joi, martie 28, 2024

Conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan şi pericolul radicalizării islamice

Pe data de 10 octombrie s-au finalizat la Moscova, la iniţiativa Federaţiei Ruse, negocierile dintre miniştrii de externe armean şi azer, după ce preşedintele azer Ilham Aliev şi premierul armean Nikol Paşinian au agreat împreună cu Vladimir Putin ideea de a găsi o rezolvare paşnică a conflictului din Nagorno – Karabakh început pe data de 27 septembrie.

Acordul de încetare a focului semnat la Moscova în prezenţa ministrului rus de externe Serghei Lavrov conţine următoarele prevederi:

  • Încetarea focului, schimbul de prizonieri, ridicarea trupurilor persoanelor decedate;
  • Negocieri ulterioare între Armenia şi Azerbaidjan, prin mijlocirea Grupului de la Minsk al OSCE;
  • Păstrarea formatului de negociere.

Potrivit acestui acord, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii va media încetarea focului în actuala etapă de rezolvare a conflictului.

A fost oare implicarea Federaţiei Ruse decisivă pentru soluţionarea acestui conflict, chiar şi temporar? Ne amintim că în octombrie 2019 Federaţia Rusă s-a implicat pentru un acord de încetare a focului în Kurdistanul sirian, după intervenţia trupelor militare ale Turciei şi a reuşit să finalizeze acest demers. Problema este că, în cazul conflictului armeano – azer, Turcia nu este parte a acordului încheiat la Moscova şi, mai mult, este exclusă şi pe viitor prin prevederea potrivit căreia formatul de negociere referitor la Nagorno – Karabakh nu va fi modificat prin introducerea altor actori. Pe de altă parte, este greu de crezut că Azerbaidjanul ar fi semnat acordul de încetare a focului dacă nu ar fi avut acordul Turciei.

Federaţia Rusă s-a implicat în rezolvarea acestui conflict preferând instrumentele diplomaţiei bilaterale şi nu formatul multilateral. Prima încercare de detensionare a situaţiei a fost încercarea Grupului de la Minsk (Federaţia Rusă, Franţa, SUA) al OSCE de a-i aduce pe liderii azeri şi armeni la Geneva pentru negocieri. Ministrul de externe azer a acceptat şi s-a deplasat la Geneva dar ministrul de externe armean a refuzat oferta, declarând că nu se pot organiza negocieri de pace câtă vreme conflictul militar este în plină desfăşurare. Armenia şi Federaţia Rusă au avut aşadar o poziţie comună care pînă la urmă a avut câştig de cauză: mai întîi acord de încetare a focului, apoi eventuale negocieri. Franţa s-a pliat pe poziţia comună armeano – rusă, fiind un susţinător declarat al Armeniei. SUA nu a dorit de la bun început să se implice în acest conflict. Astfel, cei invitaţi la discuţiile de la Geneva au acceptat implicit că formatul OSCE nu este potrivit pentru ca ulterior în acordul de încetare a focului semnat la Moscova să fie agreată ideea folosirii şi păstrării nealterate a acestui format.

Pentru a înţelege de unde a reizbucnit acest conflict considerat multă vreme îngheţat, este util a face o scurtă incursiune în evoluţia acestuia. Stalin a plasat enclava armeană sub jurisdicţia Azerbaidjanului după ce regiunea Caucazului a fost cucerită de Armata Roşie la începutul anilor 1920. Seminţele unui potenţial conflict au fost sădite de pe atunci, în mod intenţionat, pentru a împiedica secesiunea republicilor sovietice Armenia şi Azerbaidjan. Atunci cînd URSS a început să se destrame, enclava armeană şi-a declarat unilateral independenţa, ceea ce a generat un conflict care a durat pînă în 1994. Armenii au reuşit îndepărtarea armatei azere din Nagorno – Karabakh, iar conflictul a rămas îngheţat pînă în 2016.

Ȋntre timp, poziţia Azerbaidjanului a fost întărită prin alianţa cu Turcia, mai ales în timpul lui Erdogan. Ankara şi Baku au relaţii culturale puternice, bazate pe moştenirea comună turcică. Turcia a început să cumpere mai puţin gaz de la Gazprom şi mai mult de la Socar. Turcia nu are relaţii diplomatice cu Armenia şi graniţa dintre aceste două ţări este ermetic închisă din 1993, iar Ankara refuză să recunoască genocidul armean. Pe de altă parte, Armenia a intensificat relaţiile cu Federaţia Rusă: găzduieşte o bază militară rusă pe teritoriul său, face parte din Uniunea Economică Eurasiatică, precum şi din Organizaţia Tratatului Securităţii Colective care acoperă o bună parte din spaţiul ex-sovietic. Potrivit acestui tratat, Federaţia Rusă ar fi intervenit militar imediat ce Azerbaidjan ar fi atacat teritoriul Armeniei – este motivul pentru care Azerbaidjan şi-a concentrat atacurile doar în enclava Nagorno – Karabakh.

Azerbaidjan a început ofensiva militară în această enclavă datorită unor factori economici. Bogăţia şi forţa sa se bazează pe petrol şi gaz, iar în contextul pandemiei existenţa acestor resurse naturale nu mai este un avantaj atît de mare – nu se găsesc suficienţi cumpărători pe pieţele internaţionale. Pentru a evita o discuţie legată de evoluţia economiei, preşedintele azer Aliev a încercat să mute discuţia pe palier politic, prin impunerea unui obiectiv în jurul căruia naţiunea să se ralieze. Diferenţa între Armenia şi Azerbaidjan este că Armenia este o democraţie, în timp ce Azerbaidajan este un stat autoritar, condus de un lider despotic, Aliev. Absenţa democraţiei este un aspect comun al Turciei şi Azerbaidjanului. Statele autoritare au avut întotdeauna tendinţa de a-şi proiecta puterea în exterior, pentru a elimina orice posibilă rezistenţă în interior. Turcia a început să fie extrem de agresivă pe plan internaţional în ultima perioadă, prin implicarea în Siria, în Marea Mediterană în apele teritoriale ale Ciprului, ori prin implicarea în criza refugiaţilor în sensul încurajării ca aceştia să forţeze graniţa Uniunii Europene. Turcia a pornit simultan mai multe crize internaţionale pentru a se afirma ca lider regional. Nu este exclus ca ideea reîncălzirii conflictului din Nagorno – Karabakh să fi fost a Turciei care nu ar fi putut altfel provoca Armenia şi Federaţia Rusă în regiunea Caucazului. Singura modalitate pentru a-şi extinde influenţa în această regiune a fost implicarea printr-un proxy – Azerbaidjan. Erdogan a acuzat Armenia ca fiind cea mai mare ameninţare a păcii în regiune, iar ministrul turc de externe Cavuşoglu a declarat că Turcia sprijină Azerbaidjanul, deoarece Armenia este “ocupantul”. Pentru a întări relaţia militară cu Azerbaidjanul, Turcia a s-a implicat în recrutarea de luptători sirieni din provincia Idlib şi a dotat armata azeră cu drone care au mai fost folosite în conflictele din Siria sau Libia. Franţa a fost foarte fermă în a denunţa această implicare a Turciei în Nagorno – Karabakh.

Turcia a încercat să aplice formula implicării sale în regiunile din vecinătatea sa pe care le consideră de interes. Se pot face foarte multe paralele cu implicarea Turciei în Siria, mai ales referitor la alianţa cu trupe para-militare apropiate de grupările teroriste islamice. Regimul de la Damasc nu a acceptat această alianţă şi nici Federaţia Rusă dar nu s-a putut opune eficient. Ȋn Nagorno – Karabakh alianţa a fost mai complexă: Turcia – Azerbaidjan – grupări teroriste islamice. Totuşi Turcia a acţionat cu multă precauţie în formarea acestei alianţe, din moment ce un aliat strategic al Armeniei este Iranul care s-a arătat preocupat de conflictul din Nagorno – Karabakh şi s-a oferit să medieze o soluţie de încetare a acestuia.

Conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan nu poate fi explicat exclusiv din perspectivă religioasă (creştini armeni vs. musulmani azeri), deşi o asemenea componentă există. Azerbaidjanul întreţine relaţii foarte bune cu Israelul şi cu Federaţia Rusă şi nu a fost afectat până în prezent de o întărire a elementului islamic la nivelul identităţii cetăţenilor. Pericolul este însă ca radicalizarea islamică, după modelul unor state precum Irak sau Siria sau chiar Turcia, să înceapă să se manifeste. Alianţa dintre un regim autoritar şi radicalismul islamic ar transforma Azerbaidjanul într-un factor major de instabilitate în regiune.

Problema în acest moment este că acordul de încetare a focului nu prevede şi retragerea trupelor azere şi a grupărilor teroriste islamice din Nagorno – Karabakh. Va fi foarte dificil pentru Grupul de la Minsk să obţină din partea Azerbaidjanului şi Turciei retragerea acestora. Probabil acest aspect va fi discutat direct între Putin şi Erdogan, ca parte a unui dialog care priveşte mai multe probleme ce interesează ambele ţări. Aliev, Erdogan, Putin se pot înţelege foarte bine câtă vreme au în comun trăsătura de lider autoritar. Armenia nu poate participa la aceste discuţii care îi privesc destinul întrucît este o democraţie, condusă de lideri politici legitimaţi prin alegeri libere. Armenia nu se poate baza decât pe relaţiile tradiţionale cu Federaţia Rusă şi cu Franţa, precum şi pe puterea de convingere a diasporei sale. Pericolul islamizării Nagorno – Karabakh este real, iar comunitatea internaţională ar trebui să realizeze că Turcia şi Azerbaidjan încurajează terorismul islamic pentru a-şi urmări propriile scopuri hegemonice. Orice discuţie despre rezolvarea conflictului din Nagorno – Karabakh trebuie să pornească de la extinderea mecanismelor democratice în regiune şi de la pericolul radicalismului islamic. Vor reuşi oare democraţiile occidentale să încurajeze în mod eficient democratizarea Caucazului de Sud şi transformarea Turciei într-un sat fără ambiţii de expansiune în detrimentul democraţiilor in vecinătatea sa? Deocamdată, această întrebare nu este nici măcar formulată ca atare.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Acum multi ani, ajunsesem la concluzia ca sfirsitul celor doua imperii totalitare de origine comunista, Rusia si China va veni, mai curind sau mai tirziu, nu din partea „lumii libere” , in special a puterii militare a Statelor Unite, ci din cu totul alte cauze
    1. Dezmembrarea , deoarece regimurile totalitare nu pot stapini la infinit asemenea teritorii imense, unde intotdeauna vor apare lideri locali cu veleitati de independenta, mai ales cind intre regiuni exista si diferenta etnice si religioase .
    2. Conflictul inevitabil cu islamul.
    Rusia este un dusman multi secular al Turciei si al Asiei Centrale cu etnii turce , are in zona ei europeana Tatarstanul islamic, iar conflictul din Caucaz cu cecenii si alte populatiii islamice e numai provizoriu inghetat
    China are problema uigura care o macina sistematic de zeci de ani
    3. Conflictul niciodata terminat si inevitabil dintre ele. China are nevoie vitala de teritoriul siberian si, trebuie deasemena sa lichideza accesul Rusiei la Oceanul Pacific .

    Cred si acuma, ca bnu m-am inselat. De aceea, sint atent la reaprinderea razboiului din Nagorno – Karabach care, va reamorsa dusmania si rivalitatea ruso-turca , cu pericolul sa dea foc din nou in Cecenia si sa-ii trezeasca pe tatarii din Tatarstan

  2. Președintele Aliev este un Nicu Ceausescu, care n-a murit de ciroza (inca) si al carui tata n-a fost impuscat, Asa cum spune mai sus autorul acestui articol Nicusor Aliev si-a construit bugetul bazandu-se pe un preț al petrolului de 55$ pe baril si anul acesta prețul a fost mult sub 55$ bagandu-i o gaura mare in buget. Încerca sa iasă din mizerie provocand un război.
    Desi Azarbaidjan este in teorie orientat spre Occident Aliev este un suporter al proiectului chinezesc al Drumului Matasei.
    Exista informații potrivit cărora Turcia favorizeaza tranzitul teroristilor islamici din Siria catre Nagorno Karabakh. In fapt armenii s-au plans ca încă din anii 90 ca la conflict au participat de partea azera mercenari din Ucraina, Rusia (in special din zona nord caucaziana), Turcia si, mai ales, Afganistan. Azerii au spus ca de parte armeana au participat mercenari rusi.
    Situația este f complexă in Azerbaidjan unde, in mod bizar, proliferează scoli islamice de orientare wahabita, dar si siita, sponsorizate de Arabia Saudita, respectiv Iran.
    Si mai bizar este ca astăzi cel mai modern armament de care dispun azerii vine din Israel (rachete LORA cu raza de acțiune de ~400 km, fapt ce nu este negat de azeri.

  3. Cel mai slab comentariu pe tema aceasta.

    1. acea zona legal apartine Azerbadjanului, vrem sau nu vrem (vezi transnistria, georgia, ucraina)
    2. Armenii cat de simpatici nu ar fi, au ocupat mai mult, au ocupat si o zona populata de azeri, sa nu uitam ca acolo s-au produs si epurari etnice
    3. Armament azerilor le-au furnizat: Turcia, Rusia, Israel

    Eu nu stiu ce nu au impartit ei acolo, dar de departe as recomanda armenilor, sa renunte la acel teritoriu, sa evacueze oamenii de acolo. Sa renunte la bazele militare rusesti. Impreuna cu Georgia sa creeze niste state democratice puternice si sa se axeze pe alianta, colaborare puternica cu UE-USA

    • „acea zona legal apartine Azerbadjanului”.
      Legal stabilit de Stalin? Frontierele dintre republicile sovietice au fost trasate discretionar de rusi. Legal Bucovina si Basarabia de sud nu aparțin nici Moldovei si nici României, ci Ucrainei.
      Legal si Kosovo aparținea Serbiei, dar cine a dat doi bani pe Legal. Va mai pot da cateva exemple de Legal din Asia, dar nu vreau sa starnesc zazanie. Daca sapam mai adanc există un motiv pentru care armenii sunt majoritari in acea enclava, pentru au aparținut regatului armean până la cucerirea de către arabi.
      Mult trambitatul drept la autodeterminare nu face doi bani in fata intereselor diferitor mari puteri. El se aplica pe criterii de interese economice sau geostrategice, religie, rasa, etc.
      Da, pentru România, a repeta precedentul Kosovo nu este o idee buna, inseamna a recunoaste ca maine putem avea o enclava maghiara in miljlocul tarii.

  4. Cam multa implinare de partea armeana, lipseste un pic de neutralitate.
    Armenia ocupa teritorii care apartin de jure azerilor. Armenia nu a incercat sa rezolve diplomatic criza, si a respins in 24 de ani 3-4 initative de pace majore, nedorind sa faca nici o concesie. In tot acest timp armenii au intreprins o purificare etnica consistenta. Democratie care face purificare etnica?
    Toate aceste elemente sunt incontestabile si nu prea sunt prezentate in articol.

    In plus de ce i-am sustine pe armeni, care in caz de conflict cu Rusia vor trimite ajutor rusilor, si nu noua? NK este Transnistria din zona, una din mai multe. Asa ca trebuie sa le tinem pumnii azerilor, sa sparga acel buboi si apoi sa presam comunitatea internationala sa nu permita atrocitati in teritoriul proaspat eliberat.
    dar ca o preconditie a pacii, armenii trebuie sa-si retraga armata de pe teritoriul ocupa.

    Cum ar fii daca toate tarile ar proceda ca Armenia? Va dati seama ce haos ar iesi in Europa doar?

    • Cum naiba sa tinem pumnii azerilor in contra armenilor? Pe cat punem pariu ca daca facem un sondaj marea majoritate a romanilor simpatizeaza cu armenii? Chiar daca nu esti crestin si n-ai cum sa simpatizezi cu azerii de care nu ne leaga absolut nimic.
      Purificare etnica ziceti? Da de cei 200.000 de armeni expulzati din Baku ca urmare a pogromurilor ati auzit? De armenii fugiti in masa din Nahicevan ati auzit ceva?
      Purificarea etnica au facut ambele parti si e natural asa ceva, chiar daca ne convine sau nu. S-a intamplat peste tot in lume unde au fost conflicte, de cand lumea. Populatiile extrem de amestecate care sunt in conflict se reaseaza.
      Armenia sa-si retraga fortele ca sa ce? Ca sa asistam la epurarea regiunii de armeni, care sunt acolo din vremuri imemoriale? Exact cum s-a intamplat in Nahicevan? Unde nu mai exista nici o urma a civilizatiei armene. Au distrus inclusiv cimitirele armene cu minutiozitate, piata cu piatra. N-a mai ramas nimic. Un exemplu demn de urmat nu-i asa?

  5. D-le Nicolescu, atentie la timpul verbului!

    „Rusia este un dusman multi secular al Turciei si al Asiei Centrale cu etnii turce ” – asta era valabil pe vremea lui Dimitrie Cantemir, la 1877, sau alataieri.
    Dar de ieri au devenit buni prieteni, diferentele religioasae conteaza mult mai putin decat afectiune, fratia de sange intre dictatori!
    Kneazul Putin este extrem de bun prieten cu sultanul Erdogan, diferentele sunt mult mai mici decat ce ii apropie, drgostea pentru totalitarism!

    • Asa se respectau si Hitler cu Stalin, au semnat si un tratat, parea ca diferentele ideologice nu sunt importante. Dar iubirea s-a terminat cu un macel…

    • Eu unul sint covins ca prietenia intre dictatori este un rinjet inghetat pina la scoaterea cutitelor. Exemplul elocvent este cuplul Stalin – Hitler si, dece nu, si Mao- Stalin

    • Daca ne uitam pe harta rusiei, observam ca in afara de crestini au si multi musulmani, budisti. Nu as putea zice ca e o tara crestina si ca tine careva cont de religie acolo. Daca ne uitam in istorie ce relatii au avut rusii cu turcii, as putea spune ca o parte buna din rusia e patria popoarelor turce sau s-a amestecat foarte tare cu ei.

      E o chestie politica, cand nu iti merge bine in interior, dai un spectacol.

  6. Din punct de vedere istoric situatia este clara, dupa cum a mentionat si autorul aici: „Stalin a plasat enclava armeană sub jurisdicţia Azerbaidjanului după ce regiunea Caucazului a fost cucerită de Armata Roşie la începutul anilor 1920. ” De aici si pana la crearea a doua tabere, una sprijinita de Rusia, celalata de Turcia, nu a mai fost decat un pas. De-a lungul timpului, Rusia a inarmat ambele state si le-a incurajat practic sa se lupte intre ele. Daca Turcia foloseste Azerbaijianul ca proxy in acest conflict la scara locala, atunci si Turcia la randul ei cred ca este folosita ca proxy la o scara mult mai mare, de catre o alta mare putere, totul pentru a izola cumva Iranul de Rusia si pentru a controla navele din M. Caspica. Nu vreau sa cred intr-o alianta Putin-Erdogan pentru a controla regiunea Caucazului. Imaginati-va ce ar insemna asta pentru regiunea Marii Negre.

  7. Ce se întâmplă în Nagorno Karabah ne reamintește nouă românilor că am fi putut să ne confruntăm cu o situație similară dacă Ungaria ar fi fost mai puternică în plan militar și ar fi ocupat cele 3 județe cu predominanță ungaro-secuiască din inima Ardealului. Așa cum Armenia a ocupat și sapte regiuni care o separă de Nagorno Karabah, ca să aibă contact terestru cu zona separatistă, la fel Ungaria ar fi fost obligată să ocupe măcar o bandă terestră care să ii asigure fluxul de arme si soldați către HarCov. Din fericire Ungaria e mai slabă militar decât România și în plus ambele state au aderat la UE si NATO. Armenia si Azerbaijan nu sunt colege decât in ONU, nici măcar in CSTO (Armenia da, Azerbaijan nu). Nu au în comun nici regimul politic (Armenia = democratie, Azerbaijan = dictatură), nici religia (creștini/islamici), nici valorile culturale. S-ar putea media de către Grupul de la Minsk o eventuală împărțire a NG intre armeni si azeri dar nu cred că ar accepta azerii care au dreptate în plan juridic (NG face parte din statul azer) dar stiu că in plan etnic elementul armean e peste 90% dominant. Corect ar fi ca Armenia să fie obligată să cedeze măcar cele 7 districte din afara NK ocupate și măcar o parte din NK, în speranța unei păci. Însă Azerbaijan simte că are vântul în pânze (Turcia ca aliat), vede că Rusia și Franța ajută Armenia doar cu vorbe (Rusia si cu arme din când in când), așa că nu vede motiv să se oprească. Dronele turcești ale azerilor fac prăpăd în rândurile infanteriei și tancurilor Armeniei. Sper din toată inima să se ajungă la un compromis.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Carp
Radu Carp
Radu Carp este profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, Director al Departamentului Politici Publice, Relaţii internaţionale, Studii de securitate (2020 - ). Doctor în drept al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2002). MA în studii europene și relații internaționale, Institut Européen des Hautes Etudes Internationales, Nisa (1996). Reprezentant al Universităţii din Bucureşti în proiectul CIII-PL-0702-09-2021 - Ethics and Politics in the European Context, parte a reţelei CEEPUS III, coordonat de Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin care reuneşte universităţi central şi est-europene (2012 -). Coordonator al echipei Universităţii din Bucureşti în reţeaua ştiinţifică europeană Observatory on Local Autonomy, coordonată de Université de Lille (2015 -). Membru al Academic Curriculum Group, în cadrul E.MA - European Master’s Degree in Human Rights and Democratization, program al Global Campus of Human Rights, Veneţia (2020 - ). Membru al Comisiei de ştiinţe politice, studii de securitate, ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică a CNATDCU (2020 - ). Membru al Consiliului de Conducere al ICR (2017 -). A ocupat funcțiile de membru al Comitetului Executiv al E.MA - European Master’s Degree in Human Rights and Democratization, program al Global Campus of Human Rights, Veneţia (2015-2020), membru al board-ului International Centre for Black Sea Studies, Atena (2010-2012), director general al Institutului Diplomatic Român, Ministerul Afacerilor Externe (2010-2012), prodecan (2008-2010), secretar științific (2010-2012) director al Şcolii Doctorale de Ştiinţă Politică (2015-2020) la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București. Colaborări și stagii de predare: Global Campus of Human Rights, Veneţia (2019, 2020); Universitá di Genoa (2019); Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin (2019); Institutul de Ştiinţe Politice, Universitatea din Viena (2017, 2019); National Tchengchi University, Taiwan (2016); EIUC - European Inter-University Centre for Human Rights and Democratization, Veneţia (2016, 2017, 2018); Universitatea Matej Bel, Banska Bystrica (2016); Universitá degli Studi Florența (2015); Institut für Sozialethik, Universitatea din Viena (2015); Institutul de Ştiinţe Politice, Universitatea Wroclaw (2014, 2017); Universitatea Trnava (2014); Universitatea Umea (2013); Universitatea Carolină, Praga (2013); Universitatea Bologna (proiectul internațional 156171-LLP-1-2009-1-IT-ERASMUS JUSTMEN. „Menu for Justice. Towards a European Curriculum on Judicial Studies”, 2009-2013); Universitatea Szeged (2012); The Munk School of Global Affairs, Universitatea din Toronto (2011); Universitatea „Mykolo Romerio”, Vilnius (2010); Universitatea din Atena (2000). A participat la proiecte de cercetare în colaborare cu mai multe instituţii: Fridtjof Nansen Institute - Fridtjof Nansen Stiftelsen på Polhøgda Oslo (2020 - ), Université Libre de Bruxelles (2020 - ); Comisia Europeană/CRPE (2019); Academia Română (2018); Wilfried Martens Centre for European Studies (2015); Institut für Rechtsphilosophie, Religions-und Kulturrecht, Universitatea din Viena (2006 2008); Institutul European din România (2007); Institutul „Ludwig Boltzmann” pentru Studiul Problematicii Religioase a Integrării Europene, program al New Europe College, București (2004); TMC Asser Instituut, Haga (2002) etc. A publicat 16 cărți în calitate de autor și coautor. Ultima carte publicată : O lumină în întuneric. Democraţie, stat de drept şi drepturile omului într-o lume în schimbare, Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2020. Capitole de cărți și articole publicate în: Austria, Belgia, Bulgaria, Germania, Lituania, Polonia, Republica Moldova, Olanda, SUA, Ucraina.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro