miercuri, aprilie 14, 2021

Conspiraţii interne şi delaţiunea lui Aurel Potop, director al Secţiei de Căldură din Institutul de Fizică al Academiei Române (1954-1955)

Proiectul de cercetare pe care l-am iniţiat despre programul nuclear românesc din perioada Războiului Rece a ajuns într-un punct pe care nu l-am anticipat. Cu totul întâmplător, am descoperit recent în arhiva fostului Comitet Central al P.C.R. mai multe documente despre conflictul care a existat în anii ’50 între Horia Hulubei şi Tudor Tănăsescu, pe de-o parte, şi Aurel Potop, pe de altă parte. Cu ajutorul acestor documente se poate înţelege mai uşor de ce primii doi profesori menţionaţi au acceptat în anul 1956 ca Institutul de Fizică al Academiei Române (pe care îl conduceau) să fie divizat. Mai mult decât atât, la Institutul de Fizică Atomică înfiinţat în acel an la Măgurele nu a existat o secţie de căldură (condusă de Aurel Potop); aceasta a rămas la vechiul institut – care a fost mutat la Bucureşti.

Diferenţa dintre specialiştii „atomişti” (conduşi de Horia Hulubei şi Tudor Tănăsescu) şi restul fizicienilor din România a fost menţionată vag după 1989 în discursurile oficiale, fără a se oferi detalii despre motivele care au condus la divizarea din 1956 a Institutului de Fizică al Academiei Române. După citirea tuturor documentelor întocmite la 7 ianuarie 1955 şi semnate de Aurel Potop (profesor de Fizică Moleculară şi Căldură la Universitatea din Bucureşti şi director al Secţiei de Căldură din Institutul de Fizică) pot fi identificate cauzele pentru care amănuntele brute nu au fost făcute publice de conducerile Academiei Române care s-au succedat în ultimele trei decenii. Evident, nu este vorba aici doar despre o ruşine pe care academicienii din domeniul fizicii o pot resimţi după parcurgerea documentelor inedite pe care le redăm în continuare, ci şi despre modul în care s-au contestat deciziile academicianului Horia Hulubei referitoare la implicarea institutului pe care îl conducea din anul 1949 în proiectul de realizare a barajului hidrocentralei de la Bicaz.

Construcţia centralei – amplasate la piciorul muntelui Botoşanu, pe vechea albie a râului Bistriţa – şi a barajului care furnizează apa necesară celor şase grupuri energetice a început după emiterea la 16 noiembrie 1950 a unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri. În documentul respectiv s-a precizat şi numele iniţial al hidrocentralei: „Vladimir Ilici Lenin”. Din păcate, dificultăţile tehnice şi de altă natură apărute pe parcursul realizării obiectivului respectiv au condus la amânarea până la 1 octombrie 1960 a punerii în funcţiune a primului grup generator de energie electrică, iar cel de-al şaselea a intrat în exploatare doi ani mai târziu (5 octombrie 1962).

Extrase din nota întocmită la 7 ianuarie 1955 de profesorul Aurel Potop şi trimisă preşedintelui Academiei Române, referitoare la conflictele cu profesorii Horia Hulubei şi Tudor Tănăsescu.

Deoarece primul dintre documentele inedite pe care le edităm este relativ lung, îl vom comenta pe larg doar în volumul pe care intenţionăm să îl publicăm. Ideea principală pe care trebuie să o dezvoltăm porneşte de la un aspect menţionat de profesorul Aurel Potop în delaţiunea sa din 7 ianuarie 1955: Premiul de Stat al Republicii Populare Române. Oricât de deştepţi se imaginau politicienii comunişti români, aceştia au fost nevoiţi să caute soluţii pentru a bloca protestele cetăţenilor care chiar au crezut că dictatura proletariatului însemna oferirea de lapte şi miere pentru clasa muncitoare, gratis. Una dintre soluţiile propuse de populiştii care agitau steagurile roşii a fost înmulţirea primelor şi a premiilor, astfel încât să ajungă şi la cetăţenii care nu le meritau şi care depuneau eforturi pentru a înşela sistemul de acordare a acestora (inclusiv prin menţionarea lor în delaţiunile trimise conducătorilor partidului unic şi ai instituţiilor de stat).

Câteva exemple în acest sens au fost oferite la începutul anilor ’50 de Gheorghe Apostol. În calitate de preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii, acesta a propus creşterea rapidă a veniturilor muncitorilor, chiar dacă productivitatea acestora lăsa de dorit. De exemplu, în şedinţa din 14 februarie 1950 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (prezidată de Ana Pauker) s-a analizat un proiect de hotărâre a guvernului privind corelarea muncii cu salariile. Gheorghe Apostol a insistat pentru ca premiile oferite unităţilor evidenţiate în procesul de producţie să fie mai numeroase, însă ministrul de Finanţe Vasile Luca a respins propunerea respectivă, astfel: „Este cea mai mare greşeală ca la începutul construirii socialismului să fim largi cu premii, pentru că pe urmă nu poţi opri. Trebuie să fim foarte atenţi cu premiile, pentru că au devenit un fel de salariu în plus. Aceasta nu se poate. Apoi, nu putem decora întreprinderi fruntaşe unde sunt multe lipsuri, risipă, indisciplină în muncă. Poate 2-3 întreprinderi pe ani, încă e foarte bine. Tinerii nu dau importanţă calificării şi rebuturilor. Din punct de vedere al calităţii, trebuie să luptăm foarte mult (subl.n.)”.

Fiind probabil deranjat de opinia exprimată de ministrul de Finanţe, Gheorghe Apostol a intervenit după câteva minute pentru a spune că „T.A.R.S. („Transporturile Aeriene Româno-Sovietice” – nota P. Opriş) aprobă premii şi ei sunt în pierdere”. Imediat, Lothar Rădăceanu a precizat că decizia respectivă a fost aprobată de Consiliul de Miniştri, iar Vasile Luca a declarat astfel: „Dacă T.A.R.S. lucrează cu pierdere şi noi suntem vinovaţi. Este mai ieftin ca trenul, pentru că câştigi (sic!) zile. (T.A.R.S. – nota P. Opriş) Ar trebui să folosească avioane în loc de maşini […] Sunt de acord cu tot ce a spus tovarăşul Apostol. Nu acuzaţi reciproc, ci trebuie făcută serioasă autocritică în această privinţă (subl.n.)”.

Trei luni mai târziu, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aflat că o delegaţie a Confederaţiei Generale a Muncii a semnat la Zakopane (în Polonia) o convenţie referitoare la efectuarea unor concedii de odihnă în străinătate de către muncitorii români, polonezi, maghiari, bulgari şi albanezi. Documentul a fost încheiat în timpul unei conferinţe a sindicatelor din statele europene aflate în sfera de influenţă sovietică şi s-a prevăzut „trimiterea reciprocă a unui număr de 100 muncitori, pentru odihnă, timp de 14 zile”, cheltuielile fiind acoperite de ţările gazdă. Delegaţia sovietică nu a acceptat acele condiţii, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat la şedinţa din 4 mai 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R. astfel: „Este o convenţie de care habar n-avem. Dacă am iscălit-o, s-a terminat. Uniunea Sovietică face cu mult mai cuminte (sic!) (subl.n.)”.

Vinovat de situaţia respectivă era chiar Gheorghe Apostol. Probabil dintr-un orgoliu nemăsurat, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii a abuzat de funcţia sa pentru a se face remarcat în faţa muncitorilor şi a pus autorităţile de la Bucureşti în faţa faptului împlinit. Pe de altă parte, la aceeaşi reuniune din 4 mai 1950, Ana Pauker a încercat să-i convingă pe colegii săi de faptul că documentul semnat la conferinţa din Polonia putea să fie eludat, astfel: „O să vină cei câţiva tineri, muncitorii în cadrul sindicatului şi angajamentele pe linia convenţiilor culturale încheiate, aşa că nu este vorba de nici un fel de deschidere de robinet. Fiind convenţie şi trebuind să facem plan anual, ne batem să fie cât mai puţin schimb de felul acesta, deci depinde de noi în ce măsură închidem sau nu robinetul. Sunt două lucruri: 1) că nu este pericol dacă hotărâm, pe cât se poate, să ţinem robinetul cât mai închis, 2) dacă vrem să ştim câţi oameni trebuie să vină, acest lucru putem să-l facem foarte simplu (subl.n.)”.

O altă slăbiciune a lui Gheorghe Apostol a fost credulitatea sa faţă de poveştile spuse de muncitori. De exemplu, în şedinţa din 26 octombrie 1950 a C.C. al P.M.R., liderul comunist s-a plâns de faptul că aşa-zişi inventatori, proveniţi din rândul muncitorilor, erau consideraţi nebuni de conducerea unei întreprinderi. În acest sens, Gheorghe Apostol a declarat la reuniunea respectivă astfel: „Nu se dă atenţie serioasă organizării muncii în întreprinderi şi în întreprinderile importante nu se dă atenţie oamenilor care reuşesc să se rupă de masa muncitorilor şi care fac realizări foarte importante în producţie. Mă refer la mişcarea fruntaşilor în producţie, care nu este susţinută de direcţia de întreprindere. Chiar azi am primit un raport de la „Sovromtransport Galaţi”, unde faţă de inovatori, de raţionalizatori au o atitudine de-a dreptul criminală. Oamenii care reuşesc să facă inovaţii serioase în producţie, să reducă timpul [de realizare a] unei piese de la 900 ore la 300 ore sunt socotiţi nebuni şi băgaţi în spitalul de nebuni să li se facă analiza (subl.n.)”.

Astfel, Gheorghe Apostol a insistat pentru ca muncitorii care erau membri P.M.R. să fie lăsaţi să decidă în chestiunile aflate în competenţa inginerilor din toată ţara, chiar dacă ideile respective erau fantasmagorice.

Aceeaşi concepţie a fost exprimată de profesorul Aurel Potop în delaţiunea sa din 7 ianuarie 1955, fiind chiar subliniat statutul de membru al P.M.R. pe care îl avea muncitorul Tiberiu Petcovici. Carnetul de partid nu a schimbat însă situaţia în acel caz şi fizicianul comunist a priceput, probabil, acest lucru din moment ce l-a prezentat pe inginerul Coman în spectrul ideologic specific anilor ’50 – din care nu au lipsit acuzaţiile de antisemitism şi de duşman infiltrat în rândurile clasei muncitoare.

În altă ordine de idei, conflictul grav dintre Horia Hulubei şi Tudor Tănăsescu, pe de-o parte, şi Aurel Potop, pe de altă parte, nu a contat pentru autorităţile de la Moscova, în momentul în care acestea au hotărât includerea României pe lista statelor cărora U.R.S.S. urma să le acorde asistenţă tehnică în domeniul fizicii nucleare. Decizia respectivă a fost anunţată public la 17 ianuarie 1955, după zece zile de la întocmirea de către profesorul Aurel Potop a delaţiunii împotriva colegului său de la Institutul de Fizică al Academiei Române, profesorul Tudor Tănăsescu.

În încheiere, doresc să mulţumesc personalului Arhivelor Naţionale ale României care ne-a ajutat în cursul cercetării pe care am desfăşurat-o. Cu răbdare şi înţelegere din partea istoricilor şi a arhiviştilor se pot obţine rezultate ştiinţifice foarte bune chiar şi în condiţii de pandemie.

Nota întocmită la 7 ianuarie 1955 de Aurel Potop (profesor de Fizică Moleculară şi Căldură la Universitatea din Bucureşti şi director al Secţiei de Căldură din Institutul de Fizică) şi trimisă preşedintelui Academiei Române, referitoare la conflictele cu profesorii Horia Hulubei şi Tudor Tănăsescu.

ARHIVA BIROULUI POLITIC al C.C. al P.M.R.

Nr. 166/1955

TOVARĂŞE PREŞEDINTE,

Tovarăşul consilier sovietic TULUCHIDZE din conducerea lucrărilor de la Bicaz, în scopul de a completa baza ştiinţifică a acestor mari lucrări, a cerut printre altele ca Academia R.P.R. să rezolve problema cunoaşterii distribuţiei temperaturilor în blocurile de beton proaspăt turnate cât şi a dilatării acestor blocuri în vederea stabilirii tehnicii turnării barajului (a se vedea punctele 1 şi 5 din Anexă). Necunoaşterea prealabilă a distribuţiei acestor temperaturi poate duce la o tehnică de turnare greşită, din care vor rezulta crăpături ce compromit lucrările.

Academia a încredinţat spre rezolvare aceste probleme Institutului de Fizică (I.F.A.) care are o secţie de Căldură (S.C.) condusă de subsemnatul.

Conducerea Institutului de Fizică (H. HULUBEI şi T. TĂNĂSESCU), la rândul său, nu a încredinţat spre rezolvare aceste lucrări de căldură Secţiei de Căldură, cum era normal şi unde puteau fi rezolvate, ci le-a încredinţat Secţiei de Electricitate şi anume chiar lui T. TĂNĂSESCU însuşi, unde ele stau nerezolvate şi astăzi, deşi termenul lor de predare a fost 1 sept. 1953 (vezi punctul 5 din Anexă).

Este de notat că această repartizare greşită conducerea I.F.A. a făcut-o pe ascuns (vezi punctul 3 şi 4a din Anexă), călcând dispoziţiile de funcţionare ale institutelor Academiei şi întrebuinţând mijloace urâte şi nedemne ca minciuna (vezi punctul 4b din Anexă), boicotul (vezi punctul 5 din Anexă) şi calomnia (vezi punctul 7 şi 8 din Anexă).

M-am întrebat încă de atunci care ar pute[a] fi cauzele unei asemenea proceduri.

Faptul că aceste lucrări stau de un an şi jumătate nu nerezolvate dar neatacate şi faptul că până astăzi nu s-a făcut nimic cel puţin pentru crearea condiţiilor materiale necesare rezolvării, ci, dimpotrivă, s-a făcut contrarul, mergându-se până la scoaterea lor din orice plan de lucru, dă răspunsul la întrebarea noastră. Totuşi, pentru o lămurire mai temeinică a chestiunii, este necesar să dezvăluim câteva aspecte din calea destul de întortocheată pe care a urmat-o desfăşurarea lucrărilor în cursul anului 1954:

1. Sesiunea Academiei din ianuarie 1954 pune în evidenţă că T. TĂNĂSESCU, care a luat în condiţiile descrise mai sus, răspunderea problemelor termice ale Bicazului, pe de-o parte a îndrumat greşit munca colaboratorilor săi (vezi punctele 9b şi 9c din Anexă) iar, pe de altă parte, s-a ocupat de lucruri minore, ca de ex. construirea de sârme în spirală pentru termometre cu rezistenţă lăsând neatacate părţile esenţiale ale problemelor. Mai mult încă, nici nu a folosit fondurile de import pe 1954 pentru a crea condiţiile materiale indispensabile rezolvării chestiunii (vezi punctul 9c din Anexă).

2. Îndrumarea greşită a acestor lucrări, preocuparea de lucruri minore cu înlăturarea problemelor esenţiale ale chestiunii, a fost criticată de subsemnatul în sus menţionata şedinţă a Academiei. Odată cu această critică, am făcut cunoscut, încă o dată, rezultatele de până acum ale ştiinţei în acest domeniu şi am arătat calea care se impune a fi urmată în rezolvarea acestor probleme (vezi punctul 10 din Anexă).

3. Conducerea I.F.A. (T. TĂNĂSESCU şi H. HULUBEI) s-a simţit demascată prin această critică şi a luat o serie de măsuri contradictorii pentru a acoperi lucrurile. Caracterul contradictoriu al măsurilor luate de direcţie mărturiseşte o oarecare derută din partea lor. În adevăr, pe de-o parte, conducerea I.F.A. a folosit pentru acoperire autoritatea Consiliului Ştiinţific al I.F.A. (vezi punctul 11 din Anexă), cât şi autoritatea primului secretar al Academiei, care a vorbit cititorilor „Scânteii” despre contribuţia (?) I.F.A., deci a lui T. TĂNĂSESCU la rezolvarea problemelor termice ale Bicazului (vezi punctul 12 din Anexă), iar pe de altă parte aceeaşi conducere şi în acelaşi timp a căutat să arunce vina nerezolvării (?) aceloraşi probleme pe Secţia de Căldură (vezi punctele 13 şi 16 din Anexă).

Între aceste poziţii ale conducerii I.F.A. a mai fost şi o a 3-a apărută în martie 1954 şi anume de a considera problemele de mai sus ca nou venite (?!) în Institut (vezi punctul 14 din Anexă), poziţie care a rămas [consemnare manu, cu cerneală albastră:] în cele din urmă definitivă.

4. De atunci, adică de 9 luni încoace, direcţia I.F.A. se luptă sistematic şi persistent pentru a împiedica ca aceste lucrări să se execute. De exemplu:

a) La 1 aprilie 1954 îmi dă o delegaţie pentru a stabili condiţiile de experimentare cu M[inisterul]. E[nergiei]. E[lectrice]. (vezi punctul 17 din Anexă) pentru ca a doua zi să-mi ridice în fapt această delegaţie şi să-mi furnizeze date false (T. TĂNĂSESCU) pentru întocmirea planului de muncă (vezi punctul 18 din Anexă).

b) Cu toate că Secţia de Căldură ia toate măsurile şi întocmeşte toate lucrările, implicit încheierea convenţiei cu M[inisterul]. E[nergiei]. E[lectrice]., pentru ca să poată intra în lucrul problemei (vezi punctul 19, 20, 21, 22, 23 şi 24 din Anexă), H. HULUBEI începe o corespondenţă oficială cu Secţia de Căldură (vezi punctele 25, 26, 27, 28 şi 29 din Anexă) în care cere de două-trei ori acelaşi lucru şi în care odată spune că se pot începe lucrările, iar altă dată că Academia nu are fonduri pentru începerea lucrărilor, pentru ca după o lună de zile această poveste să înceapă de la capăt.

c) Alături cu aceste manevre de întârziere apar însă şi alte lucruri concrete şi foarte grăitoare:

1. T. TĂNĂSESCU mă sfătuieşte „personal” să nu mă ocup de problemele termice ale Bicazului (vezi punctul 30 din Anexă).

2. Secţia de Căldură a cerut personal cercetător (posturi) în plus ca să poată rezolva mai repede aceste probleme (are numai 6 norme de cercetători). H. HULUBEI şi T. TĂNĂSESCU i-a luat însă şi din posturile existente (vezi punctul 31 din Anexă) pentru ca singura secţie care poate să rezolve actualmente aceste probleme să nu se încumete la rezolvarea lor.

3. H. HULUBEI şi T. TĂNĂSESCU nu au folosit nici în acest an fondurile de import pe 1955 ca să se creeze condiţiile materiale de rezolvare a problemelor termice de la Bicaz. Astfel aceste probleme nu vor putea fi rezolvate în întregime nici în anul 1956 (vezi punctul 27 din Anexă).

4. H. HULUBEI şi T. TĂNĂSESCU nu au încheiat nici astăzi convenţia cu M[inisterul]. E[nergiei]. E[lectrice]., în schimb au scos din planul de lucru al Secţiei de Căldură pe 1955, bazat pe acest motiv, [consemnare manu, cu cerneală albastră:] propunerile acestei secţii de a lucra la rezolvarea problemele termice ale Bicazului. Eu am cerut Secretariatului Academiei printr-o notă scrisă să fiu însărcinat împreună cu un avocat al Academiei să închei convenţia cu M[inisterul]. E[nergiei]. E[lectrice]. şi să mă ocup cu lucrurile [consemnare manu, cu cerneală albastră:] dispozitivele ce trebuiesc aduse prin import, dar până astăzi nu am primit răspuns (vezi punctul 32 din Anexă).

În concluzie: problemele termice ale BICAZULUI, cerute de tovarăşul consilier TULUCHIDZE, din conducerea acestor lucrări, la 9 iulie 1953, şi a căror răspundere pentru rezolvare a luat-o în condiţii suspecte T. TĂNĂSESCU, au fost scoase, după 1 an şi jumătate, neatinse, din orice plan de activitate, lucru care poate împiedica începerea turnării barajului sau aduce turnarea lui în condiţii neştiinţifice ceea ce implică riscul grav al fisurilor.

Materialul anexat dovedeşte că originea acestei nerezolvări nu se datoreşte nepriceperii sau neglijenţei, ci relei credinţe.

Vă semnalăm aceste lucruri pentru verificare şi luare de măsuri.

7 I 1955

(ss.) Aurel Potop

Prof. de Fizică Moleculară şi Căldură la Universitatea din Bucureşti, Directorul Secţiei de Căldură din Institutul de Fizică al Academiei

Str. Heleşteului 19

Raionul Stalin

Tel. 76414 (ora 7)

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 7/1955, f. 2-6.

Delaţiunea semnată la 7 ianuarie 1955 de Aurel Potop (profesor de Fizică Moleculară şi Căldură la Universitatea din Bucureşti şi director al Secţiei de Căldură din Institutul de Fizică), întocmită împotriva prof.dr. Tudor Tănăsescu de la Institutul de Fizică al Academiei Române.

ARHIVA BIROULUI POLITIC al C.C. al P.M.R.

Nr. 166/1955

[Consemnare manu, cu culoare roşie:] Notă

CUM LUCREAZĂ T. TĂNĂSESCU LA I.F.A.

În anul 1952, tov. PETCOVICI TIBERIU, muncitor strungar şi membru al P.M.R., pe atunci angajat al Atelierelor Centrale ale Academiei R.P.R., din comuna Măgurele, în vederea reducerii rebuturilor, a cerut prof. T. TĂNĂSESCU, directorul efectiv al Secţiei de Electricitate, permisiunea de a realiza în cadrul Secţiei de Electricitate a Institutului de Fizică (I.F.A.) sudura şi călirea metalelor pe cale electrolitică, folosind după exemplul sovietic metoda IASNOGORADSKI (premiată cu premiul Stalin). Acesta i-a refuzat permisiunea cerută sub motiv că chestiunea este lipsită de importanţă. Atunci tov. PETCOVICI a cerut sprijinul Secţiei de Căldură din I.F.A. Acest sprijin i-a fost acordat şi tov. PETCOVICI, după ce şi-a construit dispozitivele experimentale, ajutat fiind de alţi muncitori din ateliere (PAISI), a realizat pentru prima dată în ţara noastră sudură şi călire pe cale electrolitică.

Subit, însă, tov. PETCOVICI a fost mutat din Atelierele Academiei şi pus, [a]stfel, în imposibilitatea de a adânci şi extinde metoda.

În anul 1953, imediat după plecarea tov. PETCOVICI acelaşi T. TĂNĂSESCU, care a refuzat comunistului PETCOVICI permisiunea de a lucra această chestiune în Secţia de Electricitate, devenit acum director adjunct ştiinţific al I.F.A., însărcinează pe inginerul COMAN (căruia i-au trebuit zece ani plus sprijinul legionarilor ca să-şi poată lua diploma de inginer de la Institutul Electrotehnic din Iaşi. Fost interpus al negustorilor evrei în afacerile cu pădurile din regiunea Tîrgul Frumos-Iaşi, fost proprietar prin C.N.R. a celei mai mari mori din Vaslui – moara WEISSMAN – şi mare antisemit. Devenit bogat COMAN a subvenţionat mişcarea antisemită. Pe când eram deputat de Vaslui, cetăţeni de acolo mi-au prezentat un dosar cu fărădelegile lui COMAN pe care l-am înaintat siguranţei din Vaslui. Nu ştiu ca acest dosar să fi avut vreo urmare asupra lui COMAN, dar ştiu că acest COMAN devenit bucureştean a ajuns asistent la Politehnica din Bucureşti, apoi inginer director la canal[ul Dunăre-Marea Neagră] şi în cele din urmă inginer la „Griviţa Roşie” şi prieten bun al prof. T. TĂNĂSESCU pe care îl vizitează foarte des la Măgurele şi cu care avea conversaţii de ore întregi în cabinetul direcţiei I.F.A.) o nulitate profesională să execute el la Atelierele [C.F.R.] „Griviţa Roşie” călirea şi sudura electrolitică, subvenţionat fiind din fondurile articolului 5 (probabil, dintr-un document financiar intern al Institutului de Fizică al Academiei Române – nota P. Opriş) deşi „Griviţa Roşie” nu avea nevoie de subvenţia Academiei. (Dealtfel o parte din aceşti bani au mers la construcţia de dispozitive, nişte cuve, care erau deja construite la I.F.A. de tov. PETCOVICI. În felul acesta aceşti bani s-au cheltuit inutil şi ilegal, în timp ce Secţia de Căldură nu a primit un singur leu de la articolul 5 nici în 1953 şi nici în 1954 pentru executarea lucrărilor de plan. Deasemeni nu s-au cheltuit fonduri de la art. 5 pentru crearea condiţiilor de rezolvare a problemelor termice relativ la betoanele de la Bicaz).

Cum ing. COMAN nu ar fi fost capabil să realizeze singur experienţele făcute de tov. PETCOVICI, el a fost continu[u] ajutat de T. TĂNĂSESCU şi de nişte conferenţiari de la Politehnică.

Ba mai mult, forţe puternice au silit pe prof. TUDOR IONESCU de la Facultatea de Fizică a Universităţii „Parhon”, care cunoştea de la Iaşi lipsa de valoare profesională a lui COMAN, să meargă totuşi în persoană la „Griviţa Roşie” şi să-l ajute să reproducă ceva.

Eu am auzit că acest COMAN a fost chiar propus pentru premiul de Stat.

Ceea ce la comunistul PETCOVICI a fost lipsit de valoare şi împiedicat să lucreze, exact acelaş[i] lucru la COMAN merită să fie subvenţionat de Academie şi propus pentru premiul de Stat.

Am sesizat cadrele I.F.A. (tov. DIMITRIU) care mergând la „Griviţa Roşie” a găsit că acest COMAN nu avea dosar făcut.

Mă întrem (corect: întreb – nota P. Opriş): nu este aici o luptă pentru câştigarea de poziţie în medii muncitoreşti pentru elemente potrivnic active de teapa lui COMAN?

Semnalăm cazul spre controlare şi luare de măsuri.

7 I 1955

(ss.) Aurel Potop

membru de partid

organizaţia de bază I.F.A.

[Consemnare manu, cu culoare roşie:] Petcovici Tel. 19915

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 7/1955, f. 17-19.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Foarte interesant si instructif articolul, bine conturate imprejurarile si personajele; admirabil, Aurel Potop, un suflet mare si neinfricat, RIP.
    Multumiri.
    Continuati!

  2. Domnule Petre Opriș,
    Acest articol al dumneavoastră este extraordinar de interesant dintr-un punct de vedere care nu cred că o să vă convină. Ca și tot serialul despre „proiectul nuclear românesc”. Ceea ce ați demonstrat dumneavoastră este că în cercetarea științifică din România a fost instaurată cu sprijin politic, adică pcr, la nivel de clan, domnia formelor fără fond. Toată aiureala aia sinistră cu Aurel Potop care îl găsește pe comunistul Petcovici, strungărel genial de felul lui, ilustrează perfect experiențe trăite, după 1980, în IFA. Este totuși o istorie civilizată, dacă uităm că toate figurile astea trăiau din banii luați cu japca de la cetățeni făcând practic nimic.
    Oricât de departe de subiect ați declara ceea ce vă supun atenției în acest punct, vă rog să îmi comunicați dacă sunteți în stare să adresați o întrebare de genul scrisoare deschisă, eminentului , hiper-genialului ziarist, de fapt formator de opinie publică, Ion Cristoiu. Întrebarea pentru Ion Cristoiu este: vărul lu’ matale Vasilică, maistor militaur ranga maximă (adică maistru militar fangul 5) mai funcționează oare în sistem? Este vorba despre sistemul instituțional de cercetare științifică din România, mai exact, cercetarea științifică aplicativă specială, adică militară. Am avut „privilegiul”, stagiar fiind, în perioda mai 1981 – decembrie 1984, cu vărul Vasilică, care sub acoperirea de maistor militar funcționa ca prim șaman vrăjitor electronist al tribului telemetrie laser din Laboratorul Dispozitive Laser din IFA,sub egida marelui guru-guru Theodor Necșoiu, actualmente general de brigadă * Dr. Ing., cred că doar cu o stea pentru că a fost, tot timpul persecutat în raport cu Gen. Brig. (sau Maior) ** Dr. Ing. Marius Eugen Opran, bancorexroctronul (prin analogie cu poreclele împăraților bizantini, de exemplu, bulgaroctronul = omorâtorul de bulgari). În mod specific, bancorexroctronul ar vrea să fie omorâtorul Bancorex. Dacă observați, deja suntem la capitolul biografii de oameni de știință celebri din IFA, împletite cu istoriile de viață ale unor oameni politici de mare anvergură. Vărul lui Theodor Necșoiu a fost, este (?) Dumitru Necșoiu, ultimul viceprimar pcr al capitalei în Decembrie 1989, care, tânăr activist pcr fiind, prin 1965, a fost remarcat de o anume Elena Ceaușescu, direc-toare a ICECHIM. Nu se poate știi cât de mult acest detaliu biografic a fost catalizatorul startului carierei academice a lui Theodor Necșoiu, acesta devenind ofițer cu Academia Tehnică Militară, din maistru militar de aviație absolvent al școliii din Mediaș, unde ajunsese în calitate de tractorist, ceapist, electrician, artificier….S-ar putea afla de la CNSAS, dacă nu ar fi secret de stat de importanță deosebită de siguranță națională absolută, când a semnat un angajament cu CI -ul. Dar să revenim la operele șamanului vrăjitor Vasilică: rolul acestuia era să facă pase asupra copârșeelor, adică asupra telemetrelor laser, ca să mai clipocească ceva cu ocazia vizitelor, cum a fost vizita lui Ceaușescu și Geddafi din decembrie 1983 care s-a lăsat cu lansarea „programului arma laser române-ască” despre care s-ar putea să găsiți documente în arhiva cc al pcr, acolo pe unde aveți acces și vă documentați.

    • Domnule Ion Lăncrănjan,
      Chiar dacă nu îmi convine ceea ce găsesc în arhive (de vreo 25 de ani am contact cu acestea), voi continua să scriu aşa cum îmi dictează conştiinţa, educaţia şi, nu în ultimă instanţă, priceperea de a reliefa ceea ce înţeleg după citirea documentelor.
      O scrisoare deschisă pentru o persoană publică? Cine sunt eu, într-un asemenea caz? Ce anume îmi conferă dreptul de a emite o scrisoare deschisă? Nu ştiu să răspund la aceste întrebări şi prefer să continui cercetarea pe drumul pe care l-am ales. Vă mulţumesc pentru sugestie.

      • Domnule Petre Opriș,
        Poate că nu am fost clar în cele ce am scris. Cred că totuși ideea că am fost martor la producerea „operelor științifice” ale valurilor 2 și 3 de „genii științifice” care au tot ctitorit cercetarea științifică de azi din România. Mai ales în valul 3, în opinia mea, rolul gradaților recunoscuți ca atare a devenit foarte mare. Cred că începând din 1975-80. Pentru mine este dificil să nu fiu acuzat că exprim probleme personale care „nu sunt de interes pentru opinia publică”. Ca să fiu mai clar: Dosarul de Urmărire Informativă, DUI instrumentat mie de fosta securitate, conform înscrisurilor trimise mie de CNSAS, nu se găsește. În 2004, prin plângerea penală pe care am fost obligat să o intentez, pentru calomnie, fostului europarlamentar Corneliu Vadim Tudor, VCT, practic m-am autode-nunțat pentru participarea, fără să fiu ofițer, ca angajat civil într-o instituție oficial civi-lă, prin activități care sunt definibile ca muncă forțată, sub comanda unor ofițeri ai M.Ap.N., la săvârșirea, chipurile în folosul României, unor jafuri de bunuri materiale și intelectuale proprietăți ale unor persoane fizice și/sau juridice străine, din țări NATO. Guvernul României a tăcut, tace și va tăcea mâlc în legătură cu aceste fapte. Ca să dau un exemplu: Gen. Brig., cred că o stea, Dr. Ing. Theodor Necșoiu, care a fost o anumită perioadă de timp Director General al IFA, a fost cel care a comandat astfel de activități.
        Puteți să mă acuzați că fac speculații în legătură cu DUI-ul meu, dar, dacă acceptați a-ceastă comparație poetică: DUI-ul meu poate să fie o cutie a Pandorei pentru direcții-le cadre -resurse umane ale MApN, MAI (vezi UM0215) și SRI pentru că ei nu știu ce puseuri de memorie aș avea când mi-aș citi, în condiții legale, DUI-ul. Eu nu pot fi obli-gat să păstrez legendările unor ofițeri conspirați încă activi posibil acționând în străină-tate. Una dintre chestiunile de bază ale acestor legendări este deosebita competență profesională a titularilor acestora. Pe baza acestor competențe profesionale băieții ăștia au obținut foloase materiale necuvenite zeci de ani de zile. Cred că realizați cam ce ar însemna niște posibile puseuri de memorie de-ale mele pentru establishment-ul cercetării științifice românești: multe concursuri de C.Ș. 1, 2 și 3 care vor fi sub semnul întrebării.

        • Stimate domnule Ion Lăncrănjan,
          O poveste despre deschiderea unui dosar de urmărire informativă (DUI), conţinutul general al acestuia, elemente personale etc. poate fi interesantă, însă cu toate acestea nu încerc niciodată să ajung la asemenea dosare. Acest lucru nu înseamnă că nu am văzut niciodată aşa ceva şi recunosc faptul că am folosit şi voi utiliza în continuare informaţii din asemenea surse, dacă sunt interesante pentru cititori. Limita mea, autoimpusă, este clară: sfârşitul Războiului Rece (anul 1991). Atât îmi pot permite în ştiinţa numită istorie.
          Dacă informaţiile pe care le public aici sunt folositoare, eu mă voi simţi mai bine. Nu încerc să vânez vrăjitoare comuniste şi nu îmi place deloc să public delaţiuni.
          În cecea ce priveşte scrisoarea deschisă, consider că nu are rost să discutăm despre aşa ceva, chiar dacă opiniile noastre coincid în privinţa persoanei pe care aţi indicat-o. Timpul de lucru este mult mai important în acest caz.

          • Vă mulțumesc pentru răspuns. Vă înțeleg punctul de vedere. Este un punct de vedere corect, din punct de vedere teoretic, adică la nivel de Germania, Franța… La noi, categoric că nu este ca în Germania. În Germania, după câte îmi amintesc, Volksarmee, Poliția și chiar Stasi au fost încorporate în statul german unificat, denumit tot RFG. Asta însemna că ofițerii Stasi, care oricum nu mai primeau solde decât după ce erau „analizați”, dacă erau vinovați și de fapte penale și trebuiau plătite despăgubiri, statul german le plătea în solidar cu ofițerii și îi belea după aceea. În cercetare, în Germania, nici un cercetător din fosta RDG, care fusese informator Stasi sau chiar ofițer acoperit, nu a fost concediat pe acest motiv. Dacă însă în documentațiile pentru finanțare de proiecte de cercetare, adică pentru contracte de cercetare, erau menționate „realizări” din fosta RDG, se producea rejectarea proiectelor. Aceasta pe motivul că evaluatorii nu puteau să își dea seama ce a fost „pe bune” și a fost promovare pe linie de partid sau contract de acoperire pentru spionaj. Altfel spus, în fosta RDG, unde cercetarea era infinit mai „pe bune” decât în România, s-a făcut ordine la finanțare pe criterii strict profesionale. La noi, toți consacrații au fugit ca necuratul de tămâie de așa ceva. Cred că nu bat câmpii prea tare dacă spun că 90-95 % dintre consacrați zburau. De exemplu: la Acad. Nicolae Zamfir era imposibil de spus cât de mult a contat cariera lui în CC al UTC și UASCR. La Dragoș Ciuparu, la fel. Continuăm?

            • În ultimele două episoade (5 şi 6) ale serialului abordez problemele financiare externe şi chestiunile referitoare la bazele de date din România privind cercetarea la I.F.A. şi Academia Română. Sper să nu mai descopăr ceva prin documente care să îmi dea peste cap numărătoarea.

            • Referitor la ultimele dou[ episoade ale serialului dumneavoastră, ca să vă încurajez, parafrazând cumva titlul unei melodii cântate de Tina Turner: You can never know?
              Ar mai putea fi amintită zicerea că speranța moare ultima!!!
              Securitatea fiind, totuși, o expresie exacerbate la maxim, de către făcătorii ei, consilierii sovietici, este veșnic dătătoare de surprize.
              De exemplu, ultimul secretar general al cc al utc, desemnat de Ceașcă drept secretar general interimar al cc al pcr pe 21 decembrie 1989, un tip pe nume Ion (Ioan) Toma, a fost reprezentatul legal al Dr. ing. Nae Cătălin, director al INCAS și CSA-INCAS, care mi-a falsificat actele de muncă, în procesele pe care le-am avut cu CSA-INCAS. Ion Toma are o calitate importantă: a fost șeful, pe linie politică, al lui Ion Cristoiu, fost redactor șef al Scânteii Tineretului, organul de presă al cc al utc. Pentru Dragoș Ciuparu și Acad. Nicolae Zamfir, Nare Cătălin este un unicat care trebuie promovat. Continuăm?

  3. Domnule Petre Opriș,
    Va mulțumesc pentru interesantele articole .
    Referitor la delațiunea pe care o publicați vreau sa va relev următoarea problema de fond :
    „Tovarășul consilier sovietic TULUCHIDZE din conducerea lucrărilor de la Bicaz, în scopul de a completa baza științifică a acestor mari lucrări, a cerut printre altele ca Academia R.P.R. să rezolve problema cunoașteri distribuției temperaturilor în blocurile de beton proaspăt turnate cât şi a dilatării acestor blocuri în vederea stabilirii tehnicii turnării barajului (a se vedea punctele 1 și 5 din Anexă). Necunoașterea prealabilă a distribuției acestor temperaturi poate duce la o tehnică de turnare greșită, din care vor rezulta crăpături ce compromit lucrările.”
    Cunoașterea prealabila a distribuției temperaturilor in interiorul unui masiv de beton de genul lamelelor barajului Bicaz nu cred ca este rezolvata nici in zilele noastre deoarece betonul este un material neomogen.
    Efectele acestui fenomen au fost analizate si diminuate cu mult timp înainte , vezi barajul Hoover construit intre 1931 si 1936 .
    Din aceasta delațiune ( termen elegant pentru o turnatorie ) printre altele se pot trage doua concluzii triste:
    – Consilierul sovietic ori este un necunoscător ori este parsiv încercând sa ” pună la treaba Academia RPR” deoarece sovieticii realizaseră lucrări de acest tip cu ceva timp înaintea noastră .
    – Atitudinea unui savant roman fata de o tema de cercetare cu rezultate minime pe care o folosește ca motiv al delațiunii.
    Caracterizarea personajelor o las la aprecierea cititorilor……
    Încă o data va mulțumesc pentru articolele Dumneavoastră ce ne amintesc de vremuri trăite.

    • Domnule DAN,
      Vă mulţumesc pentru informaţiile pe care le împărtăşiţi. Săptămâna trecută m-am întîlnit pentru prima dată cu subiectul temperaturii din blocurile de beton, iar astăzi am găsit câteva detalii despre călirea electrică – procedeu aplicat cu succes în toamna anului 1955 într-o fabrică din Oraşul Stalin. :)
      După cum spuneam şi în articol, cercetarea mea continuă şi mă aştept la noi surprize.

    • Domnule Dan,
      Întrebarea era simplă: ce era RPR pentru TULUCHIDZE? Răspunsul poate că o să vă supere: ceva mai puțin decât o colonie !!! TULUCHIDZE a fost, după nume, din neamul lui Beria. Se poate presupune că „era pe cai mari” !!!

Lasă un răspuns la Ion Lăncrănjan Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro

Top articole

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Ucraina. Alinieri ideologice toxice la narațiuni (post-)sovietice

Un “amănunt” picant și toxic a tulburat grav liniștea comemorării împlinirii a 80 de ani de la masacrul din poiana Varniței, de...

U.S. and E.U. shoulder to shoulder

"Parte din strategia lui Donald Trump ținea de rezolvarea problemelor prin escaladare. Acum rezolvăm problemele coborând temperatura, prin de-escaladare, căutând un...

Invitarea Ucrainei în NATO – marea lovitură strategică a SUA în Estul Europei şi scenariul care dă fiori regimului Putin

Agitaţie mare în estul Ucrainei, de ambele părţi ale frontierei cu Rusia. Informaţii contradictorii, acuzaţii reciproce de escaladare a conflictului, masarea trupelor...

Despre protestele antivaccin, anxietatea tehnologică și tehnofobia. De ce ne este teamă de cipare (I)

Privim îngroziți la cei din jur care îmbrățișează teorii conspirative, le susțin impetuos pe rețelele de socializare, ți le aruncă în față...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.