Moscova oprește spirala escaladării conflictului cu Occidentul, în așteptarea summitului Biden-Putin.
De la finalul lunii martie și continuând cu intensitate în primele trei săptămâni din aprilie, am observat o escaladare cuantificabilă a tensiunilor politico-militare dintre Rusia și Ucraina. Rusia a invocat exerciții militare la nivelul întregii țări, conform planificării anuale, aducând în estul și și în nordul Mării Negre numeroase vase de luptă, armament și muniții. Ucraina, la rândul ei, a acuzat planuri agresive ale Moscovei și a solicitat ajutorul Occidentului. Abia pe 22 aprilie, partea rusă a comunicat că va începe să retragă gradual trupele și tehnica militară din districtele sudice și vestice, ca o confirmare că nu a avut vreun plan secret de a ataca țara vecină, ci doar a desfășurat exerciții militare, așa cum orice stat suveran are dreptul să facă. Dar dacă Rusia s-a temut totuși de riscurile unei escaladări greu de controlat?
Desigur, țările occidentale au luat în calcul și scenarii catastrofale, știut fiind faptul că Moscova acuză în mod constant Kievul că a provocat premeditat escaladarea tensiunilor bilaterale închizând canale de televiziune rusofone de opoziție, limitând dreptul la educație al rusofonilor, tolerând acțiunile agresive ale naționaliștilor ucraineni contra acestora. În plus, acțiunile întreprinse de liderul Zelenski contra oligarhului Viktor Medvedchuk, un apropiat al președintelui Putin, au sporit probabil iritarea acestuia din urmă. Zelenski e văzut ca oponentul ireductibil al planurilor rusești de federalizare a Ucrainei, deși în momentul în care a preluat mandatul prezidențial părea dispus la compromisuri pragmatice. El a avut curajul politic să lanseze chiar de la tribuna ONU ideea programului „Platforma Crimeea”, spre a spori vizibilitatea problemei pe agenda internațională și de a coagula solidaritatea externă. Totodată, a propus decretul privind „eliberarea și reintegrarea Crimeei”. Rusia consideră că soarta Crimeei a fost deja stabilită, orice agitație în sens contrar fiind inutilă și periculoasă. Și că Ucraina nu va putea evita menținerea influenței masive a Rusiei în estul țării (negată oficial de Moscova) fără a negocia și a se supune condițiilor puse de Rusia, prin formatul Normandia.
Mizele Kievului
Mobilizând vreme de săptămâni întregi trupe la granița Ucrainei, mesajul Rusiei a fost că nu poate fi intimidată de planurile „revanșarde” ale Kievului, iar Occidentul nu are de ce să sprijine militar Ucraina, asumându-și riscul unui război devastator cu Rusia.
Oficialii ucraineni, în frunte cu președintele Zelenski, au denunțat agresivitatea sporită a Rusiei, intensificarea atacurilor separatiștilor rusofoni din Donbas și dorința Moscovei de a provoca Ucraina să dea o ripostă mai agresivă acestora pentru a avea pretextul lansării unui atac militar devastator de către separatiștii din cele două republici-fantomă, sprijiniți direct de militari ruși. Dar e oare posibil ca, în plan strategic, Kievul să mizeze cumva pe o escaladare a tensiunilor cu Moscova astfel încât Occidentul să perceapă Ucraina ca pe o victimă și să se implice tot mai mult în sprijinirea acesteia? În mod potențial, Kievul ar marca puncte decisive în efortul de aderare la NATO și chiar și la UE.
La reuniunea Comisiei NATO-Ucraina din 13 aprilie, Kievul a solicitat accelerarea procedurii de primire a Ucrainei în NATO, oferirea unui calendar precis al aderării, ca element major de descurajare a Rusiei de la comiterea unei agresiuni. Oficialii din Kiev arată că sute de înregistrări video făcute în zona Rostov, în apropiere de granița cu Ucraina, au surprins deplasarea și concentrarea în zona graniței a unor mari efective militare rusești gata de luptă. Ministrul ucrainean de externe, D. Kuleba, a afirmat în timpul unei conferințe de presă comune cu cei trei omologi din țările baltice (15 aprilie), veniți la Kiev pentru a-și exprima solidaritatea, că oficiali ruși au amenințat deschis Ucraina cu distrugerea ca stat.
Agenda lui Zelenski
Președintele Zelenski a venit la putere ca politician moderat, promițând o soluționare cât mai rapidă a conflictelor cu Rusia. Era evident că nu poate recupera Crimeea, dar măcar spera în retragerea (parțială) sprijinului rusesc pentru separatiștii rusofoni din Donbas. Nu s-a întâmplat acest lucru. El este puternic contestat pe plan politic intern (mai ales de către naționaliști) pentru că a acceptat inițial în cadrul formatului Normandia cerințele Rusiei pe care Franța și Germania par a le susține, mai ales federalizarea zonei estice a Ucrainei, acompaniată de drepturi speciale pentru etnicii ruși și rusofoni. Ucraina a agreat în iulie 2020 un acord intitulat „Măsuri suplimentare pentru întărirea încetării focului”, prin care forțele paramilitare ruse din republicile separatiste dobândeau același statut cu cel al forțelor militare ucrainene și se crea un mecanism de interacțiune între militarii ucraineni și paramilitarii ruși. Prin impulsionarea federalizării țării vecine, Rusia ar fi dobândit un drept de veto implicit asupra politicii interne a Ucrainei, folosindu-se de entitățile separatiste. În septembrie 2020, Kievul s-a retras din acord în mod tacit, iar apoi Zelenski a semnat decretul de „eliberare și reintegrare a Crimeii”, foarte provocator la adresa Moscovei. Așadar, o răsturnare cu 180 de grade a poziției oficiale. Unii analiști spun că din acel moment Rusia nu s-a mai simțit obligată să respecte încetarea focului, devenind tot mai agresivă și instigându-i la acțiune și pe luptătorii separatiști.
Un test pentru administrația Biden?
E cu siguranță posibil ca Putin să fi provocat această situație și pentru a observa reacția SUA, spre a testa limita de toleranță a noii administrații prezidențiale americane, precum și relația acesteia cu aliații europeni. Oferirea de garanții de securitate extinse Ucrainei (care nu e membru NATO, ci partener special al Alianței, existând o Comisie NATO-Ucraina), pe lângă arme și instructori așa cum s-a procedat până acum, ar putea determina însă Kievul să se comporte mai asertiv față de Rusia, putându-se ajunge chiar la escaladarea crizei și la conflict militar. În același timp, după cum spune expertul britanic James Sherr, soluția extremă a alipirii Donbasului la Rusia (pe modelul Crimeei) nu e dorită acum la Moscova deoarece i-ar lua mijloacele de presiune asupra Ucrainei. Fără Donbas și Crimeea, Ucraina ar putea fi mai aproape de integrarea în NATO, se consideră la Kremlin.
Reacția cancelariilor occidentale
Liderii celor mai puternice state UE și NATO au solicitat Rusiei să pună capăt comportamentului agresiv, provocator față de Ucraina, să revină la masa negocierilor. Liderii Franței și Germaniei s-au alăturat șefului de stat ucrainean și după o videoconferință pe 16 aprilie au solicitat Moscovei retragerea trupelor desfășurate în număr prea mare la granița cu Ucraina. Imediat după acest eveniment, Macron, într-un interviu cu canalul TV CBS News (emisiunea Face the Nation), a afirmat că „nu vom accepta noi operații militare (rusești – n.n.) pe teritoriul ucrainean”, că sunt necesare „linii roșii”, iar Rusia (stat cu care e nevoie de „un dialog sincer și deschis”) va fi sancționată dacă le depășește, cu toate că „sancțiunile în sine nu sunt suficiente, dar fac parte din pachet”. Analistul austriac Gustav Gressel arată că presiunile occidentale în sensul garantării suveranității ucrainene au convins o bună parte din serviciile de informații rusești și o parte din clasa politică că ar exista un plan conspirativ între NATO și Ucraina, spre a o ajuta să recupereze Crimeea chiar prin forță.
Situația din Ucraina rămâne un dosar deosebit de complicat la nivel strategic. Președintele Biden a inițiat o convorbire telefonică cu V. Putin și i-a propus o întâlnire, un summit bilateral, într-o țară terță. Conținutul acestor discuții nu vor putea ocoli situația de securitate din estul Europei. Între timp, SUA au decis să aplice din 15 aprilie un nou pachet de sancțiuni la adresa Moscovei, expulzând și zece diplomați ruși, ca răspuns pentru interferența în alegerile americane, acțiunile destabilizatoare din Ucraina și atacuri cibernetice.
Un jucător important în această ecuație este, cu siguranță, Turcia. Președintele Turciei s-a oferit să medieze în conflictul ruso-ucrainean și a declarat că susține unitatea teritorială și suveranitatea Ucrainei. Turcia dorește să se afirme ca putere regională, să aibă relații constructive și cu Occidentul, dar și cu Rusia, așadar, o politică externă multivectorială care i-ar permite să păstreze o anumită echidistanță și să obțină avantaje din ambele direcții. Ankara a semnat mai multe contracte militare consistente cu Ucraina, furnizând de exemplu drone, ceea ce a iritat Rusia, care a suspendat pentru o perioadă zborurile civile dintre Rusia și Turcia. „Baletul” strategic al Turciei pe dosarul ucrainean descifrează în fapt dilemele strategice ale conducerii de la Ankara.
Presiunile din Marea Neagră
Deși Moscova va începe dezescaladarea situației conflictuale prin retragerea trupelor, ea își rezervă o poziție de forță prin anumite restricții impuse inclusiv statelor riverane Mării Negre. Într-un „aviz către aviatori” (NOTAM), emis pentru a avertiza piloții aeronavelor civile cu privire la potențialele pericole, Rusia a anunțat blocarea accesului în apele teritoriale de pe coasta de sud a Crimeei și a unei părți a apelor internaționale din largul Mării Negre, în perioada 20-24 aprilie. Restricțiile se aplică pentru o altitudine maximă de 19.000 de metri. Pe 15 aprilie, s-a aflat că Rusia va închide accesul prin strâmtoarea Kerci pentru navele de război străine până în luna octombrie, invocând desfășurarea de exerciții militare.
Așadar, Moscova oprește spirala escaladării conflictului cu Occidentul, în așteptarea summitului Biden-Putin, dar e puțin probabil să facă vreo concesie față de Ucraina și țările care o sprijină.
Articol publicat și în Revista 22.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Jocul armelor are si el logica lui . Rusia ocupa de facto Crimeea si o transforma intr-o cetate de granita inexpugnabila .Rusia aduce la granita cu UCRAINA trupe si echipament militar sub deviza – exercitii militare deja programate . In contrapartida , occidentul nu poate ramane pasiv . Administratia Biden ofera declarativ si chiar printr-o recenta lege sprijin militar Ucrainei .SUA si UE detoneza un cumul de sanctiuni ce priveste nu atit Rusia cit mai degraba persoane – cetateni rusi -din anturajul conducatorului tarii . Concomitent se trece la a se expulza o parte dintre personalul ambasadelor rusesti din SUA si UE , anume pe cei care desfasoara activitati de spionaj si probabil si cei cu care lucreaza acestia (poate vor aparea si cetateni din statele expulzatoare ce pot fi identificati ca sprijin pentru spioniirusi , vom vedea ) vor pleca degraba daca nu au plecat inca . Rusia se retrage probabil asteptind intilnirea Biden – Putin sau mai degraba – ca si intelegere – ce elimina deocamdata primii pasi din primirea Ucrainei in NATO. In urma sumitului Putin- Biden vom vedea degraba cum vor evoluoa lucrurile ,dar un raspuns va exista si cea mai mare probabilitate o va contine inceperea demersurilor de acceptare a Ucrainei in NATO.
Nu ştiu de ce analiştii români( şi nu numai…) analizează situaţia din Ucraina şi de pe frontul de Est numai prin prisma acţiunilor triunghiului Rusia-SUA-Ruropa de Vest( în speţă Germania şi Franţa) şi nu iau deloc în consideraţie ţările din prima linie, respectiv Polonia, România şi Turcia. Aceste trei ţări au împreună un pib şi o populaţie mai mare ca a Rusiei, deci sunt o forţă comparabilă cu Rusia din acest punct de vedere. Poate militar nu sunt comparabile cu Rusia( putere nucleară), dar Turcia este a zecea putere militară mondială, iar Polonia şi România au planuri de înzestrare militară accelerate. Mai mult, cele trei ţări au parteneriate strategice între ele, fac parte din NATO şi de curând s-au întâlnit într-o trilaterală la Bucureşti( la care au participat şi Ucraina şi Georgia) şi au dat o declaraţie de susţinere a intrării Ucrainei în NATO. Tot militar vorbind, de ce ar fi calificată Germania să fie parte în negocierea conflictului din Ucraina şi NU Polonia, România şi Turcia( Idem Franţa), ţări aflate pe linia frontului şi cu mari interese în Est( pentru România de ex. situaţia din Moldova). Deci, ce caută Germania în zonă şi nu Polonia+România+Turcia? Mai ales că istoria nu prea depărtată ne aduce aminte că unele ţări din Est ca Polonia şi România au pierdut fiecare cam 25% din teritoriu din cauza unor pacte germano-ruse ca Ribbentrop-Molotov….
Dar să aşteptăm limpezirea relaţiei SUA+UK cu Germania+Franţa şi cea SUA+UK cu Rusia. Dar asta nu înseamnă că, cel puţin diplomatic, cele trei ţări să fie pasive. Ba aş putea spune că au tot dreptul DE A FI PARTE în rezolvarea situaţiei de pe linia Belarus, Ucraina, Moldova, Georgia. CU sau FĂRĂ acceptul Rusiei sau al Europei de Vest….
Fiindca e un spectacol mediatic. Si nu intereseaza de fapt conflictul, care e consecinta a spectacolului mediatic. Daca te uiti atent aceste „mari” tari, au fost mari.
Ideea cum ca fara Donbas si Crimeea, Ucraina ar avea sanse mari sa adere la NATO este ceva nemaiauzit pana acum. Este ca si cum pentru a adera la NATO, Romania ar fi fost dispusa sa cedeze Transilavnia ungurilor. Cine este acest James Sherr de lanseaza astfel de scenarii? Desigur, in final decizia va apartine Kievului privind cedarea Donbasului sau Crimeei, presupunand ca acestea sunt teritorii anexate oficial de Rusia. Oricum, aderarea la NATO a unei tari pe teritoriul careia exista un conflict in desfasurare este imposibila. Insa acest ciolavek britanic James Sherr, prin afirmatiile sale nu face decat sa imagineze scenariul in care Rusia ajunge la gurile Dunarii, din moment ce Donbasul si Crimeea ar fi recunoscute ca teritorii ruse.