Sunt foarte rare situațiile când în cultura română se celebrează și onorează discreția. O discreție de unde apar încet dar sigur mii de pagini traduse din literatura americană, britanică și germană – James Joyce, William Faulkner, Robert Musil, Franz Kafka, Peter Beagle, D. M. Thomas, Hermann Broch, Jostein Gaarder, F. Scott Fitzgerald [bibliografia Al. Cistelecan vezi aici ] – , dar și o operă poetică ”ce surprinde tocmai prin naturaleţe şi (aparentă) simplitate” (vezi aici Catrinel Popa). Cum să nu celebrezi astfel de personaje discrete ? Este motivul pentru care la Editura Humanitas apare seria ”Potrete în dialog”, un soi de memorii salvate, în acest caz chiar pe ultima sută de metri, lovitura de grație dată atrofierii memoriei colective. Voi prezenta frugal volumul în care filosoful Gabriel Liiceanu dialoghează cu poetul și traducătorul Mircea Ivănescu, chiar cu puțin timp înaintea morții acestuia.
Gabriel Liiceanu, Măștile lui M. I./ Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, Ed. Humanitas, seria ”Portrete in dialog”, București 2012, 232 pp., ilustrații, ISBN 978-973-503542-6.
Apropo de istorie! Cum ar fi să fiți intervievați cu puțin timp inaintea morții, să vi se solicite – în cîteva zeci de ore de înregistrare – radiografierea datelor istoriei personale și memoria dvs. să pornească de la amendarea unui aspect lipsit de acuratețe și, aparent, complet neutru de propria biografie? ”Vestea morții lui Iosif Vissarionovici Stalin a căzut ca un trăznet asupra membrilor de partid și a opiniei publice românești.” (M. I., p. 28) Este o afirmație pe care M. I. o sustrage din conversațiile televizate ale lui Stelică Tănase cu Dinescu, care în tendința de a reconstitui atmosfera Bucureștiului de altă dată, a ”spus o minciună cît el (i.e. Stelian Tănase) de mare”. Așadar, consternat, concitadinul contemporan evenimentului, evocă complet diferit ”momentele solemne” ale morții lui Stalin! Ambivalent și deloc ambiguu, M. I. își pune o primă mască în fața interlocutorului (i.e. Gabriel Liiceanu), părând să-l controleze și să-i impiedice ferm o posibilă proiecție flamboiantă în biografia sa post mortem. Revin la interviu. Provocarea filosofului: ”(…) să facem un salt în istorie cu ajutorul unei biografii, oprindu-ne asupra vieții dumneavoastră ”. Răspunsul prompt al poetului: ”(…) mă gândeam că ceea ce spuneți dumneavoastră despre istorie își găsește o ilustrare biografică în ce mă privește (…)” și urmează episodul în care de la un difuzor din București plasat în zona Edgar Quinet, lângă o prăvălioară cu băuturi, erau difuzate la intervale scurte, buletinele de știri legate de starea sănătății a tovarășului Stalin, în alternanță cu muzică simfonică, uneori chiar și Wagner , deși dăunezi interzis. ”Vestea morții, dată pe tonul grav cuvenit, n-a căzut deloc ca un trăznet…Nu au spus că a murit. S-a anunțat că inima tovarășului Stalin a încetat să mai bată”…și pe urmă, subînțelesul clasic că era un geniu al omenirii, cum i se spunea tovarășului, nu poate înceta din viață. Chiar dacă inima nu-i mai bătea…” (M. I., p. 30)
Personaje principale: Gabriel Liiceanu, filosoful ce propune și întreține dialogul; Mircea Ivănescu, intervievatul, 80 de ani, aproape orb, poet și traducător prolific din literatura americană, engleză și germană, licențiat în litere, specializarea: limba franceză. Locul acțiunii: Strada Vasile Aaron nr. 3 – Sibiu, în casa dărăpănată a lui M. I., cu o largă curte și pisici, fostă casă de secretar de partid. Cronologia: cinci întâlniri a câte două ore, în primăvara anului 2011, toate cu transpirație și cu un exercițiu, deloc facil, de admirație. Rezultatul acțiunii: volumul Măștile lui M. I./ Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, Ed. Humanitas, seria ”Portrete in dialog”, București 2012, 232 pp., cu fotografii (în mare parte inedite) din arhiva scriitorului M. I. Epilog: celebrarea discreției în spațiul public amnezic sau obiectivarea ”omului-monument” în istorie, cu un M. I. în postură de jester.
Apariții și amprente. ”Am apărut pe lume, cum să vă spun?, ca să umplu un gol, ca o compensare. Existența mea nu e decât obiectivarea unui regret legat de o pierdere dureroasă”, afirmă M. I. despre M. I. (M. I., p. 32) Sora sa moare de meningită la vârsta de zece ani. Astfel, nașterea lui M. I. transpare întocmai unui ”calcul” de cuplu din mica burghezie bucureșteană a anilor 30. Așadar existența sa, prin inferență, devine doar ”obiectivarea unui regret”. În ”chestiune” apare imediat imaginea fiului cel mare al Ivăneștilor, Emil Ivănescu (1921-1943), anume anul 1943, anul când acesta se sinucide, promovând apoteotic următorul leitmotiv: ”viața nu este decât un pretext pentru o sinucidere reușită”. O recurență strivitoare, dacă nu cea mai strivitoare pentru urechile unui copilandru de zece ani…aceleași care ”la două camere mai încolo” aud pe fratele său cântând Chopin (p. 50). Este firul roșul al ”obiectivării regretului” sau definiția existenței de la anul 0 și până la cei 80 de ani ai lui M. I.. Să fie oare dovada terorii instalate în subconștient a îndemnului fratelui mai mare: ”Domnule, trebuie să te sinucizi!”? Nu au existat consecințe fatale, ci doar consecințe! Astfel, apariția leagă dispariția lui M. I. din lume și lasă în chip vădit amprenta unei personalități ce se manifestă doar din umbră. Sinuciderea lui Emil Ivănescu nu pare nici pe departe o exclusivitate a construcției narative semnată Dinu Pillat, adică romanul ”Tinerețe ciudată”( vezi aici ) Dovada? M. I. a vorbit mereu (poezii) și vorbește debordant de sincer despre sine (interviuri), dar cu niște condiții: se pune mereu la persoana a treia, încarnează personajul mopete, se narează ludic și neapărat autoironic, își pune măști pentru a-și proteja și provoca interlocutorii, încapsulează realitatea într-un cod semantic. Ce palpită în mod real și să aibă simultan forța detașării în chiar interiorul meandrelor, a dramelor, a obsesiilor, a fricilor poetului, traducătorului, soțului și omului M.I.? Un posibil răspuns ar fi: „marele prieten cu pălărie al lui mopete vorbeşte/ tare – ca să-i ridice moralul lui mopete, care e asediat/ de mari păduri de tristeţuri. în fiecare copac, spânzurat/ câte un schelete al gândurilor lui mopete pluteşte.” Surpriză! Poezia lui M. I. nu minte, ci transmite și il transmite în registre fulgurante de cod. ”Uitați-vă la mine, pare că sunt un tip vesel, care râde foarte mult. Poate că toată viața a trebuit să îngrop ceva, ceva pe care acum, în mod impudic, ajung sa-l scot – și nici nu știu de ce o fac –, într-o conversație la lumină” (M. I., p. 48-49)
Din nou anii ΄30-΄40. Registrele istoriei, în viziunea lui M.I., transpar prin filtrul unui realism imperturbabil: 1. Carol (…) era grotesc, dar altfel decât Ceaușescu, care era dislexic și părea că înghițise un băț” (p. 51); (…) înalt, dar cu facies ușor degenerat, adică cu bărbia trasă înapoi și cu mustață de escroc. Seamănă foarte bine tipologic cu acesta de astăzi, cu reprezentantul lui actual, prințul Paul de România. Și cred că era deștept…” (p. 52); 2. Legionarii ”(…) I-am perceput pentru că frate- meu era foarte sensibil la ridicolul lor. Se întâlneau, salutau cu mâna întinsă și spuneau: ”Trăiască Legiunea și Căpitanul!” Și Căpitanul era mort de doi ani.” (p. 53); 3. Ion Iliescu în clasa a VI-a, fost coleg de clasă cu M. I., față în față cu reacțiunea: ”(…) Babacu (cf. M. I. fratele actorului Codrescu) a anunțat că va ține o conferință mai lungă, despre noțiunea de comunism și primejdiile pe care le implică acesta. (…) ” Măi băieți, trebuie să știți că ceea ce face omul acesta (i.e. Babacu)…este o provocare de cea mai ordinară speță, și eu propun să nu-i mai dăm cuvântul acestei – cred că așa a zis – jigodii” (M. I. p. 59, 60).
”Am fost ofițer sub acoperire!” Dacă este un mod prin care M. I. să persifleze simultan, atât discreția cu care a traversat istoria, cât și cronologiile parcurse, cu siguranță aceasta este revelația faptului că el a fost ofițer sub acoperire. Mă îndoiesc că în cei zece ani de ascultat aberații la televizor despre lustrație, ideea cu ofițerul sub acoperire, i-a venit spontan! Cum revelațiile vin târziu, M. I. mărturisește că a avut-o tot într-un dialog cu și despre M. I., cu Vancu (i.e. Radu Vancu, vezi aici ), cu puțin timp înainte de a împlini 80 de ani. Ecuația unde pisicile determină mutarea lui M. I. (și a soției sale Stela, plus cele patru sau sașe pisici) la Sibiu în casa lui Inceu, secretarul Comitetului Municipal de Partid, elimină complet necunoscuta: ”Am fost ofițer sub acoperire!” Episodul este mult mai detaliat de fapt (vezi aici): ”(…) I-am explicat lui Vasile Barbu cum se pune problema şi că sînt pe cale să mă spînzur şi să-mi spînzur în prealabil, pisicile după modelul celebru în epocă, al lui Joseph Goebbels, care şi-a otrăvit cei şase copii, a împuşcat-o pe nevastă-sa şi s-a împuşcat şi el. Şi ăla s-a dus la un individ care se numea Inceu…”. Aparte episodul cu casa și pisicile neabandonate, se mai adaugă faptul că M. I. a publicat fără a fi agasat de cenzură, detașat complet de tirajul volumelor de poezie editate, pasajul fără transpirație de la Agerpres – ”adică un loc de vârf al ideologiei”) – la redacția revistei Transilvania de la Sibiu, a tradus nestingherit literatură universală, tout court o activitate cursivă și ascendentă. (M. I. p. 83). Se transpiră cu M. I. în dialog!
”În toate domeniile sunt un bricoleur…” (M. I. p. 166). Simpla discuție despre traduceri duce tot spre practica deriziunii socratice, cum acuză G. Liiceanu și are dreptate să o afirme cu toți nervii din lume. Nu poți să ai un interlocutor care să posede atât de impecabil arta fugii de sine, de tot ceea ce marchează evidența unui timp implicat. Este ca și cum miile de pagini TREBUIE să vorbească de la sine! Da, M. I. justifică din nou, traducerile au fost făcute pentru a obține un supliment financiar: ”(…) Câtă vreme a trăit ea (i.e. Stela Ivănescu), trebuia să acopăr cheltuielile de infirmerie. Erau totuși niște investiții și nu trebuia s-o las să simtă. Erau și anii ăia, am impresia, tulburi financiari (i.e. după 1989). Și ea trăia cu spaima unei crize. În copilăria ei, părinții cunoscuseră criza din 29-30 și spaima ei permanentă, imediat după Revoluție, a fost că o să urmeze o criză.” (M. I., p. 160). Sunt anii când M. I., retras în bucătărie, traducea un număr de pagini pe zi, seara retrăgându-se să-i citească dnei Stela. Așa a tradus Musil, Broch, Thomas, etc.
L-am cunoscut pe M. I. și pe doamna Stela, mai puțin pisicile. N-aș putea să explic cât de încurcată mă simt să prezint cartea despre care tocmai citiți! Scriu cu stomacul strâns de emoție și cu o oarecare teamă. Spuneți-i sfiiciune, dacă doriți! Nu știu prea bine ce este. În anii mei universitari 1996-1998 de la Sibiu, la recomandarea unei distinse doamne de la librăria Humanitas, am fost întrodusă familiei Ivănescu. N-aș ști dacă eram chiar eu persoana potrivită, dar studentele de la Teologie aveau reputație bună. Eu tocmai repetasem un an academic din diferite motive și recuperam prodigios doi ani într-un an, încercând să mai salvez niște aparențe. Așadar, nu eram chiar eu personajul cu reputația, dar unele conjuncturi nu le alegeam numai eu. A fost să fie să pendulez între vizitele la Relu Cioran și la familia Ivănescu, poate pentru că polul întâlnirilor era determinat de lungile mele întârzieri în librăria Humanitas. Revenind la familia Ivănescu. Invariabil, M. I. traducea Kafka presat de deadline-urile editurii Univers, retras în bucătărie. Conversam cu toții la ore post meridiane, tot atât de precis, de amabil, imprimându-ne aceleași acorduri ale unei autoironii de jester inegalabil ce era. Doamna Stela cuibărită în pat, aproape imobilă dar pe verticală, cu o talie și alură efilată, fuma și zâmbea neîncetat. Dialogurile la ore post meridiane cu familia Ivănescu au determinat aproape o revoluție în mintea mea: limba română avea dintr-o dată nuanțe și rafinament, idiosincraziile mele de studentă la teologie se neantizau cu surâsul pe buze pe zi ce trecea, discreția muncii de traducător, ingrijitor, soț, prieten și generos amfitrion dispărea consumată de evidențe, gustul de Ouzu ca și al cărților de la Humanitas, dăruite de M. I., îl caut și acum, într-o memorie unde n-aș ști foarte clar ce sunt.
Vă veți întreba dacă M. I. față în față cu Gabriel Liiceanu este același pe care l-am cunoscut în anii mei de studenție. Iar eu vă voi răspunde: IDENTIC. Volumul prezentat, indubitabil, are valoare de document, cu sau fără măștile lui M.I. Orice monografie care-și va propune să asume reconstrucția portretului operei și personalității lui Mircea Ivănescu, nu va putea să ocolească acest volum. Pentru cititorii doritori de arome livrești, lucidități, umor și rafinament personajele acestui dialog magnetizează instantaneu.
Vineri, 1 iunie 2012 (București)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Fabuloasă carte – o carte în egală măsură despre Mircea Ivănescu dar și despre Liiceanu. Nu ar fi fost tot atât de savuroasă cu alt interlocutor. După ce am citit-o am avut chef de poeziile lui M.I. Am urcat la Cărturești la etaj, la raftul de poezie și dau peste „Mircea Ivănescu – cele mai frumoase poezii – selecție și prefață de Gabriel Liiceanu”. E o apariție care închide perfect demersul. Mulțumim Humanitas.
Ma bucur de interesul pe care il trezeste o personalitate ca Mircea Ivanescu. Un poet extraordinar. Dar dl Liiceanu putea sa faca un gest de discretie, lucru care nu il caracterizeaza, si sa nu se puna primul in titlu. O face prea des in ultimii ani, straduindu-se sa se semneze pe orice ar putea sa aiba posteritate. Discretia lui Mircea Ivanescu si-ar pastra neatinsa valoarea.
Frumos scris; felicitari (am citit si un articol de Cristian Ghinea, la fel de frumos si plin de umor).
@ liviu lucaci,
ce zici, nu crezi ca dl Liiceanu ar fi fost mai bine nici sa nu existe? ori sa nu semneze cartea?