Pentru Horia
La sfîrşitul anului 1980 înceta din viaţă Nadejda Mandelştam, acea Antigona pentru care „la ceasul totalitarismului tăcerea reprezenta o crimă împotriva umanităţii”. Ori, mai precis spus, însemna complicitatea cu acele forţe ale Răului dezlănţuit prin utilizarea morbidă a delaţiunii ca mecanism de atomizare într-un univers din care dispăruse decenţa şi onoarea. Răul în versiunea sa absolută era pentru Monica Lovinescu expresia dezumanizării instituţionalizate. În spiritul Hannei Arendt, ea vede în memoria salvată o formă de rezistenţă la Molohul totalitar. Poate cea mai redutabilă şi eficientă. Purtînd în memorie versurile poetului-martir Osip Mandelstam, Nadejda găsea un remediu împotriva stării de totală anormalitate pe care sistemul încerca să o impună drept perfect acceptabilă.
Pe 17 ianuarie 1981, Monica Lovinescu dedică o emisiune Nadejdei Mandelştam şi citează pe larg din memoriile acesteia. Memorii intitulate în ediţia franceză „Contre tout espoir”. Adică a spera împotriva speranţei. Sînt cuvinte care se înrudesc în chip tulburător cu un faimos aforism al lui Walter Benjamin, gînditorul atît de preţuit de Hannah Arendt: „Numai datorită celor fără de speranţă ne este îngăduită speranţa” . Memoriile Nadejdei sînt un strigăt, o clamare, o invocare, dar şi un diagnostic definitiv al patologiilor totalitare. Monica Lovinescu citează pe larg un pasaj pe care îmi îngădui să-l reiau aici pentru că mi se pare de o sfredelitoare autenticitate, expresie a unei demnităţi inalterabile. O demnitate care desfide pretenţiile dictatorilor neo-caligulari ce-şi închipuie că totul este de vînzare, maculabil şi, în cele din urmă, distructibil. Este o mărturisire în care eticul şi esteticul se îmbrăţişează în chip sfîşietor:
„Cartea aceasta s-ar putea să nu vadă lumina zilei. Nimic mai uşor decît să distrugi o carte atîta vreme cît n-a fost difuzată în samizdat sau tipărită cum se întîmpla pe vremuri cînd Gutenberg exista încă în Rusia (acum a fost înlocuit de samizdat). Dar chiar dacă această carte va fi distrusă, n-o socotesc cu totul pierdută. Specialiştii însărcinaţi cu lichidarea manuscriselor, cuvintelor şi ideilor o vor citi înainte de a-i da foc. Evident, nu vor înţelege nimic, dar ciudatele lor capete pătrate vor înregistra ideea că o bătrînă ţicnită nu se teme de nimic şi dispreţuieşte forţa. Măcar atît să afle şi ei. Singura idee ce va ajunge poate pînă la ei e că sarea adăugată pachetului trimis unui deţinut e sarea de care duce lipsă aşa-zisa literatură destinată unor cadre ce trebuie să înveţe a dispreţui totul, viaţa, omul, pămîntul, flacăra stinsă de respiraţia lor. Dumnezeu să-i ierte. O singură întrebare: vor avea oare ei timpul să distrugă tot şi pe toată lumea?”
Textul de mai sus este un fragment dintr-un articol aparut in regretata revista „Idei in Dialog” condusa de H.-R. Patapievici. Toti cei care suntem prieteni ai adevarului si libertatii simtim acut lipsa acelei reviste…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Da,ii simtim lipsa acestei reviste asa cum simtim lipsa multor lucruri care ne framanta.Oare ce este aceasta ciclitate a raului(poate este prezent totimpul,dar nu-l percepem atat de acut) care vine peste noi,oamenii si distrugem tot ce este bun,onest,luminos.Sa fie destinul oamenilor?
Un articol superb! Din pacate, fara urmarea naturala: actiunea!, putem vorbi doar de
Yes, how many years can some people exist
Before they’re allowed to be free ?
Yes, how many times can a man turn his head
Pretending he just doesn’t see ?
The answer my friend is blowin’ in the wind
The answer is blowin’ in the wind.
Din pacate insa se pare ca ne-am resemnat si am pierdut instinctul care ne facea sa cautam dreptatea!