CONREG – eşecul regionalizării?

Regionalizarea ar trebui să fie o bucurie – descentralizarea unui stat prea închistat, prea centralizat şi prea omniprezent, ar putea fi ocazia unei noi relaţii a puterii cu cetăţenii, iar naşterea unor regiuni (mai) autonome ar putea crea o nouă dinamică a dezvoltării întregii ţări. Împărţirea puterii pe mai multe nivele este garantul democraţiei şi factorul de eficienţă economică, datorită apropierii deciziei de cetăţean şi a stimulării competiţiei interregionale.

Deşi lansat cu surle şi trâmbiţe, Consiliul consultativ pentru regionalizare (CONREG) conceput de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a produs până acum un singur document oficial, intitulat „Disparităţi şi fluxuri în fundamentarea social-economică a regionalizării administrative a României”. Acesta ne lămureşte asupra viziunilor ce stau la baza regionalizării. Deja titlul documentului ne anunţă că, deşi lumea se agită în jurul regionalizării, de fapt nu este vorba decât de un artificiu administrativ, însoţit probabil de acordarea personalităţii juridice, unor regiuni lipsite de orice competenţă. Prin regionalizare administrativă „statul crează autorităţi administrative locale, cărora le deleagă anumite sarcini. Acestea sunt subordonate guvernului.” Adică, toate acţiunile sunt impuse şi controlate de către stat, ceea ce nu înseamnă nici măcar o mică descentralizare, ci eventual o deconcentrare a unor sarcini. În regionalizarea administrativă nici nu poate fi vorba de un transfer oarecare de competenţe, ceea ce înseamnă că, de fapt, toată discuţia legată de centrele regionale, regiuni istorice sau ţinutul secuiesc sunt doar vorbe în vânt.

Regionalizarea înseamnă crearea unor regiuni capabile să se reproducă formal, material şi simbolic, în mod autonom. Însă discuţia la nivelul CONREG elimină din start reproducerea formală şi simbolică, afirmând că importantă este doar funcţionalitatea. Dar tocmai istoria, legăturile sociale şi democraţia pot conferi funcţionalitate regiunii. Şi măcar dacă această funcţionalitate ar fi înţeleasă ca reproducere materială generală. Însă, ea este definită după un singur criteriu: migraţia intraregională. Iar aici, nici măcar nu sunt luate în considerare fluxurile migratorii zilnice sau cele sezoniere, ci pur şi simplu schimbarea de domiciliu din ultimii zece ani. Să confere acest singur element funcţionalitate unei regiuni? Nu este luată în considerare nici capacitatea de producţie, nici capacitatea concurenţială sau atractivitatea generală, nici sursele de creştere endogenă şi nici piaţa internă.

Din această abordare a funcţionalităţii se ajunge logic, însă eronat, la concluzia că regiunea de Sud-Vest este cea mai funcţională regiune din România, iar cea de Vest cea mai nefuncţională. Adică tocmai pe dos faţă de ceea ce stim, şi numai intuitiv, despre  Timişoara şi Craiova. Dar regionalizarea nu ar trebui făcută luând în considerare doar prezentul, ci mai ales gândindu-ne la viitor. Ca membri ai UE, regiunile noastre vin în concurenţă cu toate celelalte regiuni europene. Ar trebui să le gandim astfel încât ele să poată deveni deschise şi competitive la nivel global. Atractivitatea centrului regional trebuie de aceea gândită la un alt nivel, nu doar faţă de satele din jur.

Dar este normal că s-a ajuns aici, din moment ce scopul regionalizării a fost din start prost definit. Pentru Consiliul CONREG, acest scop îl reprezintă realizarea coeziunii teritoriale: „Marea provocare a regionalizării este reducerea decalajelor de ocupare agricolă a populaţiei”. Conceptul coeziunii teritoriale, preluat din scopurile declarate ale UE în Tratatul de la Lisabona, vine însă ca nuca în perete în procesul regionalizării. Acesta poate fi un scop al politicii regionale, în nici un caz al regionalizării. Prin regionalizare se conferă regiunilor posibilitatea proprie de dezvoltare, în timp ce politica regională este instrumentul diminuării disparităţilor şi al coeziunii teritoriale. Prin încurcarea acestor două noţiuni se aduce un prejudiciu enorm ideii de regionalizare şi, ca urmare, strategiile care vor deriva din acest proces vor fi FALSE. Consiliul CONREG ajunge astfel la concluzia că „rădăcinile majore ale sărăciei regionale din România sunt date de ocuparea agricolă şi de izolare”. Adică nu de corupţie sau administrarea proastă a resurselor, ci din cauză că prea mulţi oameni lucrează pământul. Demonstraţia este logică, însă plecând de la premise false, ajunge la soluţii false.

Ni se oferă şi în acest document, ca model, regionalizarea Poloniei. Pentru a justifica introducerea unui nivel regional fără dispariţia judeţelor, sunt puse în paralel structurile formale ale organizării teritorial-administrative ale celor două ţări. Dar nu există nici o menţiune asupra fondului. Regionalizarea Poloniei s-a făcut după o descentralizare prealabilă, extrem de puternică, înspre nivelul comunal, însoţită de democratizare prin transparenţă, justiţie şi echitate. Şi, la fel de important pentru un stat ieşit din comunism, societatea civilă şi în special sectorul ONG au fost puternic încurajate să participe la viaţa publică. Susţinut de la nivel comunal, devenit bază a democraţiei poloneze, procesul a fost unul democratic şi a avut ca scop stabilirea unor proiecte regionale, care luau în considerare posibilitatea de reproducere formală, materială şi simbolică a regiunilor. Diferenţele de abordare sunt imense între cele două ţări, cea mai importantă fiind că regionalizarea din România nu are ca scop democratizarea ţării. Acesta este cel mai important element pentru dezvoltare, fiindcă altfel nu funcţioneaza nici piaţa, nici societatea. Falsa funcţionalitate a regiunilor, legată doar de problema celor ce lucrează în agricultură, ne duce cu gândul la ceea ce a însemnat pentru ţară realizarea economiei funcţionale de piaţă: poporul român nu mai are nici industrie, nici resurse. Să fi venit rândul pământului?