joi, martie 28, 2024

Comuniştii români, serviciile secrete sovietice şi ironia istoriei

Politica de autonomie faţă de Moscova a regimului comunist de la Bucureşti s-a dezvoltat la începutul anilor ’60, speculându-se polemica dintre liderii politici ai URSS şi R.P. Chineze şi a cunoscut consacrarea oficială în luna aprilie 1964, când, la Plenara lărgită a C.C. al P.M.R., a fost adoptată aşa-zisa „Declaraţie de independenţă” a României în cadrul blocului sovietic.

Pe acel fond, era inevitabilă apariţia de cereri ale unor foşti membri din conducerea P.M.R., care solicitau reabilitarea lor politică, subliniind cât de importantă a fost împotrivirea lor în faţa sovieticilor de-a lungul anilor. Un asemenea exemplu de cameleonism politic este şi memoriul adresat de generalul-maior (r) Dumitru Petrescu lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la 22 iunie 1964.

În cele 21 de pagini-manuscris, fostul inspector general al armatei române pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă şi-a prezentat biografia de ilegalist, activităţile pe care le-a desfăşurat în U.R.S.S. în perioada iunie 1935 – noiembrie 1943 şi metodele folosite de N.K.V.D. pentru racolarea sa ca spion. De asemenea, Dumitru Petrescu a menţionat că a lucrat la secţiile române din cadrul Editurii în Limbi Străine din URSS, postului de radio Moscova şi a Direcţiei a VII-a din Direcţia Superioară Politică a Armatei Roşii (Glavpurkka). Experienţa căpătată în ultima organizaţie menţionată – «care se ocupa cu activitatea de descompunere a armatei duşmane» – a fost folosită din plin în primii ani de după război, când, în calitate de politruc-şef al armatei române, generalul Dumitru Petrescu a promovat cu sârg modelul de comunizare învăţat la Moscova.

Totodată, se poate observa că fidelitatea acestuia faţă de şefii săi din Glavpurkka a generat conflicte în anii 1947-1948 cu colonelul Eromin (şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al NKVD) şi, drept urmare, colonelul Valter Roman îl informa direct pe Eromin, fără aprobarea superiorului său din acel moment – Dumitru Petrescu.

Membrii Secretariatului C.C. al P.M.R. au analizat acea situaţie în luna mai 1948 şi au hotărât înlocuirea lui Dumitru Petrescu din acea funcţie cu generalul-maior Petre Borilă (care considera că Valter Roman are un caracter mic-burghez). Dumitru Petrescu nu a fost trimis la „munca de jos”, ci i s-a încredinţat funcţia de şef al Secţiei Organe Conducătoare a C.C. al P.M.R. Aceste fapte pot duce la ipoteza că au existat presiuni din partea N.K.V.D. la nivelurile politice de la Bucureşti şi s-a încercat aplanarea conflictului prin înlăturarea „rebelului” (susţinut direct de Glavpurkka) de la conducerea aparatului politic introdus în mod ilegal în armata română, începând din toamna anului 1945.

Ulterior, Dumitru Petrescu a îndeplinit funcţiile de președinte al Marii Adunări Naționale (26 ianuarie – 29 mai 1950), președinte al Comitetului de Stat al Aprovizionării (14 ianuarie 1951 – 9 martie 1952), ministru de finanțe (9 martie 1952 – 3 octombrie 1955, în locul lui Vasile Luca) şi vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 octombrie 1955 – 26 mai 1956). A căzut în dizgraţie în anul 1956 din cauza unor „discuţii critice nepartinice”, a fost acuzat de fracţionism şi a ajuns, în cele din urmă, director general al Întreprinderii de Stat „Loto-Pronosport”.

Memoriul lui Dumitru Petrescu – întocmit în perioada în care acesta lucra la „Loto-Pronosport” şi era nemulţumit de nivelul salariului pe care îl primea – a fost văzut şi semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej în vara anului 1964, însă reabilitarea politică a fostului şef al Inspectoratului general pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă a fost făcută de succesorul lui Dej la conducerea partidului şi statului, Nicolae Ceauşescu.

Ironia sorţii şi a istoriei! Documentul respectiv a fost semnat de Dumitru Petrescu la 22 iunie 1964, când se împlineau exact 23 de ani de la momentul în care generalul Ion Antonescu a emis ordinul său de luptă pentru întreaga Armata regală Română, care conţinea o frază care a devenit celebră: „Ostaşi, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din Răsărit şi Miază-Noapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii Voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.

După cum a precizat autorul memoriului, acesta se afla la 22 iunie 1941 în URSS şi acceptase să slujească sub un drapel străin împotriva Armatei Române. Jurământul său de credinţă faţă de Uniunea Sovietică a fost valabil atât în perioada desfăşurării celui de-al doilea război mondial, cât şi ulterior, când Dumitru Petrescu a fost unul dintre vectorii utilizaţi de autorităţile de la Moscova pentru destrămarea Armatei regale Române chiar din interiorul său.

Memoriul trimis lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de generalul-maior (în rezervă) Dumitru Petrescu, fost inspector general al armatei pentru Educaţie Cultură şi Propagandă şi, ulterior, ministru de Finanţe.

[Consemnare manu:] Rog a o citi personal!

[Consemnare manu:] V[ă]z[ut] ss. Gh. Gheorghiu-Dej

Tovarăşe Gheorghiu,

Ca urmare a dezbaterilor problemelor ridicate de „Declaraţia” cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, socot că în etapa actuală au căpătat o mai mare claritate o serie de chestiuni care permit – cred eu – a fi limpezite în mod definitiv şi o serie de lucruri legate de mine.

Este vorba, în primul rând, de calitatea mea de membru de partid şi, apoi, de alte câteva chestiuni care decurg din această situaţie.

1) Socot că unele din elementele care au dus la crearea unei astfel de situaţii, cât şi la prelungirea ei vreme de aproape nouă ani, au contingenţă cu cultul personalităţii, cu practicile pe care acesta le-a generat, şi care a fost atât de just apreciat şi combătut în textul „Declaraţiei”.

Pentru a fi mai bine înţeles, voi deschide o paranteză. Este şi just şi bine că partidul nostru a luat poziţia expusă în „Declaraţie” la pag. 54 faţă de analiza făcută de Congresul XX-lea al PCUS cultului personalităţii.

E de remarcat că „Declaraţia” foloseşte termenul „cultul personalităţii” în general, nelegându-l exclusiv de persoana lui Stalin. S-a avut în vedere, probabil, că acest cult a fost practicat nu numai de o persoană, ci şi de cei care l-au secondat şi care au practicat nu numai cultul persoanei lui Stalin, ci şi cultul persoanei lor. Se poate da ca exemplu faptul că toate liniile de metrou purtau numele lui Kaganovici, iar unele din cele mai mari fabrici, oraşe etc. pe cel al lui Molotov ş.a.m.d. Toate acestea sunt perfect adevărate, cu toate că iniţiatorul şi beneficiarul principal al acestui cult a fost în primul rând Stalin.

Vreau să mă refer acum mai întâi la un prim grup de probleme legate de perioada când mă aflam în URSS (iunie 1935 – noiembrie 1943).

După evadare[a de la Craiova, din anul 1935 – nota P. Opriş], am emigrat în URSS. Ţin să precizez, de la bun început, că nu eu am fost cel care am conceput ideea evadării. Ea a apărut când toţi cei din procesul ceferiştilor erau încă la Jilava, şi înaintea procesului de la Malmaison, iulie–august 1933. Iniţiatorul şi cel care s-a ocupat practic acolo de punerea în aplicare este cunoscut. Tov. Gheorghiu îl cunoaşte. Ajungând la Craiova, după procesul din 1933 de la Bucureşti, Secretariatul C.C. al P.C.R. din care făcea parte pe atunci Gh. Stoica şi Al. Sencovici a reluat ideea evadării. Secretariatul C.C. este cel care a hotărât cine să evadeze şi nu altcineva.

Când am ajuns la Moscova, Boris Stefanov a susţinut că evadarea a fost pusă la cale şi organizată de Siguranţă. Acest lucru îl ştie Vanda Nicolskaia şi Nicolae Goldberger, care erau delegaţi la Congresul al VII-lea al Internaţionalei Comuniste. Urmarea părerii lui B. Stefanov – dacă nu pusă la cale chiar de el – a fost că organele Kominternului, cât şi altele au dezlănţuit o întreagă anchetă.

N-ar fi rău, chiar acum, cât încă mai sunt în viaţă Gheorghe Stoica şi Al. Sencovici, ca C.C. al P.M.R. să cerceteze şi să lămurească definitiv această acuzaţie.

Fapt cert e că noi, cei care am evadat, ştim şi ni s-a spus că organizatorul este Secretariatul C.C. al P.C.R. (de altfel, când am ajuns în Buc[ureşti], la noi au venit atât Gh. Stoica, cât şi Al. Sencovici). Adevărul îl cunosc cei doi mai sus pomeniţi mai bine decât mine.

Aflând (eu) numele celor care fuseseră stabiliţi să evadeze (care au fost considerentele, nu le-am cunoscut şi nu le ştiu nici azi – ele sunt ştiute de Sencovici şi [Gheorghe] Stoica), am transmis prin omul de legătură că trebuie să fie inclus şi tov. Gheorghiu. Aceasta nu o spun acum pentru a mă pune bine cu cineva, ci e purul adevăr.

La o nouă revedere cu legătura C.C., aceasta mi-a comunicat că Secretariatul nu e de acord cu propunerea mea. Că socoate că mai mulţi ar face evadarea imposibilă sau ar duce la cădere. Că în mijlocul de transport (autoturismul) nu pot intra trei persoane plus însoţitorul. De altfel, a pomenit de căderile care au avut loc când s-a făcut încercarea de a organiza fuga din închisoarea militară. Am propus atunci să fie înlocuit Doncea. S-a respins şi această propunere. Toate aceste lucruri sunt cunoscute de tov. Gheorghiu, deşi legătura îmi atrăsese atenţia ca să nu vorbesc nimic cu nimeni. Mai mult! În dimineaţa fugii am mai discutat cu tov. Gheorghiu, am pomenit de eventualitatea înlocuirii lui Doncea şi, nefiind de acord, ne-am luat la revedere.

Ca atare, n-am iniţiat, n-am organizat şi nici nu m-am bătut, n-am vrut să evadez de frica închisorii ori din alte motive. Parcă am avut un presentiment că evadarea asta va fi în viaţa mea o sursă de continue nenorociri. De aceea, de atunci am blestemat-o şi o blestem neîntrerupt.

Cam la vreun an de la ajungerea mea în URSS au început să aibă loc pe scară de masă practicile cultului personalităţii: arestări, procese, reprimări fără nici un fel de judecată etc. Tocmai fusese scos din funcţia de Comisar al Min[isterului de] Interne Iagoda şi-i urmase Ejov – sub a cărui activitate s-au petrecut cele mai sălbatice represiuni. Cred că nu a fost nici un militant comunist din afara URSS care să nu fi fost cel puţin cercetat. În câteva luni a fost pustiită întreaga Secţie Balcanică a Int[ernaţionalei] Com[uniste]. Polonezii au dispărut aproape toţi etc., etc.

La sosire mi s-a cerut o autobiografie. Potrivit discuţiei pe care o avusesem la primirea mea în PCR cu membrul Biroului Local (ţin minte că aşa se numea organul de conducere a organizaţiei de partid Bucureşti), Ştrul Leibovici (Aurel – numele conspirativ), am dat o autobiografie destul de largă. Mi s-a indicat să scriu în aşa fel încât să nu mai revin asupra unor lucruri, ca să nu dea naştere la bănuieli. În afară de aceasta, eu mai am meteahna de a exagera propriile-mi lipsuri. Poate că nu sunt crezut când afirm aşa ceva, dar asta e realitatea. Apoi mi-am zis că, o dată intrat în partid, să-mi descarc sufletul de tot ceea ce am greşit până atunci faţă de clasa muncitoare. Despre aceasta voi vorbi mai jos. Şi aşa am şi făcut ! Ba se pare că am şi întrecut măsura, redând o serie de lucruri de mică importanţă. Gh. Vasilichi, care era şi el membru al Bir[oului] Local, poate ştie ce s-a făcut cu autobiografia mea.

În autobiografie am arătat că, înainte de a deveni membru al PCR – deşi făceam parte din mişcarea muncitorească revoluţionară încă din dec[embrie] 1918 (am luat parte cu muncitorii de la SOCEC – ca ucenic – la greva din 13 dec. 1918), făcusem parte dintr-o grupă ilegală de tineret (singura în tot raionul Verde – adică Griviţa, Grand, Basarab până la Gara de Nord, delegatul „centrului” era Gh. Stoica şi poate să confirme), am luat parte la acţiunea de înfiinţare a UTC, din 1923 devenisem membru al sindicatului CFR Griviţa, iar de prin 1925 până în 1929 – când a fost dizolvat – fusesem membru al Comit[etului] Sind[icatului] CFR şi secretar, în care calitate am luat parte la Congresul Sind[icatelor] Unitare din aprilie 1929 de la Timişoara –, pe o perioadă scurtă de 2-3 ani am făcut parte din Partidul Socialist al Muncitorilor sau, cum îi zicea pe atunci, partidul „ghelerterist”.

Am subliniat că n-am făcut parte din nici un grup fracţionist din mişcarea comunistă. Am arătat şi dovedit că încă din primăvara lui 1930, faptic, nu mai făcusem parte din P.S.M. Iar că în toamna lui 1930, când a avut loc greva la Lemaître, iar conducerea P.S.M. a luat poziţie contrară grevei, în şedinţă publică am demascat ce fel de partid e P.S.M.

Deoarece în ajunul luptelor din februarie 1933, dar mai ales după, P.S.M. alunecase pe poziţii troţkiste (pe vremea aceea, din conducerea acestui partid continuau să facă parte Ştefan Voitec, Zaharia Tănase, V. Anognoste, Constantin Mănescu-petrolistul, Nic. Ionescu, Iancu Reichman-Şomuz, etc.), se vede că nu m-au crezut şi au început cercetările să stabilească dacă n-am fost troţkist şi eu.

Cercetările – la Moscova – au durat mai mulţi ani. Prin 1938 – vara – odată cu intensificarea măsurilor de represiune în URSS, cercetările au fost reluate, dar ele s-au încheiat cu acelaşi rezultat favorabil mie.

Tot în vara lui 1938 – aşa îmi amintesc –, când relaţiile dintre URSS şi România se mai îmbunătăţiseră, se făcuse schimb de ambasadori, am fost chemat la şeful cadrelor Sectorului Balcanic din Komintern, unde mi s-a propus să mă prezint la ambasadorul român – era Gafencu – ca să-i cer să-mi înlesnească întoarcerea în ţară. N-am fost de acord! Am arătat că asta apare ca o provocare. În România eram condamnat la 15 ani muncă silnică. P.C.R. organizase evadarea, iar eu să mă duc să mă predau de bunăvoie Siguranţei române? Am propus să fiu trimis să activez ilegal şi mă duc. Altfel, nu! Peste câtăva  vreme Ciornamordik, şeful cadrelor cu pricina, a fost arestat şi împuşcat. A fost, n-a fost vinovat, nu ştiu.

Toamna lui 1938 – ori poate 1937 –, întregul grup român compus din: Iosif Rangheţ, Gh. Vasilichi, Doncea, Ivanca Rudenco, Stein, eu şi altul, al cărui nume îmi scapă, am fost trimişi în Caucaz la aşa zisa muncă practică. De altfel, aşa s-a procedat şi cu alte naţionalităţi. După ce ne-a vânturat prin tot Azerbaidjanul şi Gruzia, nevrând să ne ducă la Moscova, ne-a izolat în satul Gurzun, pe malul Mării Negre, dincolo de Ialta. Venind iarna, grupul a protestat şi în sfârşit am fost readuşi la Moscova. Pe toţi i-a găzduit într-o casă de pe Bd. Gogol, iar pe mine m-a izolat, în fapt fixându-mi domiciliu forţat acolo unde locuia şi familia mea, care venise la Moscova în 1936. După alte cercetări care, de asemenea, n-au dus la nimic compromiţător pentru mine, am fost pus să muncesc la Secţia Română a Editurii în Limbi Străine.

Prin 1939, toamna, după declanşarea războiului de către Hitler contra Poloniei, am fost atras să lucrez la Glavpurkka (Direcţia superioară politică a Armatei Roşii), Secţia VII-a, care se ocupa cu activitatea de descompunere a armatelor duşmane. Aici am depus o muncă care a fost bine apreciată, iar după un timp mi s-a propus să fiu angajat, la început ca salariat civil, până se vor face formele, apoi voi fi încadrat în aparatul politic ca ofiţer al Armatei Roşii.

Prin primăvara-vara lui 1940, organele NVKD care mă cercetaseră în legătură cu chestiunile pe care le-am arătat mai sus (adică evadarea şi troţkismul) mă cheamă să-mi propună să accept să fiu trimis în România să fac spionaj. Am cerut câteva zile să mă gândesc, după care am refuzat.

Bine sau rău am făcut (eu cred că bine), dar am raţionat aşa: eu sunt membru al PCR. Burghezia română şi aşa căuta să identifice partidul cu o oficină stipendiată a Moscovei, cu un cuib de spioni. În primăvara lui 1932 – în ajun de 1 Mai – fusesem arestat cu un grup mare (printre care erau: avocatul Stelian Niţulescu, Witzman, un anume Zaharia, Grecu, Ursulescu etc.), în total vreo 30 persoane. Or[i] colonelul Hotineanu, care ne anchetase, tocmai asta şi vrusese să obţină, anume să ne însceneze proces de spionaj în favoarea URSS. După vreo două luni şi jumătate, din lipsă de dovezi, a fost nevoit să elibereze întregul grup.

În cazul când aş fi acceptat să fac spionaj şi aş fi fost prins, ar fi fost o mană cerească pentru Siguranţă în acţiunea ei de a lovi în PCR, în mişcarea revoluţionară de masă pe linia demascării că nu interesele poporului român, ale proletariatului apără PCR, ci că pur şi simplu este o unealtă, o organizaţie de spionaj sovietică. În acelaşi timp mi-am adus aminte de acţiunea teroristă de la Senat, cred în 1922, şi ştim cât de rău a provocat mişcării revoluţionare de masă din România acea acţiune.

Deci am refuzat să fac spionaj, cu toate că îmi dădeam seama că URSS, ca stat socialist, în scopul prevenirii unui atac din partea statelor burgheze, inclusiv România burghezo-moşierească, trebuia să facă apel la astfel de căi. Dar pentru o astfel de treabă trebuia găsiţi astfel de oameni care nu făcuseră activitate publică de masă, care să nu aducă apă la moara Siguranţei în acţiunea ei de compromitere a conducătorului clasei muncitoare: PCR.

Nu puţine au fost presiunile asupra mea şi nici prea delicate metodele – dar m-am menţinut pe poziţia de a refuza până la capăt, deşi eram conştient că ar putea să mă coste scump acest refuz.

O bucată de vreme am fost lăsat în pace.

Prin toamna lui 1940 – după trecerea la statul sovietic a Basarabiei şi Nordului Bucovinei – am fost chemat la NKVD să recunosc un cetăţean care venise din România, membru al PCR. Era – când l-am văzut – Ştrul Leibovici, care trecuse, după câte îmi aduc aminte că spunea el, cu aprobarea sau din însărcinarea partidului.

Cu acest prilej, organele NKVD au început din nou să ridice vechea propunere. Dacă nu, atunci să le furnizez anumite informaţii despre românii care se aflau la Moscova. Mi-au vorbit că se apropie războiul, că printre străini unii trebuie să fie în slujba serviciilor de spionaj străine şi, deci, şi printre românii aflaţi la Moscova. Am răspuns că descoperirea acestora e o treabă necesară, justă şi că dacă cumva aud, aflu ceva, socot de datoria mea de comunist să ajut statul sovietic să se apere, să descopere duşmanii.

Ei mi-au cerut însă mai mult. Pretindeau că trebuie să-mi fac legături printre toţi românii (eu arătasem că sunt prin natura muncii izolat, că n-am legături şi ăsta era purul adevăr). Am mai arătat că sunt extrem de ocupat cu treburi tot puse în slujba apărării statului socialist sovietic, că, în afară că eram nevoit să mai continui unele treburi la Editura în Limbi Străine, lucram şi la radio, în afară că la Secţia VII-a Dir[ecţiei] Sup[erioare] Politice am mult de lucru tocmai legat de chestiuni de apărare.

Apoi am declarat că, cu toate că recunosc necesitatea acestor treburi, mie nu-mi plac şi nici n-am aptitudini pentru ele. Or toate aceste chestiuni cer şi vreme şi calităţi specifice trebii. Ne-am despărţit fără nimic concret.

Înainte cu puţin de iunie 1941, începerea războiului antisovietic, sau poate imediat după începere (nu-mi amintesc precis) am fost chemat din nou. M-au reţinut 3 zile, în care au reluat vechile cercetări. Colonelul care mă anchetase zicea că nu vrea decât să lămurească unele chestiuni şi că ceea ce face nu e anchetă. Dar lucrurile au fost reluate de la început: chestia evadării, bănuiala de troţkism, refuzul de a le face servicii, deci atitudine antisovietică etc. Şi modul de cercetare şi mijloacele erau de acum mult schimbate în rău. Totuşi, după 3 zile şi 3 nopţi, văzând că nu scot ce doreau, mi-au dat drumul. M-au obligat însă să vin seara după lucru. Aşa că vreme de circa două săptămâni, ziua lucram (pentru că îmi ceruseră să nu lipsesc de la lucru şi să nu pomenesc nimănui nimic din cele ce se întâmplau), iar noapte de noapte, între orele 8 seara – 4-5 dimineaţa, am tot fost sucit şi răsucit şi cercetat şi despre laptele pe care l-am supt de la mama.

Spre sfârşit, într-una din nopţi, colonelul m-a dus la un comisar de securitate (comisar gasbezapasnost) ce purta 2-3 stele pe epoleţi. Acesta, care avea un dosar în faţă, m-a chestionat pe aceleaşi probleme vreme de vreo 3-4 ore. El s-a purtat corect, mi-a vorbit frumos. La urmă a rostit: „no ladno” şi nu prea insistent mi-a repetat şi el că ar trebui să dau pe cât pot o mână de ajutor organelor de securitate. I-am repetat şi lui ce mai spusesem. El, pe scurt, a mai repetat cele spuse anterior, mi-a dat mâna şi mi-a spus că pot să plec, că sunt liber.

Întorcându-ne în biroul colonelului, acesta, mai domolit dar destul de răspicat şi pe un ton poruncitor, mi-a repetat că are nevoie de relaţii despre românii de la Moscova. Am declarat din nou ceea ce mai spusesem şi am încheiat că, dacă prin contactul ce-l am prin natura muncii voi afla lucruri pe care conştiinţa mea de comunist le socoate dăunătoare securităţii statului sovietic socialist, li le voi aduce la cunoştinţă. El mi-a spus între altele că Ana Pauker şi V. Luca nu-i interesează. Mi-a dat apoi un număr de telefon la care să sun când voi avea ceva de comunicat.

A trecut apoi o altă perioadă de vreme. Eu n-am dat nici un semn de viaţă. Am fost chemat la telefon de ei. Am răspuns că sunt tare ocupat şi că nici n-am nimic de comunicat. Apoi lucrurile s-au repetat. Am fost chemat la o adresă unde a venit un civil. La început a fost amabil, dar insistent pe linia celor ce vroiau ei. Povestea s-a repetat încă o dată sau de două ori. Cetăţeanul era tot mai nemulţumit şi declara că nu vreau să-i ajut.

Ceea ce reţin e că-i interesa de un anume Nicolski, de fel din Basarabia, care fusese arestat în România pentru spionaj în favoarea Sovietelor. Nu ştiu dacă aceasta e aceeaşi persoană cu Nicolski care a lucrat după 23 August 1944 în Min[isterul] Afacerilor Interne ale R.P.R. Eu auzisem vag de existenţa lui, dar nu-l văzusem niciodată. Mi-au cerut să-i fac cunoştinţă şi să strâng date despre el. N-am făcut-o! Eram tare ocupat, posibilitatea să-i fac cunoştinţă nu s-a ivit, deci rezultatul a fost zero. Cetăţeanul de la NKVD a început să mă ameninţe. Ne-am certat şi ne-am despărţit, el spunând că o să mă reclame colonelului. După o bucată de timp mă cheamă şi-mi citeşte el nişte date – care după câte îmi amintesc erau defavorabile lui Nicolski – şi-mi cere ca să le confirm. Am refuzat!

După altă câtăva vreme civilul vine însoţit de un ofiţer şi insista ca eu să confirm cele ce scriseseră ei; văzând că refuz, m-au ameninţat că am să fiu din nou chemat la Liublianka. (Este strada pe care se află NKVD).

Evenimentele, apoi, s-au precipitat. Autorităţile au fost evacuate din Moscova, iar eu am plecat mai întâi la Kuibîşev, apoi la Engels, pe Volga.

După aceasta am fost lăsat în pace multă vreme. Încă înainte de evacuarea Moscovei aflasem de la colonelul Samoilov, adjunctul generalului Burţev, şeful Direcţiei a VII-a (acum Secţia VII-a se transformase în direcţie), că la propunerea Direcţiei Superioare Politice de a fi încadrat în Armata Roşie ca locotenent-colonel, organele NKVD s-au opus, ba ceruseră să fiu scos şi din funcţia civilă pe care o ocupam. La opoziţia fermă a Direcţiei a VII-a – aceasta a convenit ca să fiu încadrat ca ofiţer, dar n-a acceptat să fiu scos cu totul – am rămas să lucrez mai departe ca civil.

După întoarcerea din evacuare, la Moscova, munca Secţiei Române din Direcţia VII-a s-a intensificat atât pe linia scoaterii de materiale în limba română, care erau răspândite în liniile frontului românesc sau aruncate cu avioanele în ţară. De asemenea, a luat proporţii – şi s-a dezvoltat pe măsură ce erau făcuţi tot mai mulţi prizonieri – munca politică printre prizonierii români. Am scos şi un ziar intitulat „Graiul Liber”. Prin postul de radio se transmiteau articole, interviuri şi declaraţii ale prizonierilor. Pe unii i-am adus chiar în studio, de unde s-au adresat celor din ţară sau trupelor de pe front. Începuse să se organizeze conferinţe ale delegaţilor soldaţilor antifascişti. Mişcarea antifascistă din lagăre lua o amploare tot mai mare.

S-a produs apoi marea înfrângere a armatelor hitleriste de la Cotul Donului şi Voronej. A fost luat ca prizonieri un mare lot de ostaşi şi ofiţeri români, cinci generali, printre care generalul Lascăr M., Mazarini, Dimitriu etc.

S-a trecut la organizarea Diviziei de voluntari antifascişti „Tudor Vladimirescu”. Cu ostaşii lucrurile merseseră relativ uşor. Chiar şi cu ofiţerii inferiori şi mai ales cu rezerviştii. Numărul ofiţerilor superiori era restrâns. Trebuia găsit un comandant al diviziei. Organele militare sovietice, cât şi cele politice vroiau să fie pus un general. Aceştia însă manevrau, nu credeau în victoria URSS, se ameninţau unul pe altul, refuzau să accepte.

De prizonierii din lagăre se ocupau două organe sovietice: de munca politică (în lagăre) se ocupau organele NKVD, de cea care privea organizarea unităţilor militare se ocupau organele Min[isterului] Apărării şi Dir[ecţiei] Sup[erioare] Politice, respectiv Direcţia a VII-a. De altfel, din însărcinarea Dir[ecţiei] VII-a şi personal a lui Dimitri Zaharici Manuilski – reprezentantul PCUS pe lângă Direcţia VII-a, eu – ajutat de Mihail Burcă – ne ocupam de un lot mare de ofiţeri care fuseseră prizonieri la Cotul Donului. Dintre aceştia un număr însemnat aderaseră la Divizie.

Lucrurile avansau rapid, Divizia era gata de formare, dar nu se realizase nimic în legătură cu convingerea unui general ca să accepte comanda. Atunci, conflictul latent dintre organele Min[isterului] Apărării şi cele ale Min[isterului de] Interne (trebuie spus că între acestea se ducea o luptă surdă) a izbucnit în mod acut.

Organele NKVD ţinuseră pe generali într-un lagăr izolat şi nu voiseră să dea acces şi oamenilor Direcţiei VII-a să ia contact cu ei. Văzând nereuşita NKVD, organele superioare au comandat aducerea generalilor Lascăr şi Mazarini în lagărul de la Krasnogorsk unde, de fapt, se şi pregătea corpul ofiţeresc pentru divizia ce trebuia să ia fiinţă.

Atunci D. Z. Manuilski m-a chemat şi mi-a dat sarcina să încerc şi eu să stau de vorbă cu cei doi generali spre a-i convinge.

Lagărul era însă condus de organele NKVD. Deci, cu toate că aveam mandat să stau de vorbă cu generalii, comandantul lagărului nu mi-a permis. A informat pe cei de la Moscova. În lagăr a venit colonelul cunoscut de la Liublianka şi a început din nou să mă ameninţe. Că, după ce servicii n-am vrut să le fac, acum vin să le stric munca lor, că le-am scăpat din mână, dar să mă feresc, că vor găsi ei un alt prilej de a pune mâna pe mine.

În vara-toamna lui 1943 toţi ofiţerii români care aderaseră la ideea formării Diviziei T[udor] V[ladimirescu] au fost concentraţi într-o clădire din localitatea Planernaia, de lângă Moscova. Aici, noi am organizat o serie de cursuri: militare, politice etc. Eu am ţinut un ciclu de conferinţe despre situaţia politică curentă. Având nevoie de o hartă, am luat una de la Direcţia VII-a cu aprobările cuvenite. N-am apucat să sfârşesc prima lecţie la care foloseam harta, că am şi fost chemat telefonic de la Moscova şi somat să aduc de îndată harta.

Organele NKVD informaseră denaturat pe şefii lor că am scos o hartă militară fără voie, că asta înseamnă divulgarea secretelor militare şi cereau luarea de măsuri împotriva mea, ca scoaterea din muncă imediat şi punerea la dispoziţia lor pentru a face cercetări asupra gravităţii greşelii şi avizarea la măsurile ce trebuie luate.

Dir[ecţia] Sup[erioară] Politică şi, în primul rând, Direcţia a VII-a, generalul Burţev, apoi D. Z. Manuilski, personal, s-au opus, au arătat care era realitatea şi astfel am scăpat teafăr.

La începutul lui noiembrie 1943, organele Min[isterului] Apărării au fixat lista celor ce trebuia să ocupe posturi de comandă şi politice în Divizia T[udor] V[ladimirescu]. La aceasta a fost consultată şi Ana Pauker, cred că şi V. Luca şi Manole H. Manole, care formau un aşa zis Birou al PCR la Moscova, pe lângă organul ce se crease ca urmare a desfiinţării Kominternului. (Denumirea exactă a acestuia nu mi-o aduc aminte). O serie de tovarăşi au fost încadraţi pe posturi de comandanţi secunzi politici de regimente ca: M. Burcă, D. Coliu, Gh. Stoica, [Petre] Borilă, apoi Al. Paraschiv, Vanda Nicolski etc. pe posturi mai mici.

Întrucât unităţile de voluntari din prizonieri erau formate cu aprobarea şi a Min[isterului] Apărării şi a Min[isterului] Af[acerilor] Interne, eu, care fusesem trecut pe listă de către Direcţia VII-a ca comandant sec[und] politic al diviziei, am fost tăiat la opunerea organelor NKVD. Nici Ana Pauker şi nici Luca nu m-au susţinut şi, deci, am rămas bun şters. Chestiunea era urgentă. La început, pentru câtăva vreme, a fost numit (aşa îmi aduc aminte) în locul meu un moldovean, de fel din Tiraspol, pe nume Iordanov. Apoi, după un timp a fost adus Tulceanu – lipovean din Tulcea şi trecut în URSS în vremea Revoluţiei Socialiste din Octombrie 1917.

Văzând că risc să rămân în afara diviziei, m-am adresat Anei Pauker, dar ea mi-a răspuns evaziv, ba că nu depindea de ea, ba că alte organe se opun şi că nu poate face nimic. De altfel, acelaşi fel de a se purta a avut şi în cazul cu harta.

Întrucât lucrasem mult cu D.Z. Manuilski, care acum mă cunoştea şi ştia povestea dintre mine şi organele NKVD, m-am adresat lui Manuilski, care lucra pe problemele de propagandă în rândurile armatelor duşmane; în afară de legătura pe care o avea cu Şcerbakov, şeful Dir[ecţiei] Sup[erioare] Politice mai ţinea legătură şi cu Stalin, pe care îl informa personal, la care avea acces oricând şi de la care primea dispoziţii.

În cazul meu, ştiu sigur că el a vorbit cu Şcerbakov şi între altele mi-a spus că-l va informa şi pe Stalin.

Rezultatul: în câteva zile, dispoziţia de a mi se refuza încadrarea în Divizia T[udor]. V[ladimirescu]. a fost anulată, iar eu am fost numit ca ajutor al comandantului Sec[ţiei] Politice, adică şeful Secţiei Politice a Diviziei.

Este, de asemenea, demn de remarcat că, dat fiind că Comand[antul] Diviziei trebuia să aibă un consilier sovietic (toţi consilierii de pe lângă comandanţii de unităţi şi subunităţi, în afară de cel de la divizie, fuseseră numiţi de Dir[ecţia] Sup[erioară] Pol[itică] a Armatei Roşii), acesta trebuia să fie desemnat de Min[isterul] de Interne. La început – pentru vreo săptămână – fusese numit un colonel din cadrul organelor de anchetă. Acesta, într-o discuţie avută cu mine, s-a scăpat, recunoscând că organele de anchetă sunt furioase pe mine şi că să mă feresc să mai am vreodată a face cu ele.

Dacă – spre norocul meu – în mână nu le-am mai încăput, ele însă n-au încetat să mă lovească.

Aceasta a continuat şi după 23 August 1944 în ţară.

Iată cum s-a manifestat aceasta.

În calitatea mea de şef al Dir[ecţiei] Sup[erioare] Pol[itice] a Armatei RPR (Inspectoratul general pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă) aveam obligaţia să trimit – de altfel, ca şi Secţia II-a din M.St.M. rapoarte asupra stării de spirit a armatei la Comisia Aliată de Control. Sectorul din Com[isia] Aliată de Control care se ocupa cu această problemă oficial se prezenta ca organ politic. Evident că îndeplinea şi această funcţie, dar era în fond organ de informaţie. Dovadă este şi faptul că Secţia II-a a M.St.M. prezenta tot lor informaţiile pe care le strângea. Aceasta o întărea încă alte două fapte. Unul, că şeful sectorului respectiv din C.A.C., col. Eromin, era ofiţer al NKVD şi că el nu era decât administrativ subordonat generalului Susaikov – locţiitorul preşedintelui C.A.C. Operativ, colonelul Eromin era independent. Al doilea element, că acesta punea accent pe informaţiile având caracterul specific organelor de spionaj.

Încă de la început, col. Eromin, şeful sectorului, s-a declarat nemulţumit de conţinutul şi caracterul materialelor pe care le primea de la E.C.P. I-am explicat într-o discuţie că noi nu suntem organ de informaţie şi de contrainformaţie. Că în munca de formare a unei stări politico-morale sănătoase a armatei se folosesc şi informaţiile despre indivizi, asta e adevărat, dar conţinutul şi forma, cât şi metodele muncii aparatului politic diferă de ale organelor de specialitate. De altfel şi în Armata Sovietică există două aparate paralele, fiecare cu atribuţiile lui. În fapt, el ştia toate astea mai bine decât mine.

A continuat totuşi să se arate permanent nemulţumit şi să-mi reproşeze la fiecare întâlnire, încercând să mă convingă ca să dau aparatului politic o orientare similară cu a Secţiei a II-a a M.St.M. şi materialelor un caracter specific contrainformativ.

N-am fost de acord cu aceasta! Ca urmare am intrat în conflict cu el. De altfel, nu era de mirare, căci era bine montat de către cei din organele NKVD de la Moscova şi de la prima întâlnire am simţit o atitudine ostilă din partea lui. Pe parcurs, în afară de nemulţumirea manifestată treptat, tot mai deschis, îmi reproşa că nu vreau să-i ajut şi, spre sfârşitul Comisiei Aliate de Control, a ajuns să mă învinuiască că aş fi antisovietic. I-am ripostat cum se cuvine, totodată i-am spus că nu sunt antisovietic, dar nici nu mă sperii de astfel de ameninţări. În ultimă instanţă m-am menţinut pe poziţia că aparatul politic al armatei R.P.R. nu e serviciu de informaţii sau contrainformaţii al Comisiei Aliate de Control.

Dacă el crede că trebuie să fie altfel, n-are decât să mă reclame la C.C. al P.M.R. şi acesta să lămurească cine are dreptate. N-a făcut însă aceasta tocmai pentru că n-avea dreptate.

Un alt motiv al ciocnirilor dintre noi a fost şi următorul. Colonelul Eromin ştia de unele divergenţe din sânul secretariatului C.C. al partidului nostru. Probabil că de la cei care făceau parte din grupul A. Pauker – V. Luca sau şi de la alţii.

La început cu discreţie, prudent, col. Eromin (care ştia că sunt membru al C.C.) mi-a făcut aluzii că ar vrea să ştie ce fel de divergenţe sunt, între cine, adică, pe scurt, vroia informaţii.

I-am răspuns răspicat că eu sunt şeful politic al Armatei, că sunt membru al C.C. şi nu informator!

N-am fost informatorul nimănui niciodată şi, deci, nici lui nu-i voi da nimic altceva decât ceea ce mă obligă sarcinile în calitatea mea oficială pe care o am. Dacă conducerea PCUS, guvernul sovietic vrea să ştie ce se petrece în sânul C.C., să se adreseze oficial organelor în drept.

De atunci, relaţiile dintre noi au devenit şi mai încordate şi, de unde certurile rămâneau între noi doi, de atunci m-a chemat de vreo două ori la Susaikov, reclamându-mă că îi sabotez munca. Acesta a avut o atitudine oarecum rezervată şi lucrurile au continuat să rămână ca şi în trecut.

Col. Eromin a dat atunci dispoziţie subalternilor lui să mă ocolească şi ca ei să ia direct informaţii de la subalternii mei, fără ca eu să ştiu. Am aflat, întâmplător, că printre cei pe care îi chemase şi de la care primise o bună bucată de vreme informaţii peste capul meu, ca şef al E.C.P. (şi ale cărui atribuţii directe nu aveau nimic comun cu serv[iciul] E.C.P. care se ocupa cu problemele), era şi colonelul Valter Roman.

L-am chemat şi i-am interzis să se mai amestece în treburi care nu-l privesc. Cu toate acestea, eram ţinut în curent că col. V. Roman a continuat să ducă informaţii lui Eromin.

Col. Eromin, aflând de măsurile ce luasem, m-a chemat la el. Era furios foc. A început să urle şi să-mi strige că sunt antisovietic, apoi m-a înjurat de mamă. În enervare a pomenit de Roman, care are o poziţie justă, şi că ceea ce n-am vrut eu să spun a aflat de la el.

Văzând că mă înjură, i-am amintit că nu-i sunt subaltern, că România nu e ţară ocupată şi el nu e ocupant, i-am declarat că cu el nu voi mai lucra, l-am înjurat şi eu şi m-am dus drept la Susaikov. Acesta l-a chemat, unde, la urma urmelor, a bălmăjit fel de fel de lucruri, sfârşind prin a declara că nu pe mine m-a înjurat, ci în general. De atunci eu n-am mai avut de a face cu el.

M-am mai întâlnit cu col. Eromin în automotorul care ducea personalul C.A.C. spre Iaşi; la plecare, fusesem împuternicit să-l însoţesc pe Susaikov până la Iaşi. Asta s-a întâmplat în salonul automotorului, de faţă fiind şi Susaikov, când Eromin a început din nou să mă ameninţe şi să mă înjure. I-am răspuns în acelaşi fel. La plecarea lui din salon, Susaikov, care era cam ameţit, mi-a spus că de mai multe ori Eromin i-a vorbit rău despre mine şi că dracu ştie care din[tre] noi doi are dreptate. Adevărul e că, într-o măsură, şi Susaikov se temea de Eromin şi căuta să evite tot ceea ce ar fi putut să-l facă pe acesta să-l încondeieze la mai marii lui din NKVD.

Aşa cum ştafeta se predă din mâna-n mână, aşa s-a întâmplat şi cu ponegrirea mea, trecând de la un organ sovietic la altul. Colonelul Eromin fusese montat de organele de anchetă ale NKVD. El a predat ceea ce ştia, cât şi reaua părere ce şi-o formase despre mine, sovieticilor care rămăseseră în ţară. Mai întâi, ataşatului militar, care era şi consilier pe lângă ministrul M.F.A., şi aparatului acestuia, precum şi consilierilor militari, ambasadei sovietice, celor de la „Pace Trainică”, celor din aparatul Sovromurilor etc.

Ba l-au informat şi pe M. Lascăr, care era ministru. Rezultatul a fost că, la un moment dat, Lascăr a încercat să repete ceea ce făcuse Eromin, adică să lucreze cu V[alter]. Roman peste capul meu.

Dar metoda de a repeta, fie ea minciună, că tot o să rămână ceva, a fost folosită şi în cazul meu pe scară destul de largă.

Prezentarea mea într-o aşa lumină, desigur, s-a făcut şi noii conduceri a M.F.A. care a venit după schimbarea lui Lascăr. La fel s-au petrecut lucrurile în ce-l priveşte pe consilierul de pe lângă M.A.I.

De aceea nu se poate ca această acţiune să nu fi avut influenţă şi asupra măsurilor de scoatere a mea aşa de intempestivă, fără o cercetare prealabilă, dacă corespund sau nu funcţiei, de la Direcţia Superioară Politică a Armatei. Mai ales că eram membru al C.C. şi, totodată, şi responsabilul Secţiei Militare a C.C.

De altfel, când i-am replicat tov. Gheorghiu o serie de lucruri neştiute, s-a exprimat într-un anumit sens şi a recunoscut că măsura a fost pripită. Aşa se explică de ce cazul a fost apoi discutat la Secretariatul C.C., urmarea a fost că mi s-a dat muncă în aparatul C.C.

Socot, ca urmare tot a acestei acţiuni a acestor organe, intens susţinută, că, ulterior, s-a manifestat de către conducere, faţă de mine, o reţinere, neîncredere. Că nu o dată unii au fost întrebaţi ce părere au despre mine. Că altă dată am fost tratat cu brutalitate în legătură cu atitudinea de combatere a poziţiei greşite a lui Miron Constantinescu în problemele economice. Deşi aveam dreptate, mi se spunea: „du-te şi te înţelege cu Miron!”. Asta arată neîncredere în mine.

Cred că acesta a şi fost unul din elementele care au stat la baza părerii de aş fi omul Anei Pauker şi al lui Vasile Luca. Dar eu ştiam că ei cunoşteau părerea organelor sovietice respective faţă de mine. De altfel am şi arătat că în anumite situaţii ei s-au şi eschivat să ia vreo poziţie favorabilă mie, deşi aveam dreptate.

Mai ştiam că ei, ca oameni ridicaţi şi susţinuţi de cei care introduseseră practica cultului personalităţii în mişcarea comunistă, cărora practica metodelor acestui cult le era favorabilă şi convenabilă, nu erau proşti să-şi rişte situaţia ori pielea lor pentru mine. Aşa a procedat Ana Pauker în cazul cu harta şi apoi cu numirea mea la Divizia T[udor]. V[ladimirescu]. Dacă A. Pauker m-ar fi socotit omul lor, nu s-ar fi exprimat să fiu scos din C.C., cum a făcut atunci când a aflat că l-am demascat pe Valter Roman pentru că o ridica în slăvi şi vorbea că ea trebuie să fie prim secretar al C.C. şi nu Gheorghiu-Dej. Şi tot ca urmare a acestei poziţii negative faţă de mine, ea s-a opus ca să fiu decorat la 30 Decembrie 1948.

La fel V. Luca. Ca urmare a informării de către V[alter]. Roman că m-am exprimat împotriva părerii că A. Pauker ar trebui să fie prim secretar al C.C., a strigat în gura mare într-un grup printre care se afla şi Gh. Vasilichi că trebuie să fiu împuşcat. Iar atunci când – trimis de conducere – am luat măsuri de lichidare a rezultatelor dăunătoare ale politicii aventuriste duse de Toth, fratele lui Luca în judeţul Trei Scaune, şi l-am scos pe acesta din funcţie, V. Luca m-a chemat la el şi m-a ameninţat că ceea ce am făcut va avea urmări neplăcute pentru mine. Apoi, ceva mai târziu, a aruncat vina pe mine şi Vass Ladislau – care, de fapt, nici nu ştia nimic din ceea ce mi se imputa – în legătură cu unele greşeli legate de organizarea congresului CENTROCOOP-ului. Ar fi procedat, oare, Luca aşa dacă eram omul lor?

E uşor azi să strigi „trăiască Gheorghiu-Dej”, cum o face Valter Roman şi altul de teapa lui, când n-ai nimic de pierdut. Dar ei aveau poziţie contrară atunci când în Secretariatul C.C. erau A. Pauker, V. Luca şi T. Georgescu şi reprezentau majoritatea, când aceştia se socoteau mari şi tari, iar orice gest sau atitudine contrară lor te putea costa poate şi capul.

Nu scriu toate acestea pentru a mă lăuda şi căuta să trag foloase. Le scriu pentru că exprimă adevărul!

2) Trec acum la al doilea grup de probleme asupra cărora cultul personalităţii – practicat de acum la noi în ţară – a avut urmări negative asupra mea.

Este vorba de conflictul dintre mine şi Miron Constantinescu şi cu sancţionarea mea cu „vot de blam cu avertisment”.

Pe Miron Constantinescu l-am cunoscut numai după 23 August 1944. Am lucrat cu el cât am fost la direcţia organizatorică a C.C. şi n-am avut cu el nici un fel de conflict. Deci nimic personal între noi doi. Trecând la „Comitetul de Stat pentru Aprovizionare”, acolo m-am ciocnit pentru prima oară cu stilul şi metodele lui de lucru. Avea uneori idei năstruşnice, antieconomice, cum a fost, de pildă, lansarea de către el, peste capul conducerii partidului, a lozincii „să îndeplinim planul cincinal în patru ani”. Aceasta fără a se fi făcut un studiu serios, fără a se ţine seama de resursele interne, de posibilităţile reale. Tot el este cel cu ideea cultivării bumbacului în valea Dunării pe scară largă. Ce a ieşit din aceasta, se ştie. Într-un cuvânt, avea himere. Dacă ar fi fost chestiuni personale, l-ar fi privit. Nu contest că ar fi putut fi şi de bună credinţă. Dar în economia unei ţări nu sunt permise himere, exagerări. Luând ca realizabile aceste fantasmagorii, căuta să forţeze punerea lor în practică. El e unul din principalii vinovaţi care au făcut ca într-o vreme să existe disproporţii între diferitele ramuri ale economiei naţionale. Dacă ar fi fost simple greşeli şi apoi şi le-ar fi recunoscut, deci ar fi luat măsuri de îndreptare, ar fi putut fi iertate. Dar el făcea aceste lucruri nu ca un posedat, ci conştient. Căci, aşa cum îl arată Rezoluţia plenarei C.C. din 28 VI – 3 VII 1957, era carierist, arivist, dornic de mărire şi putere. Şi pentru aceste scopuri meschine nu se dădea înapoi de la nimic. Căuta să se pună bine cu cei mai mari ca el – vezi atitudinea slugarnică şi neprincipială faţă de A. Pauker. N-avea curaj să-şi susţină părerile personale când ştia că sunt contrarii celor mai mari şi puternici. Vezi atitudinea de toleranţă (cel puţin) faţă de poziţia ticăloasă a lui Luca în legătură cu Sovromurile, ori faţă de sovietici, deşi era conştient că aduce pagube statului român. Ca exemplu se poate da chiar şi numai acel fapt că m-a îndemnat să tac, în 1951, când am luat poziţie faţă de atitudinea lui Luca, care cu uşurinţă convenise să dea unor Sovromuri ceea ce nu li se cuvenea. El m-a sfătuit atunci să nu mai susţin părerea contrarie, căci altfel voi fi socotit antisovietic şi va fi rău.

Miron Constantinescu, în scopul impunerii părerii lui, nu s-a dat în lături de la umflarea – recte falsificarea cifrelor de plan, inducerea în eroare a conducerii partidului etc., etc. În legătură cu aceasta pot fi întrebaţi tov. Gaston Marin şi Al. Bârlădeanu, care i-au fost o perioadă adjuncţi la CSP şi care ştiu multe lucruri.

Ciocnirea mea cu el a pornit de acolo că atunci când CSP dădea estimarea valorică a volumului de mărfuri şi materiale Comitetului de Stat pentru Aprovizionare pentru a întocmi Balanţele de materiale, această estimare era umflată, necorespunzătoare cu resursele interne, ori depăşea cu mult posibilitatea de import a ţării. Dar el făcea aceasta pentru că planurile de producţie le prezentase mult mărite, necorelate cu planurile de aprovizionare, de import ori cu Bugetul de Stat.

La început, crezând că greşeşte întâmplător, am încercat să discut cu el. Pe măsură ce această practică se repeta (C.S.A. întocmea Balanţe de materiale trimestrial), am început să mă opun şi-i respingeam propunerile. Urmarea a fost că a izbucnit conflict între noi doi.

Trecând la Ministerul Finanţelor, pentru o vreme lucrurile s-au mai liniştit. Aici, după ce m-am pus la punct cu problemele, am constatat că CSP folosea aceleaşi metode. Iar am încercat să discut cu el şi să-l readuc la realitate. Dar chiar dacă promitea să nu mai repete, până la urmă făcea tot ceea ce vroia. Cele mai mari exagerări le făcea la planificarea planului investiţiilor, a volumului producţiei industriale şi la posibilitatea acoperirii cu materiale şi materii prime, la Balanţa de Venituri şi Cheltuieli a populaţiei etc., etc. Multe exemple s-ar putea da. Voi arăta două. Primul: ca să scape de a pune în discuţia Prezidiului Cons[iliului] de Min[iştri] şi, deci, de a lua în prealabil avizele ministerelor în drept, a prezentat într-un an Preşedintelui Cons[iliului] de Min[iştri] spre semnare planul de stat abia pe la ora 21-22, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie. Al doilea: într-un alt an (probabil 1952, pentru 1953) a prezentat planul de import cu circa 700 milioane ruble mai mare decât erau posibilităţile de acoperire. În ambele cazuri, ele n-au fost discutate ca să fie corelate şi cu celelalte ministere interesate. A recurs la acest procedeu nepermis şi dăunător economiei numai pentru a lua prin surprindere şi a trece planuri nejudicios întocmite. Este oare aceasta o metodă justă de lucru?

Oare nu se înscrie ea pe aceeaşi linie cu ceea ce se petrecea în URSS când se dădeau cifre false asupra volumului producţiei agricole? Şi nu sunt – şi în primul caz, cât şi în al doilea – metode ale practicii cultului personalităţii?

Văzând că nu o scot la capăt cu el, că cererile mele de a se analiza cine are dreptate şi cine n-are dreptate nu se iau în considerare, am săvârşit greşeala de a discuta şi în afara organelor respective despre comportarea lui.

Repet ceea ce am mai spus, că am discutat cu un singur om şi numai despre persoana lui M. Constantinescu şi metodele lui de lucru nejuste, dăunătoare.

N-am discutat despre conducerea partidului. N-am fost niciodată împotriva liniei generale a partidului, mai ales contra industrializării socialiste şi a colectivizării agriculturii.

N-am gândit şi nici activat pentru crearea de grup fracţionist. N-am avut nici o cunoştinţă despre existenţa vreunui grup.

Când am intrat în PCR mi-am propus faţă de conştiinţa mea a nu mă lăsa târât niciodată în vreo acţiune fracţionistă! Aceasta pentru că cunoşteam efectele dezastruoase ale luptei fracţioniste din 1926-1931.

În această perioadă mi-au propus şi Sternberg şi Margulies şi Pătrăşcanu şi Solomon Sain etc. să intru în grupele lor. Am refuzat însă. Deşi eram încă insuficient pregătit ideologiceşte, mi-am dat seama de pe atunci de tragedia fracţionismului. Am ajutat în toţi aceşti ani partidul primind să locuiască la mine ilegalişti, am păstrat materiale de partid, am primit pe adresa mea materiale şi corespondenţa din străinătate. După Congresul al V-lea al PCR, când s-a pus capăt fracţionismului, am intrat imediat în PCR. Deci, faţă de fracţionism am avut o atitudine bine definită încă cu multe zeci de ani înainte de 1952-1954.

Despre greşeala mea am venit singur şi am adus la cunoştinţa partidului. Puteam să n-o fac pentru că nu se ştia nimic. Am făcut-o nu de frică cum s-a spus, ci din dorinţa de a feri partidul de eventuale lovituri. Şi alţii au comis greşeala mea. Dar ei n-au venit din proprie iniţiativă să recunoască. Cu toate acestea, azi sunt miniştrii, membri ai C.C. etc., etc. Nu pomenesc despre aceasta cu nici o intenţie.

Vreau însă să-mi exprim nedumerirea asupra faptului că mie (în afară de toate măsurile de sancţionare luate şi cunoscute) mi s-a refuzat de cel puţin 2-3 ori ridicarea sancţiunii, deşi am intrat în al nouălea an de aplicare.

Statutul PMR la art. 14 dă dreptul celui sancţionat a cere ridicarea sancţiunii la un an de la aplicarea ei. Am făcut-o de mai multe ori, dar în zadar.

Tot art. 14 prevede că organele şi organizaţiile de partid pot face aceasta din proprie iniţiativă. S-a petrecut şi acest lucru. B.O.B. al organizaţiei din care fac parte a cerut ridicarea sancţiunii mele. Comitetul de Partid din Ministerul Finanţelor a fost de acord şi a înaintat-o Comit[etului] Raional. Acesta şi-a însuşit-o şi a înaintat-o Comit[etului] de Partid Orăşenesc. Ca [de] aici să fie trimisă înapoi – după o bună bucată de vreme – cu menţiunea că, în cazul meu, numai C.C. poate hotărî, deci să mă adresez acolo. Dar C.C. mi-a respins din nou cererea.

Se pune întrebarea: poate rămâne un membru de partid sancţionat pe viaţă? Este existenţa unei asemenea situaţii conformă spiritului normelor leniniste ale vieţii de partid?

Fără intenţia de a jigni pe cineva, de a trage la răspundere, dar răspunsul – după părerea mea – este că o astfel de situaţie nu poate fi permanentizată, nu e normală.

Vreau să amintesc că în URSS, prin 1939-1940, deci în timpul vieţii lui Stalin şi chiar mai mult, din indicaţia lui, s-a dat linia că un membru de partid nu poate rămâne toată viaţa cu stigmatul sancţiunii. În acest sens, „Pravda” a publicat un lung articol al lui A. A. Jdanov.

Eu am intrat în al nouălea an de când port stigmatul unei greşeli pe care m-am străduit să mi-o răscumpăr, conformându-mă tot prevederii articolului 14, care glăsuieşte că membrului de partid care a primit o sancţiune şi dă dovadă că a lichidat lipsurile, are o comportare demnă şi munceşte intens pentru îndeplinirea sarcinilor ce i se încredinţează poate să i se ridice sancţiunea după un an. Dar au trecut atâţia ani fără ca aceasta să-mi fie ştearsă.

Nu sunt atunci îndreptăţit să mă întreb: de ce oare nu mi se ridică, după atâta timp, sancţiunea?

Nu cumva, în afară de motivele arătate la sancţionare, mai sunt şi altele, care nu mi s-au spus?

Şi dacă sunt şi alte cauze pentru care mi se menţine sancţiunea, nu cumva în aceasta atârnă acele informaţii tendenţioase, de rea credinţă, neadevărate, care au fost strecurate de organele NKVD cu care am avut neînţelegeri?

E oare just ca ele să fie luate în considerare ?

Cred că lucrurile trebuie să fie lămurite oricum!

Partidul să ducă cercetările până la capăt (pe orice cale) şi dacă mă dovedeşte vinovat de fapte incompatibile cu calitatea de comunist, să ia măsurile ce se cuvin pentru un ins care nu merită înaltul titlu de membru de partid.

Dar dacă nu mă fac vinovat de astfel de lucruri, şi eu nu mă consider vinovat, cred că este statutar ca să mi se ridice sancţiunea.

În „Declaraţia PMR”, cu multă dreptate se spune: „Partidul nostru a considerat justă analiza critică făcută de Congresul XX-lea al PCUS cultului personalităţii, dând o înaltă apreciere acestei analize, cât şi sublinierii de către congres a necesităţii de a se aplica cu cea mai mare consecvenţă normele leniniste în viaţa de partid.”

1) Membrii de partid cu drepturi limitate nu există, după statut. Ori eu sunt un asemenea caz. Cred că unicul în PMR.

Să ilustrez cu câteva fapte.

Deşi directorii generali adjuncţi, adică subalternii mei, sunt chemaţi la o serie de prelucrări, uneori nici măcar pe probleme de partid, ci pe chestiuni profesionale, eu nu sunt chemat.

Dar mai vorbitoare este următoarea situaţie. De mai mult de şapte ani, de când sunt director general la Loto-Pronosport, iau parte la adunările de partid pe Min[isterul] Finanţelor. În fiecare an m-am înscris la cuvânt, dar nu mi s-a dat. Eu îmi dădeam seama de ce! Până la urmă am aflat că este indicaţia să nu mi se dea cuvântul. Această indicaţie a dat-o tov. Vijoli.

Ce drept are tov. Vijoli, fie că este ministru şi membru supleant al C.C., să se amestece în treburile vieţii interne de partid?

A făcut-o din proprie iniţiativă? Dar de ce secretarul comit[etului] de partid a tolerat? După cât îl cunosc, nu cred ca tov. Vijoli să îndrăznească din proprie iniţiativă să facă aşa ceva!

Deci este o indicaţie superioară? Da? Nu? Şi dacă da, şi în prima eventualitate şi în a doua, este aceasta conformă cu prevederile statutului?

Art. 3 scrie: Fiecare membru de partid are dreptul să participe la discutarea problemelor politicii partidului, să critice în adunările de partid pe orice membru de partid, indiferent de postul pe care îl ocupă etc., etc.

În fapt, de peste şapte ani eu sunt oprit să-mi exprim drepturile de membru de partid. Este normală o astfel de situaţie? Cred că nu.

Nu este oare mai bine dacă există unele bănuieli, cauze etc. să fie lămurite? Atât partidul are interes să se facă lumină, cât şi eu personal.

Deci rog conducerea să dispună cele cuvenite în acest sens.

2) Un alt exemplu. Ca director general al Loto-Pronosport ar fi trebuit să mă deplasez în interes de serviciu în străinătate. Ţin să declar că nu mă bat pentru aceste deplasări datorită faptului că sunt bolnav şi orice deplasare îmi înrăutăţeşte starea boli. Tov. Vijoli m-a tăiat cu regularitate de pe liste, cerând să propun indiferent pe care din directorii adjuncţi. Interesându-mă, am aflat – aşa se vorbeşte – că Comisia Guvernamentală n-ar fi de acord cu plecarea mea. Am crezut la început că n-a vrut pentru că este vorba de plecare într-o ţară capitalistă. Eu declar că, orice s-ar întâmpla, din ţară nu fug! Nu mă simt cu nimic vinovat şi n-am de ce fugi! Dar s-au ivit necesităţi să plec în Berlinul democrat, în Polonia etc. (asta înainte cu mult de ivirea situaţiei create în lagărul socialist în ultimii ani), adică în ţările socialiste. Şi totuşi mi-a fost interzisă plecarea. De ce?

Cu atât mai de neînţeles este această măsură cu cât eu am fost trimis cu aprobarea Secretariatului C.C. la tratament în străinătate. Oare dacă aş fi vrut să nu mă mai întorc, n-o făceam?

De ce, deci, aceste măsuri contradictorii?

3) Sunt în mişcarea muncitorească revoluţionară din decembrie 1918 – am fost ilegalist. Toţi ilegaliştii sunt membrii ai FIAP-ului (AFDA). Eu n-am fost confirmat nici până acum, adică după 20 ani de la 23 August 1944. Actele sunt întocmite de câţiva ani. Toţi cei cu care am vorbit şi lucrează la pregătirea dosarelor spun că reiese că am dreptul să fiu confirmat fiapist. Dar dosarul zace de atâta vreme într-un sertar de birou. De ce? Ştiu că sunt ilegalişti excluşi chiar din partid şi totuşi au fost primiţi în FIAP, ba sunt şi pensionarii acestuia. Eu nu merit a fi echivalat nici cel puţin cu o astfel de categorie de fiapist?

4) Copiii mei, în instituţiile unde lucrează, nu sunt rău apreciaţi. În exercitarea funcţiilor lor au fost propuşi să fie avansaţi ori să facă parte din diferite delegaţii în străinătate. Li s-a dat a înţelege că, deoarece le sunt tată eu, nu se poate face nimic. Oare de când răspund copii pentru faptele părinţilor? Dar ce fapte infamante am comis eu ca să fie astfel trataţi?

5) Unitatea la care lucrez – Î[ntreprinderea de]. S[tat]. Loto-Pronosport –, după toate legile din ţară, cât şi după esenţa ei funcţională trebuie să fie instituţie. În străinătate, în nici una din ţările socialiste, cât şi în cele capitaliste unităţile de natura Loto-Pronosport nu sunt întreprinderi. Deşi unele organe ale Min[isterului] Finanţelor şi unii locţiitori ai ministrului recunosc nejusteţea considerării Loto-Pronosport atât după structură, funcţii, cât şi activitate economică ca întreprindere, totuşi, de vreo 5-6 ani, an după an, conducerea Min[isterului] Fin[anţelor] refuză a cădea de acord ca să fie socotită instituţie ori administraţie sau orice altceva, numai întreprindere nu. Cei care stau pe o asemenea poziţie argumente convingătoare nu pot aduce pentru că acelaşi profil îl au şi CEC-ul şi ADAS-ul şi, cu toate acestea, se numesc instituţii şi nu întreprinderi. În ultima vreme s-a găsit un nou argument: „nu e politic”. De ce nu e politic, e greu de înţeles.

Lăturalnic se dau însă şi alte explicaţii. Dacă n-ar fi Petrescu director general, poate lucrurile s-ar schimba. Dar din situaţia asta anormală decurg o serie de nedreptăţi şi de lucruri care îngreunează activitatea Loto-Pronosport. În principal, aceasta se reflectă în salarizarea unor categorii de lucrători. De pildă, un director general adjunct de Loto-Pronosport are salariu 2425 lei lunar. Un şef de birou din Min[isterul] Fin[anţelor] are între 2900-3200 lei. Un dir[ector] general adj[unct] de la ADAS şi CEC are – primii, 5000 lei, secunzii, 5600 lei lunar. ADAS-ul şi CEC-ul au pentru lucrători un fond de salarii personal de 30-35000 lei lunar. Loto-Pronosport are 5000 lei. La CEC, directorii regionali primesc toţi salariu personal, cât şi un număr demn de luat în seamă de directori raionali. La Loto-Pronosport, unul din dir[ectorii] gen[erali] adj[uncţi] nu primeşte, iar directorii regionali ori cei de la raioane nimeni.

Directorii generali adjuncţi ştiu că ei primesc [doar o] jumătate [de] salariu faţă de cei de la CEC şi ADAS din pricină că le sunt eu şef. Nu de puţine ori mi-au reproşat, şi pe bună dreptate, această situaţie nejustă.

Ce sunt ei vinovaţi că au un astfel de şef? Dar e oare justă această situaţie? Nu era mai bine să fiu eu înlocuit – dacă din pricina mea se aplică aceste măsuri – decât să se lovească în oameni care n-au nici o vină?

Dar din această situaţie anormală decurg şi o serie de alte lucruri nejuste pentru însăşi funcţionarea Loto-Pronosport pe care le-am arătat în mai multe referate făcute organelor în drept.

Nu e lipsit de interes a da câteva cifre din activitatea acestei unităţi şi a pomeni chiar aprecierile conducerii Min[isterului] Fin[anţelor].

Colegiul M[inisterului] F[inanţelor] a analizat în şed[inţa] din 20 III 1964 activitatea Loto-Pronosport pe ultimii 4 ani – 1960-1963. În legătură cu aceasta, în Ord[inul nr]. 241 se scrie că „datorită eforturilor depuse, principalii indicatori planificaţi privind volumul încasărilor, beneficiilor şi rentabilitatea s-au îndeplinit şi depăşit”. La 4 ani s-au făcut încasări de 2.464 milioane, beneficii 881 milioane, cu o rentabilitate 35,7%. Activitatea generală desfăşurată se apreciază ca bună.

Acestea sunt pe scurt chestiunile personale legate, socot eu, de acele metode folosite de unele organe care fără doar şi poate au căutat să se răzbune pentru faptul că n-am vrut să fiu un instrument orb în mâna lor, că am avut păreri şi poziţie proprie. Căci altă explicaţie nu găsesc situaţiei ce mi s-a creat pe linie de partid.

N-am comis în viaţa mea – de 45 de ani de când sunt în mişcarea revoluţionară şi 32 ani membru de partid – nici o faptă infamantă, nici o trădare. Am fost, sunt şi voi fi până la sfârşitul vieţii – indiferent de ce se va hotărî – devotat poporului român, partidului, care a făcut din mine un om conştient şi revoluţionar şi am conştiinţa împăcată că n-am trecut prin scurtul popas pe pământ ca un vierme târâtor.

Am încredere în partid şi sunt convins că mai curând ori mai târziu se va face lumină în cazul meu, că conducerea partidului va lua o hotărâre dreaptă, potrivit spiritului nou în care sunt privite unele chestiuni din trecut, reconsiderate azi.

22 iunie 1964                                               ss. Dumitru Petrescu

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 107/1964, f. 13-33 (manuscris); f. 34-56 (document dactilografiat).

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

    • O carte exceptionala! Dar care iti provoaca friguri cand vezi ca nimic nu s-a schimbat in proiectele de dezvoltare industriala, civile si militare, din Romania, de pe vremea lui GhGhDej si Chivu Stoica, bineinteles trecand prin iepoca de aur a iluminatului scornicestean, si pana astazi cand Ciuca si Fifor discuta ei la o cafea la minister dimineata „bai, nu ne-ar strica fo doo submarine, hai, trei” si „facem un transportor cu nemtii,, si unu’ cu americanii” si cand Dragnea, Badalau si Neacsu pun ei de un fond suveran (bineinteles !) de investitii.
      Si atunci, si acum, o lipsa totala de stiinta in generarea si derularea de proiecte, cu tot ce inseamna acestea. Nu-i bai, Dej isi platea fanteziile industriale cu aur din rezerva nationala, astia de acum cu bani care va sa vina. Sau nu.

    • Good to know, danke schöchön Neamtule

      Si pt doritori a mai aparut o carte interesanta related cu domeniul asta: „Si noi am construit avioane, IAR 93, 99 si supersonicul 95.” de Mihail Calomfirescu :)

  1. Nu ati putea detalia acea divizie romana de partea URSS? A luptat? Unde? Ce s-a intamplat cu ea? Ar fi interesant si cum functiona propaganda si cum concret se destrugea armata romana, ce mesaje si texte aveau pentru prizonieri, cum ii convingeau.

    • „Tudor Vladimirescu” si, se pare ca mai era „Horia, Closca si Crisan”
      Divizia „Tudor Vladimirescu” a fiintat si tirziu, in armia romana. Unde, dupa cum zicea un lent colonel sa se faca armata „ca-n `44, mai putin bataie” :P

    • Din câte cunosc, nu există în prezent nici o teză de doctorat susţinută pe această temă. Eu am încercat în anul 2000 să îi conving pe membrii unei comisii de examen să îmi aprobe începerea doctoratului pe tema aparatului de partid în Armata Română (perioada Direcţiei Superioare Politice a Armatei, 1948-1964), însă am eşuat în demersul meu. Aveam de gând să aprofundez cercetarea rolului Diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” în comunizarea armatei române şi planul de cercetare pe care l-am propus la Academia de Înalte Studii Militare urma să fie dezvoltat cu ajutorul documentelor existente în fondul DSPA, aflat la Arhivele Militare Naţionale.
      Ulterior, mi s-a sugerat să renunţ la tema de doctorat pe care am propus-o şi să propun alta. Eu doream să studiez modalităţile de comunizare a armatei române, în momentul în care politicienii din România se refereau în discursurile lor la operaţiunea (reuşită, după părerea lor) de depolitizare a armatei române. Mă întreb, încă, dacă poţi face o depolitizare a unei organizaţii sau instituţii fără să cunoşti cum s-a produs procesul de politizare a sa. Dar putem trece peste acest lucru acum deoarece faptele se petreceau în anul 2000.

      O carte foarte bună, în care se analizează situaţia armatei române după 1945 şi modul cum a început procesul de politizare, este cea a domnului colonel dr. Alesandru Duţu: Armata Română în vremuri de cumpănă, 1945-1965, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2016. Dacă aş începe o teză de doctorat pe tema diviziilor alcătuite de sovietici din prizonieri români şi rolul jucat de acestea în comunizarea armatei române, eu aş recomanda volumul domnului colonel dr. Alesandru Duţu pentru metodologia de lucru folosită şi modul cum a argumentat ideile principale. Această carte ar putea fi un punct de plecare foarte bun în cercetarea istorică.

    • Despre cum erau „convinşi” prizonierii români să se înscrie în TV,câteva pagini scurte dar foarte percutante găsiţi, de exemplu, în memoriile lui Aurelian Gulan „Victime și Călăi, Amintiri din Gulag”. Teribilă carte, by the way, o recomand oricărui pasionat de istorie adevărată. Este la liber pe net, din dispoziţia autorului.

  2. Lubianka (nu „Liublianka”, un asemenea joc de cuvinte e sinistru) era sediul KGB și era și închisoare în același timp, o închisoare unde se desfășurau torturi și execuții. A chema pe cineva la Lubianka era o măsură de intimidare în sine, pentru că avea toate șansele să nu mai iasă viu de-acolo.

    E adevărat că piața unde se află clădirea se numește tot Lubianka, dar teroarea pe care o inspiră rușilor se datorează reputației clădirii, nu e vorba doar de ”strada pe care se află NKVD”.

  3. Individul dedicat: PCR, Grivita, scapat din puscarie, trecut prin razboiul civil din Spania, plecat la rusi, scoala leninista, divizia Tudor Vladimirescu, dupa aia politruc prin Romania cu grad de general, ca mai toata lumea buna de altfel :D

    Ceausescu l’a reabilitat doar un pic, in sensul ca probabil i’o fi crescut salariul :) , ca de aia plangea, altfel ca „Președinte al Comitetului de Stat pentru Protecția Muncii (cu rang de ministru)” tot pe linie moarta era, cu istoria lui si legaturile lui sovietice individul era still too hot to handle…

    Multumesc pt articol

    PS: poate scrieti un articol si despre „personalitati” din astea mai recente, precum gen Nicolae Militaru

    • Despre cazul respectiv am scris aici: Ipoteze în dosarul generalului Nicolae Militaru, în contributors.ro, luni, 25 ianuarie 2016, http://www.contributors.ro/societatelife/ipoteze-in-dosarul-generalului-nicolae-militaru/ .
      Nu sunt singurul care a abordat acest subiect. În dialogul pe care l-am purtat cu domnul Marius Mioc am ajuns la o concluzie comună: cercetarea în cazul Militaru nu poate continua fără accesul la dosarul său personal, aflat la Arhivele Militare Naţionale. Accesul se poate face doar cu aprobarea membrilor familiei generalului. Doar printr-o simplă întâmplare se mai pot găsi alte documente care să ofere noi informaţii despre fostul comandant al Armatei a 2-a.
      De asemenea, domnul Mădălin Hodor a atins subiectul respectiv în Revista 22, însă nu a adus nici o informaţie suplimentară la ceea ce se cunoştea deja.
      Domnul Marius Mioc s-a străduit cel mai mult să facă lumină în acest caz, dar cercetarea se opreşte deoarece lipsesc informaţiile din dosarul personal. Ştiu ce ar putea exista într-un asemenea dosar deoarece am fost militar, la fel ca tatăl meu. Nu mă aştept la dezvăluiri extraordinare, însă ne poate ajuta să alcătuim o cronologie a evenimentelor şi să aflăm ce conţin notările anuale de serviciu.

      • Multumesc, interesant, citit, inclusiv comentariile, prin 2016 nu citeam pe aici, trebuie sa parcurg articolele din urma

        „cu aprobarea membrilor familiei” (sau in fata marii adunari nationale) alta dubiosenie mioritica, nu stiu ce sa mai inventeze ca sa fie accesul liber dar de fapt restrictionat, probabil ca mai sunt in viata tovarasi gen Iliescu si altii ca el care ar putea fi oarescum deranjati

        De remarcat nonsalanta cu care se autodenuntau, stiau ca descoperiti fiind n’au ce pierde, spre deosebire de unul care ar fi ciripit inspre Vest si care probabil ar fi fost tratat fara menajamente si lichidat rapid

        Nu se facea sa’i impusti pe tovarasii care ciripeau la tovarasii marelui popor tovaras si prieten sovietic, ar fi rezultat de aici ca tovarasii si prietenii sovietici erau de fapt dusmanii si asta nu se facea :)

  4. Desi era comunist, prin ce a trecut, si era la loto, nu ii ajungeau bani, si vroia in excursii in tarile capitliste. Ma tot intreb, dar daca era bolnav la ce ii trebuiau banii si excursiile? Si cum functiona sistemul de directorul de la loto zice ca ii era necesar sa mearga in alta tara. In alta tara sa vada ce? Inteleg un doctor la un congres, sau inginer, dar la loto?!

    Copii lui unde au ajuns? Banuiesc ca s-au aranjat in posturi bune.

  5. Wanda Nikolsky era Poloneza, celibatara, a fost ostas al Armatei Sovietice pana la Victoria din 9 Mai 1945 la Berlin.
    Materialul prezentat de autor e plin de enormitati ad nauseam! Fereasca sfantul…

  6. Pentru curiosi , divizia Tudor Vladimirescu avea statul major , regimentul 1 mecanizat si alte batalioane din dotare (in 1989) in Bucuresti. Pe strada Antiaeriana. Oficial regimentul 1 mecanizat era UM 01210.
    -Este extrem de interesant cum tovarasii cu functii erau buni la toate. Propagandisti ( platiti) , ministri , directori. Si ne mai miram de ” capacitatile” fenomenale a ” tinarului” Melescanu ? :)
    -Mai instructiv pentru a intelege armata romana in momentul 1989 , ar fi de analizat cum partidul prin ministrul Botnaras a creat zeci de mii de ofiteri. Majoritar cu 4 clase dar multi ajunsi colonei , generali , pe functii importante in decembrie 1989. In armata , militie si securitate. Neimportant ca restul de 4 ani scoala si liceu au fost absolviti in doar 6 luni. La comasati. Mare secret militar in dosarele multor pensionati care se etaleaza ca ” ofiteri de cariera”.
    Si Ceausescu a ajuns general . Desi avea doar 4 clase. Fratele Ilie Ceausescu a avut 7 ani de scoala. Ajuns si el general, chiar doctor in istorie ( nu e banc).

  7. 1. Am citit in intregime textul. Asta pentru ca prin anii 70 am avut ocazia de a-i cunoaste pe cativa dintre cei mentionati in memoriu: Sencovici, Vasilichi, Coliu etc. Erau toti niste mosnegi cumsecade, fara ifose. Ca sa scape de ei, NC ii facuse pe multi sefi de comisii permanente la Marea Adunare Nationala, cu secretare, soferi si cate un consilier. Nu aveau nimic de facut, dar veneau zilnic la slujba.
    Cel mai sociabil era Sencovici. Intr-o zi, cand era cu sotia lui, i-am intrebat cum a avut loc prima lor alaturare la PCR. Mi-a dat un raspuns laconic sotia, in sensul ca se vorbea mult despre Trotki si asta le-a trezit interesul. Abia acum inteleg raspunsul, asa cum reiese si din acest memoriu al lui D. Petrescu, care arata ca a fost acuzat de trotkism.
    2. Din cele scrise de acest Petrescu reiese un lucru straniu: erau practic o banda de mafioti care se luptau intre ei pentru putere.

    • Abordarea celor scrise de acest DP, avand in vedere calitatea dubioasa a personajului, s-ar cuveni a fi prudenta, daca nu chiar incredula!

    • Am tot studiat si eu un pic ce s-a intamplat in rusia dupa revolutie, si am ajuns la concluzie ca toti erau o mafie. Se turnau si omorau intre ei. Nu inteleg inca pe deplin cum e posibil sa gandeasca un om in modul acesta. O explicatie ar fi ca toti au venit de jos, si pentru cazare mai buna (confiscata de la boieri), mancare mai buna, statut social mai bun, posibilitatea de a umili, conduce, erau gata sa-si omoare semenii. Odata intrati in joc ei decat urcau in sus, e un fel de selectie naturala a celui mai rau. La fel am fost surprins sa descopar ca s-a intamplat si in lagarele in care erau exterminati evreii, citind amintiri si analize imi dau seama ca au fost multi evrei care de fapt se considerau realizati acolo, si faceau toata treaba de organizare pe care nemtii doar o supravegheau, nici nu erau atatia nemti, daca evreii se organizau se eliberau, dar de ce nu au reusit sa se organizeze?

      • Interesante observatiile dvs. cat si nedumeririle mentionate.
        Se cuvine sa nu judecam de-a valma fiindca e preferabil sa ne ferim de amalgam, cel care desfiinteaza specificitatea inconfundabila a eveninentelor, sterge contururile individualitatilor care fac diferenta.
        In Rusia revolutia a mobilizat multimea pestrita ideologic a revoltatilor tineri si batrani, din mica burghezie, inclusiv.
        In Romania majoritatea ilegalistilor au fost de sorginte alogena (minoritate a minoritatii), inevitabil mic burgheza, obisnuiti ai bibliotecilor, muzicii simfonice, literaturii si poeziei vest-europene de avangarda, constituind fenomenul rarisim al rezistentei antifasciste-antinaziste de stricta conspirativitate.
        La Varsovia a fost organizata o rascoala a Ghetto-ului, la modul exemplar si eroic…dar a prevalat asimetria de forte, evident. Altminteri, foarte disciplinati si organizati, sionistii din Ghetto-ul din Locz, Polonia, au sfarsit la Auschwitz, in 45… aceeasi asimetrie de forte, implacabila.

  8. Ar fi interesant de știut, cam câți ilegaliști au fost în realitate, că se pare că și aici și-au dat mărturii false unul despre altul și au devenit câtă frunză și iarbă. Bănuiesc că nu există acces la aceste dosare, iar ei binemersi și-au mâncat pensiile speciale și după 1989. Istoria lor e interesantă prin studierea faptelor lor din timpul războiului, de exemplu la Iași, unde era comandamentul militar german. Nu știu dacă s-a scris vreo carte, vreun articol sau poate e un subiect tabu.

    • La un moment dat am găsit 794 de nume ale unor ilegalişti (numărătoare făcută în anul 1957 de Ilie Verdeţ, viitorul prim-ministru, într-un document oficial). Toţi aveau stagii politice anterioare zilei de 23 august 1944. Ulterior, s-au făcut derogări pentru ca anumiţi demnitari comunişti să primească statutul de ilegalist, deşi ei erau doar simpatizanţi ai PC înainte de 23 august 1944.
      În general, istoricii români consideră că numărul real al membrilor Partidului Comunist din România era de 1000, maxim 1500 de membri la data de 23 august 1944.

      • Pai e importanta calitatea sau cantitatea? Putini da buni. Buni rau!
        Prin ’88 era sa fiu daramat de pe o masa pe care urcasem la insistentele cuiva ca sa compun o lozinca mobilizatoare, dar mi-a iesit asta: „sa transformam cantitatea intr-o noua calitate”.
        Nu s-a intamplat nimic altceva decat ca nu mi s-a mai cerut contributia la cantarea romaniei.

      • Păi tocmai asta va fi surpriza, că de la 1000 de membri, vor fi ajuns la zeci de mii de ilegaliști.
        Pesemne că numarul e ÎNCĂ secret. Nu există acces la dosarele interesant autofabricate, prin care dădeau mărturie unul pt altul pt fapte de vitejie închipuite.

        • Oricum, fiind underground, au limitat la maximum numarul celor care, perfect conspirativ si disciplinat, se stiau intre ei. Singurii „ilegalisti” veritabili au apartinut „PC din Romania”, nu PCR-ului (ceausist).

          • Nu vorbesc de ilegalisti veritabili, ci de cei mult mai mulți fabricați.
            Am văzut într-o pivniță de pe lângă Primăverii, într-o ladă, 2 declarații date reciproc, a două persoane, care susțineau că au lipit manifeste antifasciste în anii 41-44. Doar atât și au devenit ilegaliști cu toate drepturile: pensii speciale, acces la magazinele alimentare cu circuit închis, etc.

            • Inteleg dar in vremea aceea 22 06 1941-(pornisera WWII de solstitiul de vara, superstitosi?!) 23-24 08 1944, era chiar o riscanta si meritorie contributie lipirea manifestelor, nu-i de uitat ca Siguranta avea ochi si urechi pretutindeni, clandestinitatea ascutind simturile si reflexele celor din adancurile rezistentei …

    • Pensiile AVDA/FIAP nu au grevat nicidecum bugetul Natiunii Romane, in schimb pensiile Veteranilor de razboi ai Armatei, foarte numerosi!, sau pensiile speciale, substantiale, ale celor din Divizia „Tudor Vladimirescu”, da, desigur!

      • Un subiect de studiu….bunicul meu,a fost decorat de sovietici,pe data de 15 martie 1947,cu acelasi ordin „POPEDA”,insa a ramas un simplu soldat in rezerva,al armatei romane si necunoscut,deoarece a refuzat sa mearga la Moscova,sa absolve Academia „FRUNZE”…multumesc !

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro