„Corifeul ştiinţei”, pavlovismul si miturile dialecticii materialiste

În perioada postbelică, I. V. Stalin, în postura sa de “corifeu al ştiinţei”, a intervenit activ în diferite ramuri ale ştiinţelor dând verdicte, avansând explicaţii materialist-dialectice ce rezolvau probleme spinoase, şi mai ales stabilind ortodoxii ştiinţifice marxisto-sovietice. Teoria pavloviană despre activitatea sistemului nervos superior a fost simplificată, “pavlovismul” devenind între 1950 şi 1953 paradigma dominantă în ştiinţele medicale, cu o largă aplicabilitate nu numai în neurologie şi fiziologie, ci în mai toate domeniile medicale, în stare să explice şi să amelioreze o serie de stări patologice [volumul de referinţă pentru istoria ştiinţei sovietice rămâne Ethan Pollock, Stalin and the Soviet Science Wars, 2008, pentru pavlovism : George Windholz, Soviet psychiatrists under Stalinist duress: the design for a ‘new Soviet psychiatry’ and its demise,1999, Benjamin Zajicek, Scientific psychiatry in Stalin’s Soviet Union, 2009].  Fiziologia pavlovistă era folosită pentru a combate teoriile “localiste” şi “idealiste” propuse de fiziologia, neurologia şi psihiatria “burgheze.” Rezultatele experimentale şi clinice trebuiau să confirme teoria pavloviană asupra localizării dinamice a funcţiilor creierului. Această obsesie pentru o viziune “dinamică” asupra naturii poate fi mai bine înţeleasă ca o afinitate ideologică în orizontul cultural şi istoric al stalinismului ca “transformism radical”. [R.C. Tucker, The Soviet Political Mind, 1972].

Istoria pavlovismului în URSS are un parcurs destul de bine marcat, el fiind instituţionalizat şi transformat în dogmă ştiinţifică între 1950 şi 1951 prin două reuniuni ştiinţifice majore dedicate teoriilor pavloviene referitoare la activitatea nervoasă superioară. Deşi pavlovismul intră în desuetudine relativ repede (începând cu moartea lui Stalin), construirea şi instituţionalizarea noii dogme ştiinţifice a implicat schimbări majore instituţionale şi de personal în URSS. Unii dintre discipolii cei mai apropiaţi ai lui Pavlov, care se opuneau ideologizării, simplificării mecaniciste şi osificării operei maestrului lor au fost îndepărtaţi din viaţa publică şi ştiinţifică,  în paralel cu ascensiunea profesională şi politică a unor savanţi din eşalonul doi, gata să profite de şansa oferită de conturarea “pavlovismului” ca dogmă ştiinţifică în medicină. Academicianul K.M.Bîkov (1886-1959), una dintre figurile emblematice ale pavlovismului în URSS, a jucat un rol activ în promovarea pavlovismului în România.

Într-adevăr, ecourile promovării pavlovismlui ca dogmă oficială în URSS nu s-au lăsat mult aşteptate în România, unde pavlovismul debutează în decembrie 1952 (când au loc lucrările Sesiunii lărgite a secţiunii de ştiinţe medicale, 18-20 decembrie 1952) şi va dura până spre sfârşitul anilor 1950, mai târziu decât în patria sa de origine. În 1957 de exemplu, cu ocazia celei de-a 18-a conferinţe de neurologie, neurchirurgie şi psihiatrie aplicabilitatea teoriei pavloviene în întreaga practică medicală este încă larg susţinută.  La începutul anilor 1950 cei mai influenţi reprezentanţi ai cercetării medicale din Republica Populară Română, regrupaţi în diferite institute de cercetări medicale organizate sub tutela Academiei Republicii Populare Române, înfiinţată în iunie 1948, se arătau foarte receptivi la realizările medicinei sovietice în general, şi ale pavlovismului în special. Schimburile de experienţă dintre medicii români şi cei sovietici, vizitele reciproce de lucru, în număr din ce în ce mai mare la începutul anilor 1950, conferinţele desfăşurate sub egida ARLUS aflată sub preşedinţia endocrinologului C.I. Parhon, ca şi vizita memorabilă în România a acad. Bîkov (începutul anilor 1950) creează contextul instituţional favorabil pentru această receptare relativ rapidă şi necondiţionată.

La Sesiunea din decembrie 1952 iau cuvântul, printre alţii, profesorii A. Kreindler, N. Lupu, V. Mârza, D. Danielopolu, exponenţi de prim rang ai cercetării medicale din România interbelică. Cu ocazia respective sesiuni, organizată “ în vederea desvoltării activităţii teoretice şi practice în domeniul ştiinţelor medicale pe linia învăţăturii lui I.P.Pavlov şi combaterii concepţiilor idealiste în medicină” se hotărăsc măsurile necesare pentru „asigurarea victoriei depline a învăţăturii lui Pavlov în toate domeniile de cercetare şi practică medicală din RPR.”  Motivaţiile adeziunii la pavlovism pot fi explicate în termeni de strategie politică şi instituţională folosită de cercetători pentru a-şi conserva sau maximiza accesul la resursele profesionale şi instituţionale oferite de noul regim politic. Această explicaţie pare plauzibilă în contextul în care publicaţiile de dinainte de 1947 ale unora dintre cei mai vocali susţinători ai pavlovismului din 1952 nu lăsau să se întrevadă admiraţia necondiţionată pentru Pavlov şi teorile sale.

În cazul românesc se reiau operaţiunile semantice care însoţiseră construirea pavlovismului ca dogmă oficială în URSS. C. I. Parhon deschidea sesiunea din decembrie 1952 cu cuvintele: „Învăţătura lui I.P.Pavlov bazată pe concepţia materialist-dialectică este singura capabilă să scoată medicina din criza medicinei din Occident, rezultată ca urmare a teoriilor idealiste, agnostice, mistice şi a cosmopolitismului.” Iar într-un manuscris probabil datând din jurul anului 1950, Parhon reafirma, stângaci fără îndoială, relaţia de filiaţie dintre pavlovism şi materialismul dialectic : „Concepţia lui Pavlov bazată pe fapte ne arată că psihologia nu e decât o latură a fiziologiei şi corespunde în ultimă analiză proceselor de excitaţie, inhibiţie şi interacţiunilor acestora care se petrec în celulele creerului nostru. Toată gândirea lui Pavlov  are la bază în mod natural metoda dialectică. Excitaţia şi inhibiţia sunt două contrarii. Necontenita acţiune şi reacţiune ce se petrece între ele exprimă o luptă a contrariilor. Or tocmai această luptă a contrariilor caracterizează dialectica meterialistă.”