Exista personalitati care definesc o epoca si o cultura. Acesta a fost, neindoios, cazul Monicai Lovinescu, de la a carei nastere se implinesc 90 de ani. Celor care se intreaba de ce noi nu am avut un Vaclav Havel, fie-mi ingaduit sa le raspund: Noi am avut-o pe Monica Lovinescu. Reflectand la destinul Monicai, mi-am amintit un cintec al lui Bulat Okudjava intitulat, „Trei surori”. Numele lor—Vera, Nadejda, Liubov (Вера, Надежда, Любовь). Asadar, Credinta, Speranta, Iubirea. Este vorba de trei dimensiuni ale umanului pe care totalitarismul a incercat sa le aneantizeze. In locul credintei in valorile eterne, a propus ideologia urii de clasa ori de rasa. A absolutizat gelozia sociala si delirul rasist. In locul sperantei ca dimensiune ce ne apropie de transcendenta, a hipostaziat devotamentul pentru Partidul unic si a glorificat sinistrul Führerprinzip. In fine, in locul Dragostei (acel amor mundi despre care Hannah Arendt a scris pagini de o mistuitoare actualitate), totalitarismul, fie el rosu sau brun, a sacralizat violenta ca substrat al actiunii istorice.
(…) In aprile 1975, Monica Lovinescu raspunde celor care se angajau in cronici encomiastice la adresa romanului „Delirul” de Marin Preda, proclamat drept cronica a „celei mai negre perioade din istoria Romaniei” intrebind: „Criticul acesta n-a trait in tara in tot timpul stalinismului?” Si, mai departe, citeaza din din Nadejda Mandelştam, cea care a dat poate cea mai sfisietoare radiografie a sistemului totalitar in faza transei staliniste, a deplinei disolutii a umanitatii. Totalitarismul a fost barbaria organizata pe baza de ideologie, omorul in masa drapat in vestmintele filantropiei universale: „Trebuie sa fi trait viata noastra pentru a intelege acest adevar: atita vreme cit mai gasesti cadavre pe strazi si pe drumuri, viata mai este posibila. Atita vreme cit o femeie mai poate sa-si caute barbatul pe strazile orasului său, viata mai pastreaza ceva omenesc. Dar o data ce aceasta femeie e nevoita sa mearga la lucru, sa-si puna rosu pe buze (adica sa-si ascunda durerea pentru a nu fi remarcata), viata nu mai este cu putinta” Ramine atunci sinuciderea, gestul disperarii finale, al repudierii unei lumi in care s-a depasit orice prag al unui absurd cu care putem stabili un efemer armistitiu. Scria Nadejda Mandelştam: ‚Sint uluita ce greu le este oamenilor sa paseasca peste acest prag fatal. In interdictia crestina a sinuciderii exista ceva absolut asemanator cu firea omului, caci el nu recurge la acest pas, desi viata este mult mai cumplita decit moartea, cum ne-a dovedit-o epoca noastra. Si pe mine, cind am ramas singura, m-a sustinut mereu fraza lui O.M. (Osip Mandelştam—V.T.): ‚De ce crezi tu ca trebuie sa fii fericita?’, si cuvintele protopopului Avvacum: ‚Cit mai avem de mers, protopopule?’ l-a intrebat sotia, ajunsa la capatul puterilor. ‚Pin’la mormint, preoteasa’, i-a raspuns sotul, iar ea s-a ridicat si a pornit mai departe . Daca insemnarile mele se vor pastra, oamenii, citindu-le, ar putea crede ca le-a scris un om bolnav… Fiiindca ei vor uita tot si nu vor crede nici o marturie. (…) De curind am citit observatia rationala a cuiva: ‚Se zice ca acolo TOATA LUMEA se temea. Este imposibil sa se teama toata lumea” unii se temeau, altii nu…’Inteligent si logic, n-am ce zice, dar viata noastra nu era nici pe departe atit de logica”.
In Nadejda Mandelştam, Monica Lovinescu a salutat un martor si un scriitor comparabil cu Soljeniţîn. Intr-o lume in care lacrimile sint interzise, iar jelirea celor disparuti este considerata un atentat la adresa „securitatii statului”, Monica, fiica pe veci marcata de cumplitul destin al propriei mame, ucisa in Gulagul romanesc, se regaseste in cuvintele deznadajduite ale Nadejdei: „Sint o vaduva care nu si-a inmormintat sotul, si-mi indeplinesc astfel datoria fata de un mort cu un numar matricol la picior, gindindu-ma la el si plingindu-l, dar fara lacrimi, deoarece apartinem generatiei ce nu cunoaste lacrimile. Ma astept in orice clipa sa mi se confiste notele. NU le voi da de bunavoie. Ele nu vor putea fi luate decit o data cu mine. Daca acest lucru se va intimpla, voi inceta s-o invidez pe Antigona”. [8] Antigonele urgiei totalitare au trebuit sa-si poarte doliul in clandestinitate, pe furis, victime carora li s-a confiscat dreptul de a exista ca individualitati reale, osindite sa supravietuiasca in desertul masificarii si al complicitatilor sordide: „Si aici Nadejda Mandelştam se intilneste—tot fara s-o fi citit, foarte probabil—cu Hannah Arendt, care definea sistemul totalitar prin atomizarea societatii gratie denuntului devenit sistem de guvernamint si arestarii inocentilor.”
Mi-as fi dorit enorm sa pot sta de vorba cu Monica si cu Virgil despre filmul Margaretei von Trotta consacrat Hannei Arendt. Sa incercam sa raspundem impreuna la interogatiile despre radicalitatea si banalitatea Raului intr-un veac absurd, demonic, dominat de hubris utopic. Mi-o pot imagina pe Monica aprinzandu-si a nu stiu cata tigara (asemeni Hannei) si meditand cu voce tare despre ielele ideologice fara de care teroarea absoluta nu ar fi fost posibila…
Textul de mai sus este un fragment din articolul aparut in editia online a Revistei 22:
http://www.revista22.ro/conditia-antigonica-monica-hannah-nadejda-33865.html
Sugestii de lectura:
http://www.lapunkt.ro/2013/11/19/monica-lovinescu-si-toamna-constiintei-noastre/
http://www.lapunkt.ro/2013/11/19/a-trai-in-adevar-marturisitoarea-monica-lovinescu/
http://www.revista22.ro/monica-lovinescu-memoria-viitorului-de-atunci-33908.html
http://www.revista22.ro/estetica-monicai-lovinescu-n-basarabia–33878.html
Update: Am tinut azi la University of Maryland o prelegere despre intelectualii critici si disolutia ideocratiilor comuniste. Am vorbit despre doi asemenea intelectuali: scriitorul ceh Ivan Klima, ale carui memorii („A Crazy Century”) au aparut recent la Grove Press cu o prefata de Madeleine Albright si despre Monica Lovinescu. Am comparat ideile lui Klima din timpul Primaverii de la Praga cu acelea ale ganditoarei romane. Am insistat asupra preocuparii lor comune de a identifica similitudinile dintre totalitarismele acelui veac dement, dominat de fantasme, iluzii si inregimentari fanatice. Le-am vorbit studentilor mei despre represaliile urzite de Securitate impotriva Monicai Lovinescu. Le-am spus ca, in acele vremuri de teribila umilire a spiritului, Monica Lovinescu a simbolizat onoarea, curajul si adevarul. 30 de studenti americani au ascultat cu pasiune povestea acestei femei formidabile. Sper din suflet ca si in tara au existat azi profesori care sa le spuna elevilor si studentilor cine a fost Monica Lovinescu si de ce gasim in viata si opera ei motive de a nu dispera chiar si atunci cand cerul este, spre a relua o imagine a lui Octavio Paz, extrem de innourat….
Premoniție de la preMonica la Monica, pentru joi, 21 nov..
Atenție la CCR!
Ne așteaptă rușinea națională în folosul criminalității și în disprețul jurisprudenței europene.
Dragi criminali din toate categoriile…
*
http://noradamian.wordpress.com/2013/11/19/atentie-la-ccr-ne-asteapta-rusinea-nationala-in-folosul-criminalitatii-si-in-dispretul-jurisprudentei-europene/
Ca de obicei, e dificil sa alegem esentialul din textul dumneavoastra.
Mi s-a parut esential paragraful despre Credinta, Speranta si Iubire. Exista dintotdeauna o aversiune sociala impotriva celor „trei dimensiuni ale umanului” care confera putere si aura personalitatii individuale. Voiam sa subliniez ca aceasta aversiune fata de valoarea interioara, tine in special de gelozia omenecai. Iar marea majoritate nu putem fi decit mediocrii in talente, munca si succes. Bineinteles ca sintem gelosi. Dar nu aici e problema. Majoritatea practicam gelozia negative. Adica in loc de admiratie si ambitie de auto-perfectionare, alegem ce-i mai usor: injosirea (publica daca se poate) a celui merituos, sau talentat, sau norocos.
Apoi mi s-a parut esentiala investigatia sinuciderii in societatea totalitara. Umilinta e o presiune enorma, foarte greu de indepartat. Citeodata, pentru a-si alunga demonii sinuciderii, oamenii alegeau sa uite, sa se prosteasca dinadins, pentru a-si salva viata proprie si a celor dragi.
Apoi mi s-a parut esentiala istoria, indeosebi cea recenta. Acolo putem investiga instrumentele pentru indepartarea demonilor de astazi, pentru intarirea prin speranta; „radicalitatea si banalitatea Raului intr-un veac absurd, demonic, dominat de hubris utopic.”
Acum nu mai stiu daca exista o esenta a esentelor din textul dumneavoastra, domnule profesor. Ne serviti tristete in doze mari. Dar o si meritam, ca pedeapsa pentru o natiune bolnava.
M-a impresionat articolul Dvs. si cred ca intr-adevar Monica Lovinescu merita locul propus de Dvs. Nu exista drama mai mare decat distrugerea Credintei, a Sperantei,si a Iubirii.
Sunt o persoana care a trecut prin calvarul unor incercari si am realizat ca daca am reusit sa ma depasesc este numai si numai pentru ca nu mi-am pierdut Credinta, Speranta si Iubirea. Nimeni si nimic nu ne poate lua aceste daruri si merita sa lupti sa le aperi si sa le asezi la locul potrivit in inima si in gandire. Spiritul mereu te va insoti!
http://www.youtube.com/watch?v=OI7OL-bkplw
Multumesc:
Опустите, пожалуйста, синие шторы.
Медсестра, всяких снадобий мне не готовь.
Вот стоят у постели моей кредиторы
Молчаливые: Вера, Надежда, Любовь.
Suntem intr-o tara in care, in urma efortului depus si de comisia condusa de dvs, domnule Tsmaneanu, comunismul a fost condamnat oficial in Parlament, dar tribunalele mentin condamnarile la moarte pronuntate impotriva celor care „au tradat Romania” tradindu-l pe Ceausescu.
Romania nu s-a despartit deci total de comunism, pentru simplul motiv ca acesta o priveste inca….din oglinda !
Asadar, titlul de Tinta Ratata a Dictaturii, care o pune alaturi de Havel (si el a fost o Tinta Ratata !) si pe care din fericire il va purta in veci Monica Lovinescu, echivaleaza cu un Nobel acordat de constiintele romanilor recunoscatori. Sunt convins ca va veni totusi vremea cind o mare distinctie romanseasca va purta numele ei.
Va mulltumesc mult pentru comentariu. Ii multumesc si doamnei Doina Jela pentru ca a reamintit rolul Monicai Lovinescu in Comisia Prezidentiala. Legatura permanenta cu dansa a fost mentinuta prin domnii Mihnea Berindei si N. Manolescu. Eu insumi am vorbit in repetate randuri cu dansa, i-am povestit cum mergeau lucrurile, cu ce piedici ne intalneam. Cand am vizitat in 2009 casa din Rue Francois Pinton, pe mica masuta de langa patul ei se afla Raportul Final. Am sunat-o, de la revista 22, pe 19 decembrie 2006, sa-i povestesc cum a decurs faimoasa sesiune a camerelor reunite ale Parlamentului. I-am vorbit despre isteria lui Vadim, despre boicotarea sedintei solemne de catre PSD, despre infamiile din presa voiculesciana, despre calomniile diversilor pelini, ungheni, paunesti, scurti si alti romosani. Mi-a raspuns scurt: „Nu conteaza. Adevarul a fost rostit. Noi am invins”. Pe lunga durata, nu ma indoiesc, a avut dreptate. Spre a o cita pe Doina Jela: „A fost o despartire a apelor”. Sigur, au urmat alte campanii imunde, lucrurile nu s-au calmat nici azi. Nici Havel nu a fost crutat, cum se stie, de asemenea mizerii. Tacerea din unele zone la acest ceas ce-ar fi trebuit sa fie al celebrarii mostenirii est-etice este revelatoare. Dar este tacerea lasitatii, a impotentei si a mediocritatii. Sa o tratam ca atare. Ganduri bune.
Ar fi minunat daca cineva in RO ar organiza, pentru tineri in special, o scurta prezentare a viziunii si a idealurilor Monicai Lovinescu.
Cred ca lipsesc din viata de zi de zi o multime de persoane – repere care ar putea consolida traiectoriile tinerilor. Ceva mai mult ar trebui facut in RO, cred!
O petitie anti-coruptie adresata lui John Kerry:
http://www.petitionbuzz.com/petitions/nomorecorruptioninro