucretiu Patrascanu pe care l-a tradat in sinistra ancheta care a dus la simulacrul de proces din 1954 si la executarea acestuia), Belu Zilber a scris una dintre cele mai importante carti ale literaturii dezvrajirii, a apostaziei, a iluminarii. Ma refer la „Monarhia de drept dialectic”, o carte cu un destin el insusi extrem de alambicat. Dreptul divin fusese inlocuit in teocratiile seculare marxiste de dreptul dialectic. Am scris despre Zilber in cartea mea „Arheologia terorii” aparuta la editura Curtea Veche.

  3. sehr geehrter herr professor!

    desigur ca una din obsesiile comunismului era o buna imagine internationala, caci altfel este clar ca nu siar fi putut indeplini scopul – revolutia mondiala. daca nu sunt convins pro atunci nici nu pot milita pro.

    insa in modul acesta de promovare in sine nu exista nici un element de noutate, poate cu exceptia internationalismului, care se suprapune insa cu aparitia telecomunicatiilor, a automobilului, a avioanelor, deci cu sporirea vitezei de comunicare si astfel posibilitatea depasirii mai lesne a distantelor. astazi avem internet, deci putem fi online in spatiul public (aproape) indiferent unde ne aflam. raspandirea ideilor, respectiv trambitarea lor este marketing si prezinta elemente de noutate doar in crearea mesajelor persuasive in paralel cu dezvoltarea psihologiei, sociologiei (targetare etc.).
    avem astazi british council, geothe institut, institut francaise, chiar si icr – cultura a fost si va fi intotdeauna o arma si o latura a propagandei, si aici nu ma refer la latura peiorativa a fenomenului. afland despre arta ceaiului sau caligrafia japoneza aflam mai mult despre „sufletul” japonez decat analizand evolutia economica.

    daca ne uitam desigur la personaje si vedem modul in care se lasa influentati si unele dintre ele in cele din urma isi dau seama de miraj si il spulbera, atunci suntem in fata unor fenomene foarte interesante. din pacate constatam si ca uneori, nu rar, istoria se repeta.

    • pai nu-ti promit ei raiul pe pamant numai ca nu-i lasa ….. (fie Basescu, fie Videanu, fie Reding, fie Barroso, fie Gordon, fie .. careva … important e ca nu ne lasa sa facem raiul pe pamant.).????

    • USL este peste tot, este in toate, este in cele ce sunta azi sin in cele care maine vor rade la SOARE (ma refer la „votati Soarele” din ’46, alegeri ce se vor reinventa pe 09.12.2012)…:)

  4. Legat de ideea „paradisului terestru” imi este imposibil sa nu reproduc din Vlad Muresan (un text pe care il pastrez cu sintenie si il recitesc saptaminal):

    Concentrînd în sine atît potenţialul anarhic, cît şi iraţionalitatea, atît virtuţile disolutive cît şi caracterul preformal, masa se dezvăluie ca cea mai fidelă analogie istorică a Adîncului. Neascultînd de vreo lege afară de cea a propriei contingenţe, fluviu de lavă ce pîrjoleşte, uniformizează şi în cele din urmă urîţeşte totul în jurul său, mulţimea îşi croieşte drum prin istorie, surpînd structuri şi dinastii, decapitînd principi şi principii, …

    Vocea maselor trebuie să bubuie acum în istorie, să spulbere articulările injuste ale ei. „Mişcarea proletariatului nu se poate ridica şi elibera decît aruncînd în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială” (K.M. Manifestul partidului comunist).

    … pămîntul este judecat pentru că nu e Paradis: o societate nouă trebuie să se nască pe cadavrul vechii societăţi. Oamenii sînt judecaţi pentru că nu sînt desăvîrşiţi: un om nou trebuie să se nască pe cadavrul omului vechi. Critica Pămîntului înseamnă scindarea, judecarea lui (krisis): trecerea lui prin foc şi sabie.

    Masele erau depozitarele adevăratei umanităţi, iar Partidul nu era decît conştiinţa de sine a maselor, format de oameni „din popor”, deci de emanaţii ale matricei egalitare.

    Marx a eliberat astfel energiile unui adevărat Golem, umanitatea proletară. Acest uriaş antropoid, creat tocmai cu scopuri vindicative, este o bună imagine a masei proletare antrenate în istoria revoluţionară. Partidul ar fi tocmai structura de coeziune a maselor dispersate, conştiinţa Golem-ului, suflarea de viaţă a lui Marx peste chipul de lut al maselor. Caracteristic unei asemenea investiri este autonomizarea progeniturii. Marx a petrecut o viaţă agitată pentru a pune colosul proletar de lut într-o funestă şi de neoprit mişcare. Cînd uriaşul puhoi s-a trezit, istoria a primit o amploare catastrofică inconturnabilă. Golem-ul proletar a început să orbecăie, dărîmînd totul în cale, nivelînd arhitecturile istoriei după lipsa lui de chip si de asemănare.

    Comunismul este o viclenie a infernului, deoarece sub seducţia perfidă a umanismului inconştient de limitele lui se ascund caznele inumane ale iadului terestru.

    „Fără violenţă şi cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie” (Engels)

    Vladimir Soloviov a rostit, profetic, că rolul statului nu este de a aduce paradisul pe pămînt, ci de a împiedica instaurarea infernului. Prin vocea lui Marx, putem spune că infernul s-a travestit în paradis pentru a se înstăpîni asupra lumii. În comparaţie cu Gulag-ul, fabricile capitaliste exploatatoare erau zone de agrement.

    • La limita, spusele lui Engels nu sunt „neadevarate” ci „complet adevarate”.
      Depinde de interpretarea pe care cititorul, le-o da.
      Viata ne obliga in fiecare secunda (este „motor” al ei) sa alegem „din doua,
      una”.
      Ganditi-va la jocul acela din copilarie in care „din 10 intrebari ce-ti pun,
      aflu orice numar la care te-ai gandit”, dar sa nu fie mai mare de 1024.
      Viata ne obliga sa excludem. Intre tine si mine, aflati pe buza prapastiei
      in situatie de pravalire, pe fiecare din noi, Viata il obliga sa se salveze in
      ultima instanta, pe el.

      Copil fiind, am citit (mi se pare ca in „Old Shaterhand” o situatie in care
      doi insi (tata si fiu) „inveleau” cupola unei biserici.
      La un moment dat fiul, a intrat intr-o forma de nebunie (un fel de
      epilepsie) pe care o putea provoca (printre altele) si „lucratul la
      inaltime”. In zvarcolelile provocate de „nebunia” lui, se agatase de
      picioarele tatalui.
      Tatal a trebuit sa decida in fractiuni de secunda. Copilul lui avea la
      randui, copii. Daca mureau amandoi, paguba era mult mai mare
      decat daca nu.
      Din experienta de o viata de lucrator in constructii, auzise de boala
      asta si stia ca odata isteria pornita, nu are oprire.
      Asa ca a ales. Din doi, unul. A smucit piciorul si … asta, l-a lasat
      sa se prabuseasca in golul de sub el, pe propriul sau copil.
      Erau doar amandoi si, daca nu ar fi povestit chiar batranul, nimeni
      nu ar fi stiut. De la asa inaltimi, lucrand, poti cadea dintr-o mie de
      simple greseli.
      Povestea spune insa ca parintele, s-a supus judecatii.
      Au fost consultati mesteri ai domeniului si, a fost, din punctul de
      vedere al judecatii oamenilor, absolvit.

      PS. Povestioara aceasta nu este „cea mai elocventa”, pentru cazul
      nostru dar, „elocventa” … este.
      Cel mai elocvent pentru a intelege ca, la limita, tu trebuie sa ramai
      „ultimul pe lista”. Sunt, motive de exceptie, destule, dar ca principiu
      cel ce trebuie sa iasa afara din joc (cand alta solutie nu mai ramane)
      nu trebuie sa fii tu.
      Conditia baza (pe care insasi Viata o cere) pentru ca „jocul” sa fie
      „corect” este … „sa nu fii tu cel care ataca”.

      • Erata:
        Cel mai elocvent pentru a intelege ca, la limita, tu trebuie sa ramai
        “ultimul pe lista”…. este (in imaginatia mea) „focul”.
        Dar, e prea mic spatiul aici, pentru abordarea asta.

  5. “Într-un fel, povestea dezamăgirii occidentale, a sindromului „Zeului care a dat greș”, a început cu lunga vizită în URSS a scriitorului romano-francez Panait Istrati în 1927 și cu critica sa dură la adresa stalinismului odată cu revenirea în Paris. Un fost favorit al lui Romanin Rolland, care îl numise un Gorki al Balcanilor, Istrati a fost ostracizat de establishmentul stalinist internațional fiind etichetat drept renegat și trădător.”
    Gandindu-ma ca recenzia a aparut intr-o revista americana, cred ca, plecand de la exemplul lui P Istrati, nu era rau sa se dezvolte tema “dezvrajitilor” si “dezmostenitilor” in paralel cu cea a “colaborationistilor” dictaturii staliniste cu exemple din Romanica (L.Patrascanu, B.Zilber etc in antiteza cu T Arghezi, M Sadoveanu samd). Macar asa sa ne facem cunoscuta tarisoara noastra draga…

    • Multumesc pentru comentariu. Revista este engleza, apare la Londa. Aveti perfecta dreptate, dar spatiul unei recenzii este decis de catre editori, nu de catre autor. Cartea lui Angelo Mitchievici, pe care o mentionez in text, se ocupa de unele dintre cazurile amintite de Dvs.

      • Noi va multumim pentru minunatele dvs lucrari si articole!
        Sorry, dar am facut confuzie cu familia editoriala Time (Magazine etc) si comentariul meu nu a fost decat o timida sugestie a unui amator (din public) catre un profesionist al istoriei!
        Oricum, este minunat ca exista oameni ca dumneavoastra si este foarte rau ca nu mai sunt multi cei precum Alica (Alexei F) pe care am avut onoarea sa-l cunosc acum ff multi ani!
        Keep up the good work (please)!

        • Ma bucur si va multumesc ca l-ati pomenit pe Alica Florescu. Imi si ne va lipsi. Era un om onest, cu un suflet generos. Il amintesc in cartea mea care va apare la Humanitas in noiembrie. Avea o seninatate calma cand vorbea despre trecutul comunist, ceea ce nu-l facea sa ascunda cat de mult detesta totalitarismul, de orice culoare. Din pacate, nu a fost, nu sunt multi ca el, capabili sa-si asume in chip cinstit despartirea de lumea parintilor sai. Sa ne gandim la Serghei Mizil ori la Petre Roman, dar exemplele sunt mult mai numeroase.

  6. Nu stiu cum procedeaza alti cititori de literatura politica, dar eu de fiecare data dupa ce inchid o carte fac un pas inapoi si ma straduiesc sa ies de sub vraja povestitorului, incercand sa-i descopar interesul de origine care l-a manat din urma, sa fac o serie de corelatii cu trecutul si prezentul si sa-i gasesc locul potrivit intr-un tablou general al politicii. Asa am facut si cu recenzia de fata, pentru care va multumesc, despre care pot spune ca va impartasesc pe deplin aprecierea potrivit careia povestea lui Michael David-Fox este „oarecum diferita, dar convergenta”. Ce altceva ar fi putut scrie istoricul de la Universitatea Georgetown? Inainte de a da un raspuns, as observa ca scrierea respectiva emana din spatiul politic american si ca autorul apartine unei scoli istorico-politice de aceeasi sorginte. In al doilea rand, si aici fac conexiunea cu prezentul, as indemna cititorul sa rememoreze cuvintele candidatului republican la presedentie, Mitt Romneay, care intr-un stil remarcabil de direct sintetiza o cutuma si o doctrina de politica externa americana, conform careia „Rusia este inamicul geopolitic numarul unu al Statelor Unite” (Washington Post in editia online).

    Revenind la intrebare, cred ca acum raspunsul este mult mai usor de dat, M.D.F. nu ar fi putut scrie nimic altceva in afara unei asemenea linii de conduita. Cred ca in acest adevar neescamotabil isi pot gasi explicatia si unele accese atlantice de razboi rece, care, ca noutate, au depasit cu mult faza bipolara, in prezent afirmandu-se mai multe tipuri de Razboaie Reci (cu lumea islamica, comunista, postcomunista etc.). Cu alte cuvinte, si cu aceasta inchei aceasta idee, care este mai mult pentru cititorii ocazionali decat pentru cunoscatori, ceea ce vine dinspre Vest ar trebui luat cu o anumita rezerva, ca fiind ceva partizan, uneori excesiv de orbitor si de expansiv, dupa cum am vazut dupa 1989 (si din nou intrebarea: Ce altceva ar putea spune?) si trecut prin furcile caudine ale analizei critice, dar, mai ales, si aici atentie, al intereselor proprii (ma refer la noi ca Estici), care intotdeauna vor fi divergente de ale altora (ii am in vedere in primul rand pe Vestici).

    Ceea ce am expus mai sus explica adversitatea americana fata de rusi, nu insa si angoasa fata de comunism, care nu a murit odata cu URSS-ul, ci cunoaste o neasteptata inflorire de masa in afara Europei. Aceasta temere a capitalismului ar trebui cautata in natura expansiva a capitalului, care face din capitalism o fiara vesnic infometata, aflata intr-o cautare vesnica dupa prada. Razboaiele din Afganistan, Irak, Libia si, probabil, Siria, Iran si altele care or mai urma reliefeaza extrem de bine aceasta gena agresiva. Ori, ce a facut comunismul, s-a imprejmuit si a pus stavile in fata animalului de jungla numit capitalism peste tot pe unde i-a fost in putinta, caruia nu i-a ramas decat sa faca zimbre si sa inghita in sec, privind peste gard la fabuloasa prada din Est. Precum lupul din capra cu trei iezi, care-si pilea limba sa aiba un glas suficient de frumos pentru a fi inselator si a i se deschide usa, capitalismului i-a reusit exact aceeasi stratagema, cantand in fel si chip melodia democratiei. Si, la fel ca in aceeasi poveste, odata deschise portile, toti i-au cazut prada, iar prima a fost chiar democratia (a se vedea la noi, intre altele, tarasenia cu boicotarea si apoi invalidarea referendumului de catre un stat zis de drept, dar nereprezentativ pentru vointa poporului si interesul national).

    Proverbul cu mintea de pe urma pare a fi si in culturile altor popoare, nu neaparat est-europene, din moment ce teza retestarii in noile conditii a ideii „paradisiace”, cum o numiti, a prins colt si a inceput sa-si ridice capul din mizeria sau iadul capitalist, pentru a pastra aceiasi termeni biblici de referinta. Ori asta nu este deloc o veste buna pentru capitalul financiar-bancar multinational, obisnuit sa haladuiasca in voie, fara a cunoaste granite si fara a da socoteala de unde si cum si-a obtinut prada numita profit. Nu cred insa, si aceasta ar putea fi vestea buna, ca vom asista vreodata la reproducerea comunismului in tiparele trecutului, ci mai degraba la nasterea unor noi forme de organizare social-politica, mai aproape de nevoile oamenilor si popoarelor. Mai pe sleau spus, nimeni nu va putea impiedica cautarea „paradisului terestru”, chiar daca in cale ii vor fi asternute fel de fel de piedici. Capitalismul, veti fi de acord, D-le Tismaneanu, nu mai este o ispita, a fost invins de propria-i lacomie, cazand in groapa de la pomana comunismului, ca in epilogul povestei mai sus amintite.

  7. Fiind un experiment social declanșat și gestionat de către persoane care considerau că sunt în posesia căii juste de evoluție a umanității, totalitarismul comunist era destinat să eșueze. Ispita pe care încă o provoacă în conștiințele multora, în pofida crimelor colective și a altor fărădelegi înfăptuite vine, pe de o parte, din iluzia că Paradisul pierdut poate fi, totuși, realizat în această lume, iar pe de altă parte, din dificultatea, insolubilă pentru mulți oameni, de a trăi plenar în libertate. Succesul modernității capitaliste vine tocmai din înțelegerea și specularea la maximum a slăbiciunilor omenești. Limitele care i se impun omului în libertatea capitalistă, atâta câtă este, își au originea în universaliile firii umane. Inginerii societății de consum s-au dovedit mai realiști decât proiectanții și executanții marxismului științific. Rămâne de văzut dacă democrația și capitalismul sunt congruente à la longue.

  8. Paradisul … (in realitate) nu este altfel decat „terrestru”. Celalalt este doar, in a
    noastra (ca specie) imaginatie.
    Fericirea este un „produs” (esp = „producto”/ engl.= product).
    S-au incercat fel si fel de retete (procese de fabricatie) spre a se ajunge la ea.
    Printre aceste retete, a fost si „comunismul”.
    Alchimistii (cercetatorii) care au lucrat la elaborarea acestei solutii, nu sunt (din
    punctul meu de vedere condamnabili) tot asa cum in domeniul farmaceutic nu
    poti condamna pe cineva care incercand sa obtina (in lupta lui contra cancerului
    (sa zicem) in loc de un rezultat pe care scontase, o „apa de ploaie” sau o
    „matraguna”.
    Problema e la „implantatori”.
    Acum, in anii astia din urma, datorita (si) wikipediei, am citit un pic mai mult
    (as fi zis „aprofundat” dar, e prea mult) despre Marx si, cu toate ca nu cadem pe
    o aceeasi lungime de unda nu ii neg „bataia de cap”, nu ii neg „efectiva
    scormonire”, cautarea in „a se apropia de adevar”.
    Ca unii au luat-o asa cum un croitor ia un sablon, si se apuca sa taie (cu foarfeca,
    pe contur), asta e … o alta poveste.
    Toate retetele care, cautand fericirea, sar peste „autonomia individuala” dau chix.
    Iar „comunism” si „autonomie individuala” e antagonie perfecta.
    Socialismul creeaza impresia (celor cu vedere politica slaba) ca reduce din acest
    „chix” dar dincolo de aceasta iluzie e … zeama de varza.
    Odata ce am incetat (ca specie) sa mai fim animale (deodata asta cu accederea la
    „cunoastere”, odata ce am inceput sa „rationam”, „dolce far nient-ul” rai, si-a incetat
    existenta.
    Una era cand traiam ca cerbul (ca concept) si caprioara (ibidem) sau ca lupul (tot
    ca concept) si cu lupoaica (asisderea) si alta e cand ne ridicaram dincolo de cota
    „zero” ( socotind noi, dinspre „minus infinit” spre „plus infinit”).
    Maximumul „rai” ce il putem (ce il mai putem) ca oameni obtine este doar
    „o viata respirabila” iar la asta nu se poate ajunge decat doar aplicand (o singura)
    reteta: democratia (atat de forma cat si de fond ).

  9. @ Vladimir Tismăneanu

    Revin…

    În general “paradisul” este concluzia unui serviciu de propagandă. În timp ce am trăit cu toţii nişte “alimentare pline numai când se făcea poza” şi “propaganda raţionalului în economica centralizată”… din vest ne invada un sistem cu mult mai perfid de propagandă indus în filme cu “americani fericiţi că trăiesc în ca mai puternică ţară a lumii”. Cine spune că substratul “luptei de clasă” este legat de conştiinţa ideologică, nu ştie ce vorbeşte. Românul privea serialul Dallas mai ales ca să vadă luxul de acolo şi să se imagineze şi el făcând nişte afaceri de câteva milioane pentru a putea exista într-o vilă, un fotoliu de piele, un Mercedes decapotabil, un trabuc între două telefoane de maximă importanţă, şi neveste/soţi precum personajele din serial… Comunismul spunea că imperialismul, societatea cosmopolită, internaţională, şi supraconsumul, sunt entităţi decadente. Criza economică mondială provocată de SUA stă mărturie că au avut dreptate. Pe de altă parte, raţionalismul sărăciei este etern, România a plecat de la stadiul de sărăcie şi, după 20 de ani de iluzii, a ajuns la stadiul de sărăcie lucie… iată că şi “occidentalii” au avut dreptate.

    Până la urmă avem un război între o ideologie legată de societatea de consum, care exploatează natura imorală a omului, şi o ideologie care pleacă de la transformarea peste noapte a omului în arhetipul “Omul Nou” cuprins de un fel de moralitate proletară atotcuprinzătoare, prin această incapabil de atingere a idealului ideologic, deci utopic (şi, până la urmă, la fel de imoral, căci natura umană nu este efemeră, nu se schimbă cu ideologia şi sistemul social).

    Până la urmă marea minciună ar putea fi faptul că omenirea are cu adevărat nevoie de un concept politic pentru a exista, respectiv că are nevoie şi de politicieni şi nu doar de un corp de specialişti în guvernare (cu o programă şi un examen prin care pregătirea poate fi cuantificată). Până la urmă conceptul politic nu face altceva decât să permită anumitor “oameni de partid” accesul la nişte funcţii pentru care nu sunt cu adevărat pregătiţi (şcoliţi) în numele unui inefabil scop politic.

  10. Buna seara!
    Prea complicat, eu am gusturi mai populare… Prefer concluzia lui Frank Zappa: „communism doesn’t work because people like to own stuff”. In aceste cateva cuvinte, el a reusit:
    – sa demonteze (parca mergea mai bine „sa demaste”) dintru inceput iluzia colhoznica
    – sa acuze (sau „sa infiereze”? sau „sa demaste”, iar?) voalat capitalismul (ala de consum, deh!)
    (- sa dea posibilitatea, celor care vor si stiu „cum se face treaba si cum devine chestia” (fireste), sa creada ca, pentru rezolvarea dorintei oamenilor de a avea, o posibila solutie ar fi, poate (zic si eu „poate”)… comunismul. Nu cred ca e deplasata aceasta interpretare; ia sa-ncerc asa: communism does work because people like to own stuff. E ceva in neregula, cumva? :) )

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro