vineri, martie 29, 2024

Controverse româno-sovietice privind importanţa loviturii de stat din România de la 23 august 1944

Un document inedit, aflat la Arhivele Militare Naţionale Române, oferă o surpriză istoricilor care doresc să descopere noi amănunte despre modul de înţelegere a loviturii de stat din România de la 23 august 1944 şi a urmărilor sale de către părţile beligerante. După aproape 20 de ani de la acel eveniment politico-militar foarte important în desfăşurarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, generalul de armată Leontin Sălăjan a menţionat, în şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), astfel:

„Dar în alte activităţi în care … că nu prima oară am făcut observaţiunea aceasta – de atâta ori am făcut-o, că nu se poate fără ştirea – când era cu introducerea rachetelor (în arsenalul armatei române, la sfârşitul anilor ’50 – nota P. Opriş) – dar nu pot să introduc rachete în România fără aprobarea conducerii, cum îţi închipui că am să semnez acolo numai aşa, ca să scriu Sălăjan, păi partidul meu nici nu ştie. Ce rachete domnule, acum auzim prima oară că vrea să ne ofere rachete. Se poate în felul acesta trata? Şi atunci le-am zis – «tovarăşi, lucrurile acestea trebuie pregătite, trimise din vreme, studiate de organele care sunt competente în ţară şi pe urmă am dezlegare şi n-avem nevoie de discuţiile astea». Lucrurile astea le-am mai spus-o nu numai o dată, dar se vede că au meteahnă veche, acum ies la iveală cam cum ne priveau ei pe noi, vă iese din broşurile acestea. Voi, să vă pară bine că mai trăiţi pe lume, aşa era în concepţia lor. Ce, românii mai au pretenţii şi ei să ridice glasul [?] Căci ei considerau – noi v-am eliberat Bucureştiul, noi v-am eliberat pe toţi, voi n-aţi făcut aproape nimic. Păi sigur, dacă ai concepţia asta despre o ţară – că ai venit tu şi ai eliberat-o, dar chiar o ţară capitalistă – eu i-am spus odată direct lui [Rodion] Malinovski. El făcea o aluzie că «eu care am eliberat, pot să vin să stau cât vreau în România». L-am invitat din politeţe şi nu numai din politeţe, «şi ce, numai pentru câteva zile [?]» – a zis. «Păi d-aia am eliberat eu România?». Stai omule că n-ai eliberat-o pentru dumneata! Dar în capul lor aşa este. Noi am eliberat România, noi avem dreptul aici să facem ce vrem, să ne amestecăm în treburile din România aşa cum vrem noi. Se vede că asta era concepţia, de asta i-a şi dus la stările acestea care acuma explodează (subl.n.)”.

La 23 august 1952, liderii politici comunişti din România au sărbătorit eliberarea ţării de către Armata Roşie.

Fragment din discursul rostit de generalul Leontin Sălăjan la şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964).

Declaraţia ministrului român al Forţelor Armate ar putea să fie considerată normală, la prima vedere, însă Rodion Malinovski era în acel moment ministru al Apărării al U.R.S.S. El a preluat funcţia respectivă la 26 octombrie 1957 de la un alt mareşal celebru, Gheorghi K. Jukov, şi a avut un rol important în ocuparea completă a României de către Armata Roşie în anul 1944. În calitate de comandant al Frontului 2 Ucrainean, Rodion Malinovski a colaborat cu generalul de armată Fiodor I. Tolbuhin, comandantul Frontului 3 Ucrainean, în operaţiunea militară Iaşi-Chişinău. Declanşată în dimineaţa zilei de 20 august 1944, aceasta s-a soldat cu o prăbuşire a rezistenţei româno-germane din Bucovina, nordul Moldovei şi nordul şi estul Basarabiei şi cu precipitarea acţiunii politice de înlăturare a mareşalului Ion Antonescu de la conducerea României.

După anunţul radiodifuzat al regelui Mihai I din noaptea zilei de 23 august 1944 privind încetarea ostilităţilor împotriva Naţiunilor Unite şi încheierea unui armistiţiu militar, generalul Rodion Malinovski a aprobat trimiterea rapidă la Bucureşti a unui eşalon al Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu” – mare unitate înfiinţată la 2 octombrie 1943 pe teritoriul U.R.S.S. din prizonieri de război români şi care era menţinută în rezerva Frontului 2 Ucrainean începând din luna mai 1944. Deşi erau consideraţi trădători în România, militarii respectivi au ajuns la 31 august 1944 la Bucureşti, unde trupele germane încetaseră rezistenţa militară. În capitala României existau atunci foarte mulţi prizonieri nemţi (diplomaţi, generali, ofiţeri superiori etc.) şi, extrem de important pentru autorităţile sovietice, câţiva foşti demnitari români – în frunte cu mareşalul Ion Antonescu şi fostul ministru al Afacerilor Externe, Mihai Antonescu.

În prezent se cunoaşte faptul că primele subunităţi de cercetare ale Armatei Roşii au ajuns în capitala României la 30 august 1944, iar primul mare comandament (probabil al Armatei 53) a sosit în ziua următoare şi a fost întâmpinat la intrarea în oraş de către o delegaţie stabilită de membrii Consiliului de Miniştri, alcătuită din Constantin Titel-Petrescu (liderul Partidului Social-Democrat), generalul Iosif Teodorescu (comandantul Comandamentului Militar al Capitalei) şi generalul Victor Dombrowski (primarul general al oraşului).

Separat, grupul minuscul de comunişti români aflat la Bucureşti a ieşit la rândul său în întâmpinarea unităţilor Armatei Roşii la 31 august 1944. Atunci au defilat prin centrul oraşului, îmbarcaţi pe autocamioane americane şi pe alte mijloace de transport, militarii din eşalonul Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu” trimis de generalul Rodion Malinovski (înaintat la gradul de mareşal la 10 septembrie 1944, la Moscova, pentru victoria militară obţinută în România), precum şi Regimentul 703 Puşcaşi din Divizia 375 Infanterie, condusă de generalul-maior Vasili Karpuhin.

Printre comandanţii sovietici care au ajuns la Bucureşti în acea zi s-au aflat generalii-locotenenţi Ivan Susaikov (membru în Consiliul militar al Frontului 2 Ucrainean) şi Tevcenkov (şeful Direcţiei politice a acelui Front). Aceştia au avut ca misiune specială, ordonată de generalul Rodion Malinovski (probabil, primită direct de la Iosif Stalin), preluarea imediată şi trimiterea în U.R.S.S., sub pază, a mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu. Începând din noaptea de 23 spre 24 august 1944, cei doi foşti înalţi demnitari erau ţinuţi într-o casă conspirativă din cartierul bucureştean Vatra Luminoasă de către Emil Bodnăraş, împreună cu zece comunişti români înarmaţi cu revolvere, fără ca sovieticii să cunoască aceste amănunte.

Misiunea respectivă a fost îndeplinită cu succes la 31 august 1944, când grupul minuscul de comunişti români asista cu bucurie la trecerea primelor coloane militare sovietice prin centrul Bucureştiului. Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Constantin Z. Vasiliu (fost inspector general al Jandarmeriei şi subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, pentru Poliţie şi Siguranţă), generalul Constantin Pantazi (fost ministru al Apărării Naţionale) şi colonelul Mircea Elefterescu (fost prefect al Poliţiei Capitalei) au fost preluaţi de la Emil Bodnăraş de către grupul special comandat de generalul Tevcenkov şi au ajuns la Dobroeşti (lângă Bucureşti), unde se afla comandamentul Armatei 53 Sovietice. A doua zi, grupul de arestaţi români a fost expediat la comandamentul Frontului 2 Ucrainean, iar de acolo la Bălţi, unde a fost îmbarcat într-un tren care a avut ca destinaţie finală oraşul Moscova.

Până în prezent, nu am reuşit să identificăm documente româneşti care să conţină informaţii despre călătoria de la Bălţi până la Moscova, timp de trei zile, a grupului de arestaţi români. Memoriile lui Constantin Pantazi sunt utile ca sursă de informaţie, însă caracterul lor subiectiv nu trebuie pierdut din vedere. Totodată, se poate formula ipoteza conform căreia Iosif Stalin nu a ordonat să fie trase 24 de salve de artilerie cu 324 de tunuri în momentul sosirii mareşalului Ion Antonescu la Moscova – aşa cum s-a întâmplat la 22 septembrie 1944 (ora 23.30), când au fost salutate trupele sovietice de pe Frontul Leningrad şi Corpul de Armată estonian, comandat de generalul-locotenent Pern, care au cucerit în acea zi oraşul Tallinn (capitala Estoniei). Presupunem că era greu să adormi la Moscova înainte de miezul nopţii în lipsa unor salve de tun care să ofere şi semnalul „Stingerea” pentru cetăţenii care locuiau în capitala Uniunii Sovietice în acea perioadă.

Toate aceste amănunte nu au fost prezentate în primul număr al ziarului „Graiul Nou” şi nici ulterior din motive uşor de intuit: sovieticii au dorit să evite o solidarizare publică a cetăţenilor români, mai ales a adepţilor mareşalului Ion Antonescu, cu grupul în fruntea căruia se afla „Conducătorul României” şi actele de răzbunare posibile faţă de românii care i-au predat Armatei Roşii pe înalţii demnitari români menţionaţi. De aceea, în ziarul Direcţiei politice a Frontului 2 Ucrainean, apărut în limba română la 25 septembrie 1944, a fost tipărit doar un comunicat de presă cu titlul: „Arestarea grupului mareşalului Antonescu şi a reprezentanţilor comandamentului german în România”.

Comunicatul respectiv a fost preluat şi redat în întregime în ziarul „Scânteia” din aceeaşi zi, astfel: „Având în vedere că grupa mareşalului Antonescu şi reprezentanţii Germaniei în România pot fi socotiţi candidaţi potriviţi pentru a fi introduşi pe lista criminalilor de război, comandamentul trupelor sovietice din România a pus sub pază pe: mareşalul Antonescu I.I., Antonescu M.A., fost ministru de externe, generalul Pantazi, fost ministru de război, generalul Vasiliu C.Z., fost inspector general al jandarmeriei, Elefterescu M.C., fost prefect al poliţiei din Bucureşti, Klodius K., trimisul Germaniei pentru afaceri economice, generalul Hansen, şeful misiunii militare germane din România, amiralul Tillesen, şeful de legătură al marinei de război germane în România, general locotenent Gerstenberg, comandantul forţelor aeriene germane din România şi generalul maior Stagell R., care a fost comandantul oraşului Varşovia în anul 1944”.

Tot în ziua de 25 septembrie 1944 au sosit la Bucureşti, cu avionul, membrii delegaţiei sovietice din Comisia Aliată de Control – înfiinţată cu scopul de a urmări aplicarea integrală a condiţiilor de armistiţiu de către partea română. Aceştia au fost primiţi pe aerodrom (probabil, la Băneasa) de către generalul adjutant Dumitru Dămăceanu (subsecretar de stat la Ministerul de Interne), generalul-maior I. Burenin (comandantul militar al Trupelor Sovietice din Bucureşti), generalul de Corp de Armată Iosif Teodorescu (comandant militar al Capitalei), generalul de Divizie Victor Dombrowski (primarul general al Bucureştiului) şi dr. Ştefan Graur (referent în Ministerul de Externe). Membrii delegaţiei sovietice au fost cazaţi la hotelurile „Ambasador” şi „Athénée Palace” din Bucureşti, fără ca autorităţilor române să menţioneze despre oaspeţii anteriori, germani, care au locuit în aceleaşi camere de hotel până la 23 august 1944.

Situaţia paradoxală nu se opreşte aici dacă ne aducem aminte de momentul în care Iosif Stalin şi Adolf Hitler au ajuns la o înţelegere la 23 august 1939, în scopul împărţirii Poloniei între Imperiul Roşu şi Reich, precum şi a teritoriilor unor state independente din Europa de Est până la 22 iunie 1941 – când armata germană a atacat Uniunea Sovietică pentru a îndeplini viziunea lui Adolf Hitler privind extinderea teritorială a Reich-ului spre Est, în defavoarea prietenului său politic de până atunci, Iosif Stalin. Ulterior, militarii germani care au mărşăluit pe străzile capitalei U.R.S.S., ca locuitori temporari între reţelele de sârmă ghimpată păzite de omologii lor sovietici, puteau să-i mulţumească lui Alexandru al II-lea pentru faptul că ţarul Rusiei a vândut Alaska în anul 1867 Statelor Unite ale Americii. O călătorie doar până în Siberia părea mai uşoară pentru aceştia.

În altă ordine de idei, deoarece toţi membrii Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu” erau consideraţi trădători în România, mareşalul Rodion Malinovski a fost nevoit să solicite în decembrie 1944 intervenţia regelui Mihai I, în scopul acordării de către autorităţile de la Bucureşti, pentru membrii acelei mari unităţi, a tuturor ajutoarelor prevăzute pentru ostaşii armatei române care au devenit invalizi şi accidentaţi de război, precum şi pentru văduvele şi orfanii de război. Drept urmare, guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu a aprobat la 5 ianuarie 1945 patru soluţii temporare: „răniţii vindecaţi vor fi înapoiaţi la divizie; celor debilitaţi fiziceşte li se va acorda concediul de odihnă, de la 30-60 zile; cei inapţi vor fi clasaţi ca invalizi şi trimişi la vatră. Pentru aceştia se va stabili pensia de I.O.V.R., rămânând a li se da toate drepturile ce se acordă tuturor invalizilor români”. Acele soluţii temporare au devenit permanente după includerea în armata română, în luna august 1945, a celor două divizii create de autorităţile de la Moscova din prizonieri de război români pe teritoriul U.R.S.S.

Câteva opinii ale lui Rodion Malinovski despre evenimentele care au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial le cunoaştem dintr-un alt document românesc inedit, pe care l-am semnalat în urmă cu două luni (http://www.contributors.ro/sinteze/soarta-unui-ambasador-sovietic-la-bucuresti-generalul-de-armata-aleksei-alekseevici-episev-1908-1985/): „Pe timpul mesei, mareşalul Malinovski, discutând cu şeful delegaţiei noastre, a lăudat completul de ţinte pentru tragerile de luptă cu compania, prezentat în ziua a doua a convocării, cerându-i în acelaşi timp părerea. I s-a răspuns că, în forţele noastre armate, noi avem astfel de dispozitive în dotare de mai mulţi ani şi chiar la un eşalon mai ridicat (batalion); că unele agregate sunt mai bune la ei, iar multe din acestea sunt mai bune la noi, lucru ce l-a supărat.

Luând cuvântul, mareşalul Uniunii Sovietice R. Malinovski a mulţumit celor care şi-au manifestat recunoştinţa pentru ajutorul acordat de armata sovietică. A scos în evidenţă că, în anii celui de-al doilea război mondial, împotriva statului sovietic s-au năpustit toate popoarele Europei şi că, în acele momente, singurul prieten sincer, apropiat a fost Republica Populară Mongolă. Uniunea Sovietică a avut în război 22 milioane de morţi şi dispăruţi, ceea ce întrece chiar populaţia unora din ţările de democraţie populară. Nu a arătat nimic despre ceilalţi aliaţi, ca SUA, Anglia, Franţa, Iugoslavia.

De asemenea, nu a arătat nimic despre contribuţia popoarelor polonez, român, ceh, bulgar la nimicirea fascismului. A arătat că dacă nu ar fi existat Uniunea Sovietică şi armata sa, ţările, popoarele şi armatele noastre n-ar fi existat, nici ele şi nici cei prezenţi nu ar fi fost ceea ce sunt astăzi. A citat că generalul Weiss, adjunctul ministrului Apărării al Republicii Democrate Germane, nu ar fi astăzi general. Imediat după cuvântarea ţinută, pentru a evita vreo discuţie, fără a mai lua loc, a încheiat masa, luându-şi rămas bun de la participanţi”.

Acestea au fost opiniile şi comportamentul lui Rodion Malinovski la încheierea convocării de bilanţ şi sarcini a Comandamentului Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Moscova, 11-12 noiembrie 1964). Sublinierile din raportul respectiv, întocmit de generalul Leontin Sălăjan după întoarcerea membrilor delegaţiei militare române din U.R.S.S., au fost făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi le-am marcat cu litere italice.

Liderul Partidului Muncitoresc Român a consemnat pe documentul primit de la ministrul Forţelor Armate mai multe comentarii dure despre opiniile exprimate de mareşalul Rodion Malinovski la 12 noiembrie 1964, astfel:

Semnificativ! Tot din îngâmf[are]. (adnotare în dreptul frazei „Uniunea Sovietică a avut în război 22 milioane de morţi şi dispăruţi, ceea ce întrece chiar populaţia unora din ţările de democraţie populară” – nota P. Opriş);

Aceştia „mici n-au existat” … (adnotare în dreptul frazei „Nu a arătat nimic despre ceilalţi aliaţi, ca SUA, Anglia, Franţa, Iugoslavia” – nota P. Opriş);

at[enţie!] Asta să bage bine în cap cei care manifestă atit[udine]. slugarnică. (adnotare în dreptul frazei „De asemenea, nu a arătat nimic despre contribuţia popoarelor polonez, român, ceh, bulgar la nimicirea fascismului” – nota P. Opriş);

Va trebui să folosim cândva un moment prielnic pt. a pune lucr[urile]. la punct. Fără să negăm sau să micşorăm aportul substanţial adus de U[niunea]. S[ovietică]. şi A[rmata]. Sov[ietică]. la victoria fascism (sic!) – victoria în cel de-al II-lea război mond[ial]., tov. Malinovski a pus chest[iunea]. stăpânit de [o] anumită dispoziţie şi stare de spirit – ignorând toţi – dar absolut toţi ceilalţi factori care au jucat nu mai puţin un rol de cea mai mare importanţă în sprijinul U[niunii]. S[ovietice]. şi Armatei Sov[ietice]. A-i nega înseamnă a idealiza, a deforma lucr[uri]. etc … (adnotare în dreptul frazei „A arătat că dacă nu ar fi existat Uniunea Sovietică şi armata sa, ţările, popoarele şi armatele noastre n-ar fi existat, nici ele şi nici cei prezenţi nu ar fi fost ceea ce sunt astăzi”– nota P. Opriş);

În asta treb[uie]. văzută atit[udinea]. de ignorare, de minimaliz[are] a partenerilor – spiritul de mare putere (asta este).

Foarte interesant de remarcat este şi faptul că analizarea raportului primit de la generalul Leontin Sălăjan a fost făcută de liderul comunist român sub influenţa evenimentelor politice grave care s-au desfăşurat la Moscova în octombrie 1964 – soldate cu înlăturarea lui Nikita Hruşciov de la conducerea ţării şi pensionarea forţată a acestuia.

Adnotarea făcută de Gheorghe Gheorghiu-Dej pe raportul întocmit la 18 noiembrie 1964 de generalul Leontin Sălăjan, după întoarcerea membrilor unei delegaţii militare române din U.R.S.S.

Gheorghe Gheorghiu-Dej era în acel moment într-o situaţie politică nouă în relaţiile cu Uniunea Sovietică şi de mai mulţi ani dorea să fie finalizat un proiect istoric hagiografic, necesar în propaganda de partid. De exemplu, la reuniunea din 18 mai 1959, membrii Biroului Politic au aprobat ca „tovarăşii Gh. Apostol, E. Bodnăraş, P. Borilă şi L. Răutu să vadă materialul «Despre insurecţia armată de la 23 August 1944» care se întocmeşte pentru a fi difuzat ca material documentar, să ajute în orientarea colectivului care lucrează la elaborarea acestei lucrări, urmând ca atunci când lucrarea este gata, să fie trimisă membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (subl.n.)”.

La aceeaşi reuniune s-au aprobat „propunerile privind importarea din vest a unor instalaţii complexe de mare însemnătate economică […]; amplasarea în oraşul Craiova a unui complex industrial compus din: Combinatul de chimizare a gazului metan; fabrica de celuloză din lemn de fag; fabrica de celofibră şi o mare centrală electrică (la Işalniţa – nota P. Opriş), care va deservi acest complex […]; amplasarea instalaţiilor de reformare catalitică şi a centralei electrice de termoficare a grupului industrial Ploieşti, în localitatea Brazi […]; amplasarea centralei termoelectrice Luduş pe amplasamentul de la Cuci, pe malul stâng al Mureşului”.

Şase luni mai târziu, participanţii la şedinţa din 9 octombrie 1959 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan şi Nicolae Ceauşescu – au fost deranjaţi de opinia liderilor de la Moscova privind „Actul de la 23 August 1944”. La fel ca în anul 1953, autorităţile sovietice nu ţineau cont de afirmaţiile repetate ale autorităţilor de la Bucureşti referitoare la rolul asumat post-factum de către liderii comuniştilor români în privinţa organizării şi desfăşurării loviturii de stat de la 23 august 1944.

Situaţia respectivă s-a perpetuat şi nu poate să ne mire conţinutul discuţiei care a avut loc la Moscova, în anul 1963, dintre colonelul Ioan Trofin şi A.D. Marcenko (de la Institutul de slavistică al Academiei de ştiinţe a U.R.S.S.), despre o lucrare realizată de locotenent-colonelul dr. Mihail I. Semiriaga.

Prima pagină a raportului întocmit de generalul Leontin Sălăjan, referitor la discuţia dintre colonelul Ioan Trofin şi A.D. Marcenko despre un volum realizat de locotenent-colonelul dr. Mihail I. Semiriaga, privind lovitura de stat din România de la 23 august 1944.

Este posibil ca ataşatul militar al României în U.R.S.S., colonelul Ioan Trofin (fratele liderului comunist Virgil Trofin), să nu fi cunoscut preocupările istoricului militar Mihail I. Semiriaga despre lovitura de stat din România de la 23 august 1944, însă nu acelaşi lucru se poate afirma despre sovietici şi despre anumiţi membri ai nomenclaturii P.M.R. De exemplu, într-o şedinţă la care au participat Valter Roman, Leonte Răutu, Emil Bodnăraş, generalul Gheorghe Zaharia şi Ada Gregorian, a avut loc următoarea discuţie:

Tov. W. Roman: În materialul lui Simiriaga (corect: Semiriaga – nota P. Opriş) la un moment dat este o încercare de a sistematiza insurecţia [de la 23 august 1944] pe etape. După părerea noastră, este o încercare nereuşită. Acum, ca idee, să încercăm noi să facem o asemenea sistematizare sau nu este cazul [?] Simiriaga face acest lucru.

Tov. L. Răutu: Poate că este mai bine să nu se facă asta.

Tov. E. Bodnăraş: Părerea mea este, poate noi să ne preocupăm să restabilim faptele bine, să îmbogăţim toate materialele [pe] care le avem, pe bază de fapte bine verificate. De aceea, eu vă rog să consultaţi orice om care va apare pe parcurs, pentru că fiecare poate să aducă o contribuţie la materialul acesta. Cât mai multe fapte şi aceasta este cea mai bună etapizare.

Tov. Leonte Răutu: Cât mai puţine construcţii artificiale. Insurecţia are atâtea elemente de neprevăzut încât nici nu se poate vorbi de această diviziune.

Tov. W. Roman: Un lucru este clar, şi în material[ul lui Mihail I. Semiriaga] este tratat greşit acest lucru, arestarea lui [Ion] Antonescu nu se consideră ca făcând parte din planul insurecţiei.

Tov. E. Bodnăraş: Foarte greşit (sic!). Du-te la materialul de bază şi găseşti acolo şi Antonescu, un obiectiv fundamental. Ştii ce înseamnă să rămâi fără cap. Antonescu a fost obiectivul numărul 1 (subl.n.)”.

În concluzie, opinia exprimată în anul 1963 de A.D. Marcenko, despre faptul că „Simiriaga nu este încă cunoscut [la Moscova]”, poate fi considerată o minciună comunicată colonelului Ioan Trofin, însă nu se poate identifica scopul urmărit de membrul Institutului de slavistică al Academiei de ştiinţe a U.R.S.S. Valter Roman, Leonte Răutu şi Emil Bodnăraş nu aveau nici un motiv să discute despre o lucrare a lt.col.dr. Mihail I. Semiriaga, un „ilustru necunoscut” pentru nomenclaturiştii din România, dacă volumul său nu ar fi fost în primul rând aprobat pentru publicare de către autorităţile sovietice.

Din păcate, izvorul românesc de informaţii este controversat din cauza datării sale multiple: 1957, 22 ianuarie 1959, respectiv 18 şi 20 ianuarie 1960. Asemenea neconcordanţe pun sub semnul întrebării data la care Valter Roman, Leonte Răutu şi Emil Bodnăraş au discutat despre „materialul lui Semiriaga”.

Un lucru este însă de necontestat: autorităţile de la Moscova au pus sub semnul întrebării legitimitatea preluării puterii politice în România de către conducătorii P.C.R. şi au subliniat într-un fel sau altul, atunci când au fost nemulţumite de hotărârile adoptate la Bucureşti, faptul că liderii P.C.R. nu ar fi reuşit niciodată să conducă România fără ajutorul decisiv primit din partea Armatei Roşii. Atitudinea respectivă putea fi observată cu uşurinţă de politicienii români la mareşalul Rodion Malinovski.

Traducerea în limba română a telegramei expediate la 2 septembrie 1944 lui Iosif Stalin de generalii Rodion Malinovski şi Ivan Susaikov, privind preluarea de la comuniştii români a mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu. Documentul a fost publicat de colonelul V.P. Krikunov în anexele articolului «Zdrobirea Grupului de armate „Ucraina de Sud”», apărut în „Voenno-istoriceski jurnal”, nr. 10/1989, p. 19.

Moscova, tovarăşului Stalin 2.9.[19]44

Raportez:

La 31 august 1944 s-au deplasat la Bucureşti generalii-locotenenţi Susaikov şi Tevcenkov, cărora Consiliul militar al Frontului le-a ncredinţat misiunea să clarifice unde se află mareşalul Antonescu şi, dacă îl descoperă, să-l ia sub paza noastră.

La indicaţia generalului-locotenent Susaikov, membru în Consiliul militar al Frontului, generalul-locotenent Tevcenkov, şeful Direcţiei politice a Frontului, s-a deplasat la comandantul român al garnizoanei, generalul de Corp de Armată Tudorescu (corect: Iosif Teodorescu – nota P. Opriş), şi, prin intermediul acestuia, au fost convocaţi pentru convorbiri ministrul de Interne, Petrescu (corect: generalul Aurel Aldea – nota P. Opriş) şi primarul oraşului, generalul Dombrowski.

După câteva tergiversări şi intervenţii, ei au declarat că Antonescu a fost arestat, locul unde se află nu le este cunoscut, dar există o persoană care îl ştie.

După al doilea avertisment categoric al generalului-locotenent Tevcenkov, asupra faptului că comandamentul militar sovietic doreşte să afle şi să vadă unde şi cum este ţinut mareşalul Antonescu, generalul de Corp de Armată Tudorescu (corect: Iosif Teodorescu – nota P. Opriş) a luat legătura telefonică cu guvernul. După un timp, a sosit un om îmbrăcat în civil, care s-a prezentat ca fiind membru al C.C. al Partidului Comunist Român, Emelian Bodnaraş (corect: Emil Bodnăraş – nota P. Opriş). Cunoştea bine limba rusă. La întrebarea unde se află mareşalul Antonescu, el a răspuns că acesta se află sub paza comuniştilor, într-o locuinţă conspirativă.

Atunci, generalul-locotenent Tevcenkov, împreună cu Bodnaraş (sic!), cu generalul român Dombrovski, cu generalul-maior Burenin, comandantul sovietic al comenduirii oraşului, şi cu un grup de 40 soldaţi şi ofiţeri sovietici, drept pază, s-au îndreptat spre locul unde se afla arestat Antonescu.

Într-o căsuţă cu un etaj la margnea Bucureştiului, la etaj se afla mareşalul Antonescu, iar la parter – Mihai Antonescu, generalul de Corp de Armată Vasiliu, generalul de Corp de Armată Pantazi şi colonelul Elefterescu.

Paza interioară a arestaţilor era compusă din zece civili, înarmaţi cu revolvere. Nu exista pază exterioară.

Generalul-locotenent Tevcenkov i-a comunicat lui Bodnaraş (sic!) că, din cauza pazei proaste, comandamentul sovietic ia asupra sa paza arestaţilor şi îi va transporta în dispozitivul trupelor proprii. La aceasta Bodnaraş (sic!) a răspuns că ar fi fost mai bine dacă arestaţii ar fi rămas pe loc şi ar fi fost întărită paza cu soldaţi sovietici.

După respingerea acestei propuneri, Bodnaraş (sic!) a rugat să fie luată şi paza lor. Această rugăminte a fost satisfăcută şi trei comunişti români i-au însoţit pe arestaţi spre noul loc. Bodnaraş (sic!) a mai spus că guvernul nu doreşte ca Antonescu să ajungă la Moscova.

La 31 august, orele 17.00, grupul de arestaţi a fost transportat la punctul de comandă al Armatei 53, unde a stat sub paza noastră o noapte, iar în dimineaţa zilei de 1 septembrie a ajuns la punctul de comandă al Frontului.

R. Malinovski, I. Susaikov

  • A doua arestare, în „Magazin istoric”, serie nouă, anul XXIV, nr. 8 (281), august 1990, p. 32.

Raportul din 5 decembrie 1963 al generalului de armată Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, trimis Comitetului Central al P.M.R., cu privire la informaţiile primite de la ataşatul militar al României, colonelul Ioan Trofin, aflat la post în U.R.S.S. Sublinierile făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu un creion albastru, le-am marcat cu litere italice.

REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ STRICT SECRET

MINISTERUL FORŢELOR ARMATE Exemplarul nr. 1

Ministrul

Nr. M. 003054 05.12.1963

COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÂN

Din rapoartele trimise în ultima perioadă de către ataşatul nostru militar la Moscova, colonelul Ioan Trofin, rezultă următoarele:

1. La recepţia dată de ataşatul militar al R.S. Cehoslovace la Moscova, cu ocazia zilei armatei [consemnare manu: lor], în toastul ţinut, acesta nu a reamintit nimic despre participarea armatei române la eliberarea ţării sale.

În discuţiile purtate de colonelul Ioan Trofin cu tov. Marcenko A.D., de la Institutul de slavistică al Academiei de ştiinţe a URSS, acesta a afirmat că „armata română a avut o mare contribuţie la eliberarea Cehoslovaciei”. Mulţumind pentru aprecierile făcute, colonelul Ioan Trofin a vorbit lui A.D. Marcenko despre lupta dusă de Partidul Comunist Român pentru mobilizarea întregului popor la lupta armată împotriva fascismului şi despre unele aspecte concrete ale contribuţiei armatei şi poporului român la sprijinirea războiului antifascist, subliniind totodată că în ziarele sovietice nu se prea publică articole care să trateze despre problemele de mai sus. Legat de aceasta, A.D. Marcenko i-a relatat colonelului Ioan Trofin că el cunoaşte pe un lt.col. Simiriaga (corect: lt.col.dr. Mihail I. Semiriaga – nota P. Opriş), doctor în ştiinţe militare, actualmente profesor la Academia militară „Govorov” din Harkov, care ştie foarte multe date referitoare la contribuţia României la războiul împotriva fascismului şi care lucrează în prezent la o carte tratând acest subiect.

La remarca colonelului Trofin că ofiţerul respectiv ar putea scrie şi în presă despre contribuţia armatei române la războiul antifascist, Marcenko a afirmat că la Moscova „Simiriaga nu este încă cunoscut”. El a insistat ca ataşatul nostru militar să aducă la cunoştinţa generalului de armată Epişev A.A. sau a generalului maior Şevcenko (şeful Secţiei propagandă specială din Direcţia superioară politică a armatei sovietice) dorinţa sa ca în presa sovietică să se scrie despre contribuţia României la războiul antihitlerist şi că lt.col. Simiriaga ar fi o persoană indicată în acest scop. Colonelul Trofin a precizat că el şi-a expus numai o părere personală în această problemă. Faţă de aceasta, Marcenko a spus: „oricum, luaţi legătura cu lt.col. Simiriaga. Cartea pe care o scrie el, dacă nu va fi publicată în U.R.S.S., atunci neapărat va fi publicată în România”. La aceasta, colonelul Trofin a răspuns: „nu înţeleg cum poate fi publicată o carte în România, dacă ea în general nu poate fi publicată în U.R.S.S.”. La aceste cuvinte, Marcenko nu a dat un răspuns precis ataşatului nostru militar, afirmând că atunci când i se va ivi ocazia de a discuta cu generalul de armată Epişev, îi va face cunoscut despre lt.col. Simiriaga.

2. Maiorul Filip Panait – şeful grupei de ofiţeri români de la Academia militară de apărare antiaeriană din oraşul Kalinin, a raportat colonelului Trofin Ioan că, la scurt timp după înapoierea sa din concediu, a constatat, împreună cu ceilalţi ofiţeri români, că ofiţerii elevi din celelalte ţări socialiste manifestă o oarecare rezervă faţă de grupa noastră.

Astfel, unii ofiţeri unguri au încercat să antreneze pe ofiţerii noştri în discuţii legate în special de problema Ardealului, afirmând că la ei în ţară există o carte şi un film în care se arată că Ardealul aparţine Ungariei. Unul dintre ofiţerii unguri a precizat că acest film ar fi de provenienţă sovietică.

Semnificativ este faptul că ofiţerii unguri au făcut asemenea afirmaţii, în special, în discuţiile cu cpt. Benko, de naţionalitate maghiară, faţă de care cpt. ungur Benis a afirmat că „în Republica Populară Ungară se discută că armata română s-ar afla în stare de alarmă”. (Gheorghe Gheorghiu-Dej a adnotat în dreptul frazei respective, cu un creion albastru: „De ce?”nota P. Opriş).

Faţă de cpt. Benko şi cpt. Ioan, un alt ofiţer ungur a strigat în club, pe un ton foarte ironic: „de ce ministrul Forţelor Armate ale R.P.R. nu a asistat la parada care a avut loc în R.D. Germană şi de ce a trimis pe altcineva?” (n.n.: s-a referit la nivelul delegaţiei noastre militare care a participat la aplicaţiile comune ce au avut loc în luna septembrie a.c. în R.D. Germană, delegaţie care a fost condusă de adjunctul ministrului Forţelor Armate – şeful Marelui stat major – general-colonel Ion Tutoveanu).

Acelaşi ofiţer ungur a afirmat faţă de cpt. Benko că „din cauza românilor, nu se poate face o economie unică”. (Gheorghe Gheorghiu-Dej a adnotat în dreptul frazei respective, cu un creion albastru: „făceţi-o cu cehoslov[acii]”nota P. Opriş).

Colonelul bulgar Mudroff întreabă mereu pe ofiţerii români de ce presa noastră nu publică materiale despre chinezi, afirmând totodată că „Partidul Muncitoresc Român s-a postat pe o cale de mijloc”.

Întrucât din rapoartele ataşatului nostru militar nu rezultă poziţia şi răspunsurile ofiţerilor noştri, faţă de afirmaţiile făcute de ofiţerii maghiari şi col. bulgar Mudroff, am dat indicaţii ataşatului nostru militar să verifice încă o dată atât afirmaţiile acestora, cât şi răspunsurile date de ofiţerii noştri, iar la venirea sa în ţară, cu ocazia convocării din ianuarie 1964, să fie în măsură să raporteze aceste probleme cu toate detaliile.

3. La 11.10.[19]63, într-o discuţie cu ataşatul nostru militar, lt.col. Diev, din Direcţia superioară politică a armatei sovietice, a relatat că se află sub tipar a doua ediţie a unei cărţi despre drumul parcurs de România socialistă, primul capitol al acestei lucrări fiind consacrat contribuţiei ţării noastre la războiul antihitlerist. Ofiţerul sovietic a mai afirmat că prima ediţie a cărţii a fost văzută de români înainte de tipărire, că „problemele sunt înfăţişate aşa cum trebuie” şi că „pentru a doua ediţie nu s-au mai cerut consultări de la români, deoarece de atunci şi până acum nici o schimbare principală nu a avut loc în tratarea anumitor probleme”. Lt.col. Diev a promis că va da ataşatului nostru militar câteva exemplare din cartea sus-amintită, imediat după apariţie.

4. La sfârşitul galei de filme date de colonelul Trofin Ioan, la 21.10.[19]63, cu ocazia zilei Forţelor Armate ale R.P.R., diplomaţii militari chinezi, coreeni şi vietnamezi au căutat să rămână ultimii, probabil pentru a-şi manifesta în mod mai deosebit simpatia faţă de ataşatul nostru militar. Ataşaţii militari cehoslovac şi iugoslav, sesizând acest fapt, s-au exprimat faţă de colonelul Trofin astfel: „vrem să rămânem noi ultimii, să dovedim că suntem prieteni adevăraţi”, ceea ce au şi făcut, rămânând ultimii invitaţi.

Din discuţiile purtate la aceeaşi gală de filme de către diplomatul nostru [Ion] Porojan cu col. Liu Tian – ataşatul militar adjunct chinez, s-a reţinut următoarea expresie mai deosebită: „noi, chinezii, o să facem foamea, dar până la urmă tot o să punem mâna pe bomba atomică şi o să cucerim lumea”.

MINISTRUL FORŢELOR ARMATE

General de armată

(ss.) Leontin Sălăjan

Nr. 1612/R/02.12.[19]63

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 10/1963, f. 1-4.

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. Mai sunt multe de aflat …
    Cum au ajuns Antonestii in „custodia” comunistilor lui Bodnaras ?
    In memoriile profesorului Ion Hudita, cel mai apropiat colaborator al lui Iuliu Maniu in acel timp, se spune ca dupa arestarea celor doi la Palat planul era sa fie anuntata o echipa taranista ca sa-i preia. A fost insa chemat (de catre cine ?) Bodnaras, care i-a „preluat” !? Asa se scrie Istoria ?!…
    Poate ca Prof. Berindei, ginerele lui Ioan Hudita, stie mai mult ?

    • Dacă nu erau scoși din Palatul Regal la ora 2 noaptea, ar fi murit sub ruinele clădirii bombardate de nemți în dimineața zilei de 24 august 1944.

    • Simplu:taranistii nu au fost de gasit,se pitisera ca si liberalii.Singurul care a actionat a fost Bodnaras-instruit de NKVD la Moscova si specializat in asemenea opratiuni.Vezi lichidarea lui Foris,prins tot de un comando organizat de Bodnaras,prins in timpul unui bombardament american(lichidat apoi si inlocuit cu G.G.Dej).Cei adusi de Bodnaras nu erau comunisti,doar platiti sa faca o treaba.

  2. Din nou despre rușinea predarii lui Antonescu către un trădător (Bodnaras) si apoi transferarea lui catre rusi. O rușine la care a participat regele Mihai si alți lideri democrati ai României anului 44. Sunt pete care se sterg greu de pe obrazul națiunii.

    • Regele Mihai a pledat mai mult de o ora cu M Antonescu inainte de a-l aresta; se pare ca pentru maresal onoarea personala (inclusiv militara) conta mult mai mult decat interesele tarii, o greseala fatala. Inainte de asta a facut inca o greseala imensa atunci cand a ordonat armatei sa treaca atat Prutul cat si Nistrul, chiar in pofida recomandarii in consens liberal-taranist de a nu trece Nistrul. O strategie de neangajare in conflict precum cea din 1914-1916 ar fi fost ideala, urmata de o rezistenta temporara pe modelul finlandez.
      Din pacate insa se trece prea usor peste faptul ca Romania (Casa Regala) a facut eforturi disperate in 1939 si 1940 de a obtine garantii de integritate statala din partea Aliatilor si au fost refuzati, urmata de instaurarea dictaturii militara si alianta cu Axa, singura care putea tine piept URSS. Din nefericire asta a fost inceputul „intunericirii”
      „Eliberatorilor” sovietici ar trebui amintit clar ca au ocupat prin forta teritorii romanesti inainte de 44, iar in August 44 de la Iasi la Bucuresti si Arad nu au gasit picior de inamic, deci nici vorba de eliberare.

      • Arestarea lui Antonescu a fost un act de amatori, iar predarea lui catre grupul Bondaras un act de tradare. Stiu ca împrejurările au fost dificile ca totul a fost insailata in ultima clipa dar faptul ca nici un partid politic serios din România nu avea un Buc un grup care sa-l pazeasca pe Antronescu si ca a trebuit predat comunistilor ramane o rușine.
        La cateva ceasuri dupa arestarea lui Antonescu regele a fugit din Buc. Acestea sunt fapte greu de contestat.

      • NU, in niciun caz nu i se poate reprosa trecerea Prutului; a Nistrului da, caci a nascut intrebarea fatala: ce ati cautat la Stalingrad?
        NB,
        ba, au eliberat ceva in Romania, printre care si un porc din cocina bunicului (pentru ca o rupea putin ruseste, din prizonieratul primului Mondial, i-au lasat celalalt porc).

  3. De la 23 August 1944, despre ce si cum a fost, despre cum a fost/este perceputa de fiecare parte, mai pot exista controverse. Dar au trecut 76 de ani. Peste 100 de ani de la Trianon si nemultumirile unora sint la zi
    Noi inca nu avem lamurite evenimentele mult mai recente, cu dosarele Revolutiei si Mineriadelor. Asteptam iarasi vreo 76 de ani sa le dezbatem?
    Pe unii ii preocupa dosarul 10 august 2018; vax Revolutie si Mineriade :D
    NB,
    desigur, in surdina, in spatele usilor inchise, existatau voci care mai miriiau impotriva strigatelor sovietice ca ei ne-au eliberat tara. Dar ca politica pentru prostime, ne fortau sa strigam lozinci despre „armata sovietica eliberatoare”.
    “Rau era cu „der, die, das!”
    Da-i mai rau cu „davai ceas!”
    De la Nistru pan’ la Don
    Davai ceas, davai palton
    Davai ceas, davai mosie
    Haraso tovarasie!”
    NU, nu, asta era interzis :D

  4. Se pare ca asa a organizat regele lovitura de stat, iar hotararea de a-l prela comunistii a fost dispusa tot de catre rege…

  5. Materialul e, ca de obicei, super iar adnotarile lui Gheorghiu-Dej savuroase. Ma gandesc, in contextul perioadei imediat premergatoare rasturnarii de situatie de la 23 august 1944, la manevra de retragere din fata inaintarii sovietice a unor structuri administrative si de productie si a unei parti din populatie. Bunicii mei au numit asta „refugiu”. Bunica mea, dupa mama, a ajuns cu arhiva „Federalei” de la Dorohoi la Cosoveni, in Oltenia. parintii mei s-au cunoscut urmare a acestei dislocari, tata fiind craiovean. Nu mai vorbesc de faptul ca evreii au ramas pe loc. Cred ca am mai spus-o, la mine in targ primul care a luat contact cu Armata Rosie a fost un copil evreu de 11 ani, care a iesit dintr-un camin de canalizare exact in fata tancurilor rusesti. Altfel, daca ar fi ajuns sa se bata in oras cu tancurile n-ar mai fi fost nevoie sa darame comunistii intreg targul, inclusiv sinagogile trei decenii mai tarziu.

  6. Oricum azi il felicit pe dl Presedinte Iohannis si rostogolesc si pe aici daca cenzra inexplicabila ma lasa sa trec incercand diferite adrese de e-mail:
    „Multumesc domnule Presedinte Klaus Iohannis, pentru aceasta pozitie admirabila fata de ticalosul pact Ribentrop – Molotov dar i sa citim Germania nazista – Rusia sovietica, cauza declansatoare prin urmaile imediate a celui de al doilea razboi mondial si cauza eficienta a agresiunii sovietice impotriva Romaniei .
    Acest text al dvs urmeaza dupa textul destul de intarziat al Rezolutiei PE de condamnare anul trecut din septembrie 2019 a acestui Pact, text in care Parlamentul European condamnă Pactul Ribbentrop-Molotov preizand ca „Regimurile naziste și comuniste au comis genocid și crime în masă, cauzând pierderi de vieți omenești la o scară nemaivăzută în istoria umanității”
    Mentionam meritul fostului Presedinte Traian Basescu la solicitarea caruia s-a consemnat la că Uniunea Sovietică comunistă „în iunie 1940 a ocupat și a anexat părți din România – teritorii care nu au fost niciodată returnate”

    De aceea este bine ca noi care inca mai suportam consecinte ale acestei ticalosii istorice sa nu uitam acestea si este cu atat mai bine ca un german cetatean roman sa faca aceasta permitandu-si cu maxima relevanta aceasta condamnare tara noastra fiind victima atat a nazismului german (dictatul de la Viena) cat si a fascismului comunist sovietic.

    Si este bine venita ana;ogia intre fascismele si crimele contra umanitatii din trecut repetate si in 1990 si deasemeni asa cum rezulta din textul dvs repetate si astazi in cursul pandemiei si citez: „In această perioadă dificilă, când întreaga lume se confruntă cu efectele pandemiei de COVID-19, falsificările realității și cuvintele mincinoase au ucis mii de oameni prin ducerea în derizoriu a evidenței și negarea adevărului”

  7. Cum, necum, mie imi pare incredibil ca Romania a iesit din WWII mult mai bine decat ceilalti participanti la conflict. A nu se intelege ca vreau sa spun ca suferintele, distrugerile nu au fost ingrozitoare. E vorba de 23 august 1944 si de ce a urmat si de felul in care politicienii romani au reusit sa minimizeze, pe cat posibil, urmarile infrangerii. Tradarea, onoarea, demnitatea personala, astea sunt nimic in fata posiblelor consecinte care pot afecta milioane de oameni si duce la distrugerea statului national.

    • Aşa este, România nu a fost teatru de război, a recuperat Nordul Transilvaniei( a pierdut oricum, ca şi Polonia, teritorii în Est), a rămas cu o mare rezervă de Aur( dar a plătit nişte despăgubiri de război modice), însă…s-a pricopsit cu comunismul…de care n-a scăpat nici azi….

    • Sunt de acord cu dumneavoastră. Ceea ce nu se putea schimba absolut deloc era intrarea României pe traiectoria stabilită de autorităţile sovietice. Nu înţeleg nici acum ce anume a fost în mintea politicienilor care au vehiculat ideea că se va primi ajutor din partea Occidentului. Multe iluzii deşarte şi aceasta nu este vina Aliaţilor din Vest!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro