vineri, martie 29, 2024

„Corupții” cu care stăm la masă

Trăiesc în România și pentru că asta nu-mi ocupă tot timpul, uneori stau la o bere cu proștii. Asta e mult mai instructiv decât pare la prima vedere. Poate tocmai de aceea îmi repugnă morga râncedă a îngrijorărilor pe care orice „politician onest” se consideră obligat să le deșerte în spațiul public și, dacă se poate, la ore de maximă audiență. Nu am să le reproșez politrucilor nimic, câtă vreme pot pregăti concedierea lor din telecomandă. Mă suspectez oricum de o formă deviantă de dependență atunci când strivesc din butoane obscenitatea insolentă a vreunui președinte de Grup de Investigații Politice ori sofismele lubrice ale combinagiilor din „liga mare”. Pe Ciuvică ori pe Bogdan Chireac îi găsesc, de altfel, extrem de utili: stau pe ecran ca niște muște (dintr-alea mari și verzi, cum poți găsi doar în preajma resturilor în descompunere) și, din când în când, le administrez un „plici” scurt peste spuma vânătă a demnității lor de analiști independenți. Ceva trebuie totuși să ne țină în formă…

Dacă se întâmplă totuși ca vreun oracol dintr-ăsta național (vorbesc de cei care „trec sticla” cu succes) să vânture probe ale unor verdicte mă predau defectelor profesionale: caut să explic felul în care ei abuzează de tehnici de privatizare a demonstrației științifice în beneficiul unor prejudecăți profitabile. Dacă mai aveți curiozitatea și ascultați vreodată unele dintre „vocile societății civile” o să vedeți cum propun în prealabil o perspectivă și mai apoi cotrobăie doct prin laboratoare în căutarea unor certificate. Adică mai întâi îți spun „adevărul” și apoi îl perfuzează cu dovezi. Nu e nevoie să fii savant pentru a ști că, într-un raport de bun-simț cu actul de cunoaștere, trebuie să procedăm viceversa.

După cum ați văzut foarte mulți oameni admit fără obiecții de principiu faptul că nivelul corupției din România e inacceptabil și se declară dezgustați de clasa politică. Totuși, prea puțini dintre aceia care condamnă fenomenul și deplâng deteriorarea spațiului public sunt dispuși să angajeze practic un denunț: știm cu toții că se fură, adesea bănuim (știm) cine și cum fură – însă nu vrem să fim tocmai noi în situația de a-i fi„ dat în gât”. Există după cum vedeți o malformație comună a bunului simț în virtutea căreia (din frică, din compasiune ori din nu contează care motive) pe „ai noștri” nu ne simțim în stare să îi punem la zid. Corupții lor sunt totdeauna mai interesanți. Onestitatea noastră se declanșează tactic, doar atunci când o înclinație mai adâncă decât pura conștiință morală ne cheamă la lucru. Nu vi se pare că, de prea multe ori, „domnia legii” are toate motivele să-și teamă soarta tocmai în preajma celor care vorbesc cu abilitare oficială despre ea?

Societatea românească manifestă o remarcabilă intransigență discursivă în raport cu fenomenul corupției în genere. Cu toate acestea, în raport cu corupții putem contabiliza o compasiune prost administrată: lipsa de reacție socială viguroasă în cazul persoanelor care au comis fraude majore, sunt vinovate de trafic de influență sau luare de mită a produs consecințe electorale, și prin urmare social-politice, dezastruoase. Alegerea și mai ales realegerea în funcții cheie a unor indivizi care au (chiar în perioada campaniilor electorale) probleme majore cu legea e doar un exemplu minor. El rămâne însă proba suficientă a „bunului-simț” care însoțește socoteala cuminte a unui neam educat să-și țină gura.

Dacă ipoteza adusă aici în discuție poate fi luată în considerare fără obiecții majore avem deja suficiente simptome pentru un diagnostic corect: ei fură pentru că pot și pot pentru că noi ne-am obișnuit cu asta. „Să eliminăm corupția” are în România prea multe note de subsol: prima pare să fie „ori dacă nu se poate, măcar să participăm și noi la ea”.

Teza angajării selective a conștiinței morale nu e o mare descoperire: mi se pare însă că în Romania ea trebuie pusă în strânsă legătură cu înfeudarea instituțiilor. Fiecare șefuleț din gubernie e un fel de Ludovic al XIV-lea. (Sunt sigur că știți, el afirma, cu toată convingerea – „statul sunt Eu”…) Oamenii simt că le-a fost luată puterea și de aceea se tem să vorbească. Puterea de a spune adevărul crește sau scade direct proporțional cu încredea în sistemul politic. Nu cred că vom găsi, în zona partidelor politice, în toată istoria României o perioadă mai omogenă din punctul de vedere al imoralității. Faptul că nimeni nu ajunge în politică direct din mânăstire a devenit un instantaneu convenabil: preluarea și debilitarea lui prin tot felul de interpretări „de profil jos” a determinat treptat o creștere a toleranței colective față de corupți. Și nu aș fi deloc mirat dacă, în urma unui sumar examen, o bună parte dintre noi ar fi gata să admită că, la o adică, în cazul unora dintre cei cu care am băut și noi o bere, loialitatea față de „cauză” le asigură un loc în salonul infractorilor frecventabili. Chiar dacă nu sunt ca noi, ei rămân la masa noastră îndeajuns ca să poată spune la nevoie că noi suntem, ne place ori nu, la fel ca ei.

Distribuie acest articol

30 COMENTARII

  1. „(…)uneori stau la o bere cu proștii”. Aveţi grijă!. E molipsitoare.
    „Totuși, prea puțini dintre aceia care condamnă fenomenul și deplâng deteriorarea spațiului public sunt dispuși să angajeze practic un denunț (…)”.
    Pe ce vă bazaţi ipoteza? Aţi verificat-o?
    Iată, numai denunţurile la DNA central raportate în anul 2013 sunt de ordinul miilor.
    „În anul 2013, la structura centrală a Direcției Naționale Anticorupție, prin acest serviciu, au fost efectuate 8.107 înregistrări (7.451 în anul 2012) reprezentând plângeri, denunțuri și alte sesizări penale, comunicări de evenimente și date privind activitatea Direcției Naționale Anticorupție, de situații statistice, corespondență în legătură cu activitatea economico-financiară și administrativă, precum și cereri ori memorii ale persoanelor fizice sau juridice, altele decât cele penale, înregistrându-se o creștere cu 8,8% față de anul precedent.”
    http://www.pna.ro/bilant_activitate.xhtml?id=27&jftfdi=&jffi=bilant_activitate.xhtml

    Vedeţi? Aţi făcut şi dumneavoastră exact cum fac unii dintre cei criticaţi în textul publicat. Mai întâi aţi venit cu concluzia contondentă. Şi nu aţi mai căutat argumente.
    Ştiţi cumva câte denunţuri s-au făcut nu numai la DNA, ci şi la alte organe de urmărire penală?
    Cât de comod este să emiteţi opinii nefondate?

    • @ cassandra
      Cunoașteți raportul exact între denunțurile depuse la DNA și corupții care dorm liniștiți prin diverse sinecuri și instituții? Vă spun eu că e covârșitor în favoarea celor din urmă. Cât de comod este să recurgeți la extrapolări ilegitime? (Am probleme cu o mulțime de lucruri, nu însă cu logica….)

      • Nu cred ca asta era sensul comentariului de mai sus. Si cred ca ati inteles bine dar doar preluati din el ce va convine. Era vorba de denunturi (pt ca btw denuntatorii nu se pot trasforma in judecatori) si ca ele sunt totusi (sau cel putin par) destul de multe si oricum in crestere – nicidecum cum ati scris in articol ca exista o lipsa totata de reactie la coruptie.
        Uneori ne face bine sa mai acceptam si cate o critica…ne dezvoltam mai armonios

        • „Uneori ne face bine sa acceptam” … realitatea.

          „Nu mai putin de 86,2% dintre romani spun ca au cunostinta despre cazuri de coruptie, iar majoritatea exemplelor pe care le cunosc se refera la situatii generale de rezolvare a unei probleme prin spaga, potrivit unui studiu dat publicitatii joi si preluat de NewsIn”.

          http://tinyurl.com/pa7bfpf

          Oare cati dintre acestia au facut un denunt? Intrebare evident retorica. „Prea putini dintre aceia care condamna fenomenul si deplang deteriorarea spatiului public sunt dispusi sa angajeze practic un denunt „. O afirmatie de bun-simt. Este nevoie de mult tupeu sa negi ceea ce tot romanul stie: „Spaga in Romania a ajuns brand national!” (vorba unui prezentator TV)

          „Mica coruptie atinge cifre alarmante, zic eu, desi statisticile par sa nu mai alarmeze, de fapt, pe nimeni in ultima vreme. Aproximativ 2,3 milioane de romani admit ca au dat mita in ultimul an, ne zice acelasi raport MAI. Atentie! Admit. Adica acesti 2,3 milioane au avut curajul sa recunoasca. Multi alti romani, probabil, dau bani, dar nu zic”.

          http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_24874/Putem-supravietui-fara-spaga.html

          In concluzie: 2,3 milioane de romani ADMIT ca au participat direct la fenomenul coruptiei si 86,2% dintre romani spun ca au cunostinta despre cazuri de coruptie. Intr-adevar, in Romania exista „o lipsa totata de reactie la coruptie”. Procentul celor care contrazic (prin faptele lor) aceasta afirmatie este nesemnificativ.

      • Domnule SB, sa inteleg ca dumneavoastra aveti cifre exacte privind coruptia din Romania?

        Eu cred ca cifrele privind numarul plangerilor sunt relevante – cel putin daca le corelati cu numarul cazurilor rezolvate – si arata ca activitatea de demascare a coruptiei este inutila, daca nu de-a dreptul periculoasa: vedeti cazurile binecunoscute de jurnalisti agresati, angajati SIE decedati misterios in detentie preventiva (dupa inscenarea unor cazuri penale), si altele asemenea. Si asta pentru ca (deja) nu mai discutam de mafie ci de un stat mafiot, in care procurorii de caz stau, vorba dumneavoastra, la masa cu coruptii… Si ghiciti cine plateste consumatia?

  2. Care va să zică, veștejim oratoric licantropia și închidem ochii la „biografia” vîrcolacului din vecini (sau din sufragerie…). Și-n zona virtuților funcționăm simetric : avem ode, maxime și înduioșări solare despre cumsecădenie, despre probitate, despre culoarea albă. Cînd e să fim noi înșine în regulă, culanți, fără zeft ori să identificăm vivace și solidar isprăvi tămăduitoare, ce facem? Capotăm molcom, aplaudăm fantomatic, moțăim, destindem pleoapele…

      • Există și cîteva texte, gînduri oleacă mai trupeșe pierdute prin arhivele cutăror hebdomadare. Nu sunt într-o relație dulce cu răzlețele mele consimțiri publicistice. Am unele eseuri cu care nu mă simt deloc confortabil și, de regulă, tind să mă încrunt nemilos ori de cîte ori recitesc producții proprii. E în ele un elefantiazis figurativ și o superfetație de frișcă ce mă sîcîie…

        Vă mulțumesc, oricum, pentru credit. Dacă îmi lăsați o adresă de tip@, vă pot expedia cîte ceva, sub specia politeții. Nu se cade a vă refuza romantic, din pricina idiosincrasiilor curente. Dar repet : nu surîd complezent în preajma fragmentelor mele.

        Cît despre librării, acolo îi găsiți pe cei mari…

  3. La romani notiunea de tovaras inseamna un cetatean cu care petreci o perioada de timp (in calatorie, la o bere). In comunism tovaras a primit alte valente prin influenta ruseasca unde tovaras inseamna mult mai mult (cam cea ce dezbateti in articol). Faptul ca tolerati pe cineva la o bere nu va obliga sa fiti tovaras de idei si permisiv la moralitatea lui. Morala crestina va impune sa va indeportati de sursa care va duce in pacat.

  4. L’etat c’est moi!
    Cum Romania inca e tara in care avem un prim miner, un prim sofer, un prim inginer, un prim agricultor – pardon, fermier sau mosier! – de ce n-am avea si un prim sef?! Si fiecare sef mai mic face precum cel mare … ca doar institutiile statului de drept sunt egale, congruente si similare pana la confuzie cu seful!

  5. Corect. Aroiganta si dispretul „clasei relaxate” , elitelor afiliate ( politice, mediatice, academice) face parte din profilul psihologic tipic, transmis din generatiile anterioare. Asta ar fi trebuit sa inteleaga deja lumea, macar cei care au trait un pic ( eu 20 de ani de exemplu) inainte de 89. Exista niste tipare comportamentale si de personalitate.

    Corect insa si cu complicitatile de jos, ale neamului.

    De aia, finalmente, daca alta solutie nu exista, trebuie sa-i ajutam pe oameni sa-si identifice propriile probleme si complicitati la variile forme ale Raului de care se plang, care e sistemic si care are deja dimensiuni coplesitoare. Si, mai ales sa inteleaga ca solutiil exista, nu-i totul pierdut, si, chiar daca mai greu ( in timp, ani, generatii) pot veni si de jos in sus. Pentru ca si piata politica e tot o piata. Unde cererea creeaza oferta :)

    Problema e ca deocamdata putini sunt dispusi sa accepte ca au/avem aceasta problema:
    “ singura autoritate pe care conștiința individuală nu și-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine și rău ”

    „“Ceea ce nu putem tolera e să spunem și, mai cu seamă să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupți, necinstiti, discutabili din unghi etic.[…] Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greșeli omenești, distinctă de natura noastră adevărată care e, malgré tout, onorabilă.[…]” – Minima moralia Andrei Plesu. 1988. Retineti, 1988. Lucrurile nu s-au schimbat. Erorile trecutului ne urmaresc si s-au transmis deja si la generatia nascuta in libertate. Iar problema ramane, in esenta, una etica si individuala ( numai asa se identifica si rezolva), care se traduce insa in ponderi ingrijoratoare.

    De aia zic, trebuie perseverat, mai ales acum si de acum incolo, cu toata recalcitranta, uneori agresiva, intampinata. Pentru ca o problema nu poate fi rezolvata decat dupa ce este ( bine) identificata si internalizata.
    Problema:
    http://ihincu.wordpress.com/2013/07/29/revolutia-castigatoare-nu-poate-fi-decat-morala-i/
    Eroarea:
    http://ihincu.wordpress.com/2013/08/03/revolutia-castigatoare-nu-poate-fi-decat-morala-ii-misterele-democratiei/
    Solutia ( unica, verificata si pusa in aplicare de toate democratiile de succes occidentale, vedeti dvs care – fara sa fie perfecte, sunt la ani lumina dpdv democratic, economic si civilizational fata de noi):
    http://ihincu.wordpress.com/2013/08/04/revolutia-castigatoare-nu-poate-fi-decat-morala-iii-misterul-democratiilor-de-succes/

    Repet: nu se va intampla peste noapte. Asta ar fi o asteptare nerealista, aproape idioata. Dar daca nu incepem, exact in ordinea asta ( pasul 1 sa admitem ca si „la firul ierbii” avem o problema; pasul 2 sa vedem care si cat de mare; pasul 3 s-o corectam noi, fiecare, ca asta nu se face ” de la centru”, de la stat sau de catre altul) nici nu se va intampla vreodata :)

    Succes tuturor

    • @ Ioana Hâncu

      Tehnic vorbind, ați pus un diagnostic impecabil. Nu-mi dau seama în ce măsură soluțiile identificate de dvs. sunt, pe termen scurt, practice.

      Eu cred că modernitatea noastră ratată e de vină. În România nu există repere (de aceea nu am avut o Carta 77 precum cehii sau mișcări reformatoare ca Polonia). O generație a respectului pentru valori nu se impune prin investiții strategice: e nevoie de un uzaj cultural suficient de îndelungat pentru ca românii să intre cu adevărat în Europa. Civilizația înseamnă – să-mi fie scuzată metafora – capacitatea de a trăi orgasme estetice. Arta unei națiuni e expresia puterii acesteia de a ieși de sub apăsarea judecăților făcute cu stomacul. Ori, cel puți pentru moment, nu e cazul.

    • Cred ca dimpotriva, solutia nu este la „fiecare dintre noi” pentru ca, desi primii doi pasi i-am facut, si in acest sens marturie sta dezgustul majoritatii fata de clasa politica, pasul 3 este foarte greu de implementat.
      Lupta pe cont propriu cu sistemul este epuizanta, si ganditi-va numai la situatiile in care este vorba de viata si moarte, nu stai sa-i organizezi un flagrant medicului cand vine vorba de-a salva pe cineva drag. O alta situatie ar fi atunci cand esti dat afara de undeva unde se fura masiv si tu esti gica-contra. Sau atunci cand tot tu esti dat in judecata in cazul in care faci plangere indreptatita impotriva cuiva corupt.Te lupti prin tribunale, traind la limita, te confrunti cu respingerea unui potential angajator care evident se fereste de unul care a actionat in instanta un „confrate” sau te izbesti de incompetenta, reua-vointa sau chiar coruptia institutiilor care ar trebui sa-ti faca dreptate. Uneori este vorba numai de neputinta, pentru ca ti se poate da castig de cauza pe o hartie cu care ce faci? Nimic.
      Cei care promoveaza lupta impotriva coruptiei de unul singur, nu cred ca s-au confruntat vreodata cu o situatie grava, nu cred ca stiu cum e cand intri pe acest teren minat si care sunt pericolele care te asteapta acolo: marginalizare, denigrare, excludere. Majoritatea celor care se plang de sistem, zic eu ca ar face ceva daca n-ar fi atat de greu. Dar, toti vrem sa supravietuim, pentru ca in final depre asta este vorba. Si lupta, de orice fel este ea, iti diminueaza resursele si asa putine.
      Coruptia este bine pusa la punct de cei ce fac legea. Au avut grija sa institutionalizeze actul de coruptie. Prin diferite mijloace, au facut din coruptie un mod de viata. Nu stiu daca au facut-o constient, un proiect, sau pur si simplu instinctul i-a manat in directia asta. Cert este ca, fiecare dintre noi, separat, nu poate face mare lucru cand vine vorba de coruptie in general si marea coruptie in special. Un exemplu este cazul invatatoarei spagare, va castiga procesul si se va intorce in invatamant. Poate ca n-o sa si ramana, dar va fi suficient pentru a-i demoraliza pe cei cu initiativa. Plus atitudinea jalnica a politiei. Daca nu esti sustinut, daca nu ai succes in demersul tau, cazul tau va fi pentru ceilalti un exemplu de esec. Multi se vor abtine sa intreprinda ceva, chiar de intentionau asta.
      Solutia este tot la varf, daca societatea este ajutata in lupta impotriva coruptiei, aceasta va avea succes, daca nu, nu.

      • Va contrazic!
        Desi aveti dreptate in insiruirea de posibile scenarii in cazul in care tu, individul, te lupti cu sistemul, concluzia este gresita, din punctul meu de vedere.
        Un raspuns ar fi articolul domnului Liiceanu si comentariile de acolo, dar este nevoie de mult timp (si nu numai) sa il cititi.
        Cu cat capeti mai multe din ingredientele omului liber (proces updatat continuu), cu atat vei fi afectat mai putin de nedreptatile din jur. Dar nu in sensul de a le ignora.
        Legat de prezumtia dumneavoastra ca cei care pledeaza pentru lupta individuala nu s-au lovit de situatii grave, chiar va contrazic vehement. Nu este nici locul, nici momentul sa va descriu cateva experiente personale. Doar va spun ca scenariile descrise de dumneavoastra sunt doar o parte din experientele mele. Cu toate astea, vedeti, presupun, ca sunt adeptul luptei individuale.
        Imi permit, chiar, sa adaug pasul 4 la textul doamnei Hancu. Educatia, in acest sens, a celor cu care avem contact, de la familie la prieteni.

  6. „Să eliminăm corupția” are în România prea multe note de subsol: prima pare să fie „ori dacă nu se poate, măcar să participăm și noi la ea”.

    Fabulos! Așa e… aveți grijă cu cine mergeți la o bere… :-)

  7. Aveti multe idei pe care le propuneti dezbaterii. Imi permit sa comentez in parte.
    1. Va intrebati de ce nu exista un denunt care sa urmeze unui comentariu-observatie referitor la cazuri de coruptie? Ca observator de pe margine, poti sa faci mai mult decat sa chibitezi? Eventual suni un amic din presa. Prima intrebare care iti vine in minte insa este referitor la institutiile statului. Daca „toata lumea” stie de cutarescu ca s-a ajuns prin prisma functiei, ca i-au crescut 3 case si 7 conturi, ca nevasta-sa sau frasu’ au o firma cre deratizeaza tot orasul, ca el a ajuns un gras transpirat care grohaie dupa o amarata de secretara speriata sa nu ramana fara serviciu, si in aceste conditii este omniprezentat si laudat ca un mare patriot si fighter pentru binele public, nu e normal sa ramai mut si sa te intrebi unde sunt institutiile? Vreti sa il denunte subordonatii care fie au cotizat la el pentru post fie se tem sa nu ramana fara serviciu inaceste vremuri?
    Eu zic ca nivelul de toleranta la abuzuri a scazut in schimb a crescut sentimentul de inutilitate a atitudinii. Sunt atat de multe exemplele din jur care demonstreaza lipsa de reactie a statului si uneori atat de flagrante incat ajungi sa te simti inutil, umilit si… din pacate am mai vazut 2 tipuri de reactie, urmare a cultului banului care ne bantuie in ultimii ani. Prima – e cea in care vezi o frustrare la cineva care in loc sa dezaprobe isi reproseaza ca nu e si el in stare sa se „descurce” ca altii care si-au „tras” case, masini etc.. A doua, e aceea in care se cuntifica „rezultatul” si se opineaza ca omul s-a „scos”, e rezolvat el si 3 generatii dupa. Te apuca greata si dorinta de emigrare. Te simti ca un strain in tara ta.
    2. Sa cautam onestitate la politicieni? Dorinta de a indrepta lucrurile? E o utopie. Mai ales in Romania, politica este portita deschisa tuturor incapabililor care nu sunt in stare altfel sa se descurce in viata pentru a-si asigura lor si copiilor lor un trai decent. M-am saturat sa tot aud in jur expresii de genul „nu am ce face, intru in politica si ma voi rezolva. Daca altfel nu se poate…”
    Ce asteptari poti sa ai de la ei? Sunt putine exceptiile pe care eu le-am gasit (printre politicieni)de la aceasta regula.
    3. Domnia legii nu exista in Romania si faptul ca toti, absolut toti politicienii vorbesc despre ea si ea nu exista in conditiile in care la mana lor a stat in permenenta rezolvarea problemei nu face altceva decat sa intareasca convingerea ca de la stanga la dreapta sunt o mare gasca de smecheri care ne prostesc in fata. Cat timp sunt emanati dintre noi, noi ce suntem, noi in ansamblu, ca societate?
    Si mai grav: ce optiuni avem? Cu vorba nu merge, cu penita nu, vremea pustilor a trecut… Asta e, mai bem o bere, mai mancam un mic, chibitam politica si daca sarim gardul si suntem luati la intrebari raspundem ca iepurasul din banc „curat pusca si vorbesc prostii”…

    • Ce ar mai fi de zis, domnu Gore? De bun simț, exact și plin de umor fraged. Eu cred că e foarte important materialul cu care lucrăm. O să vedeți imediat de ce.
      Ca să nu dau cu basca de pământ , vă povestesc o scurtă istorioară cu Traian Borză, țăran fără școală din Apuseni, care a trăit din sudoarea palmelor sale și care, cât a rămas pe pământ , n-a fost la nimeni slugă:

      Un tânăr activist PCR , vădit satisfăcut de faptul că bunicul a admis cu jumătate de gură faptul că la biserică, toate crucile sunt lucruri făcute din piatră, din lemn ori ciment s-a bucurat să-i poată îmbunătăți nivelul ideologic. (Chestia e autentică, s-a petrecut într-un sat de la poalele munților Bihorului…)
      -Vezi dumitale, bace – i-a zis tânărul comunist – crucea e făcută dintr-un același material, la fel ca și zidul de la cârciumă. La ziduri de ce nu te închini ? – a mustăcit insul rotind șmecher privirea între tejgea și ușa cârciumii plină ochi de mușterii și gură cască.
      La care bunicul, cu mieroasă sfială i-a replicat: Domnu, dumitale ai nevastă ?
      Omul, puțin contrariat, dând anumite semne de panică a confirmat: Da, am.
      – Și atunci când meri de acasă, o țuci ?
      – Da, i-a răspuns tânărul comunist – de data asta vizibil disconfortat.
      -Și o pupi pă gură ?
      – Da, a răspuns omul, convins că, de data asta, bătrânul o luase razna.
      – No, atunci de ce nu o țuci în cur, că și acolo îi tăt ala materialu…

      • Spirit. Cine nu are batrani sa isi cumpere.
        Mi-a atras atentia insa afirmatia ca a trait din sudoarea palmelor fara a fi sluga la nimeni. Cred ca atunci cand o sa vedem in jurul nostru ca acest fel de a fi devine dominant in societate o sa apara si reactia naturala de autocuratire. Probabil ca deocamdata suntem prea tineri si prea saraci ca neam, prea balcanici in fire pentru a astepta ca acest lucru sa se intample intr-un orizont de timp rezonabil.

        Din povesti… Un englez este intrebat la un moment dat de un turist cum face, ce tratamente si ce solutii foloseste astfel incat gazonul din fata casei lui sa arate atat de bine. Englezeste, acesta ii spune ca nu e nici un mare secret si ca totul tine de cum il uzi si cum il tunzi. Atat de simplu, urmeaza evident intrebarea? Da, e foarte simplu, il uzi si il tunzi bine, cam 200-300 de ani si o sa arate si al tau impecabil!

      • secolul XX inseamna si suprarealism nu doar comunism
        omul se elibereaza, scapa de controlul constiintei
        iar daca lumea s a ntors cu fundu n sus, sarutul din finalul dialogului dlui Borza senior cu activistul, pare plauzibil.

  8. Stilul obișnuit la noi este să știi „adevărul” înainte de a-l cerceta. Si anume adevarul grupului, acela care te pune in valoare sau iți conferă avantaj material. E valabil si pentru „dreapta” si pentru „stânga”. Articolul are intai marea calitate ca e sceptic (dacă am citit suficient de atent) – lucru rar la romani. Cat despre „angajarea colectiva a constiintei morale” (ceea ce e prea complicat zis, totusi), ideea ca e permis sa furi, daca faci si „bine” ne spune ca raul e integrat DEJA „normalitații” morale. Trebuie sa ai, e realist să ai, si componenta coruptiei, DACA o ai pe aceea a altruismului, in schimb. Altfel esti „prost”. (O spunea Becali). Dar confuzia intre inteligenta si „descurcareala” e pusa pe piata de foarte multe autoritati morale (nu le mai enumar, ptr ca sunt intr-un jurnal care are chiar el o anumita autoritate). De la descurcareala la coruptie nu e nici macar un pas…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sorin Borza
Sorin Borza
Conferențiar la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Oradea. Doctor în filosofie Universitatea Babeş Bolyai Cluj cu teza „Conceptul de eikôn în filosofia lui Platon”, cu distincţia Magna Cum Laudae

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro