joi, martie 28, 2024

Credința, insulina și psihologul

– O reacție la articolul lui Doru Căstăian: “Evoluționism, teologie, credință. Cîteva clarificări, cîteva impasuri

Articolele lui Doru Căstăian sunt ca o femeie frumoasă. Le privesc încîntată. Cum o fi să fii așa frumoasă? Cum o fi să scrii așa? Deștepte, pline de miez și provocatoare, îmi doresc să țină cît mai mult. Nu-ți cer nimic, dar nici nu te lasă să scapi ușor. Strînsoarea lor e blîndă, dar urgentă. Te umplu instantaneu de bucurie, neliniște și te adîncesc in propriile gînduri. Te gîndești că există ceva foarte important de deslușit pe lumea asta. Simți că ești pe urmele a ceva foarte important. O taină. Crucială pentru viața ta interioară. Sau cine știe?! Cu vorbele autorului, poate nu e decît faptul că: „dai semnificaţie miezului de excitaţie afectivă originară.” Înseamnă că suntem în laboratorul cognitiviștilor. Adio călătorie fantastică! Suntem în teoria neurocognitivă a emoțiilor: interpretarea produce taina! Chestiunea tainei e corticală. Zonele deștepte din creier atribuie o semnificație arousal-ului fiziologic inițial. Sau e subcorticală? Sau și-si? Pe scurt: creierul produce credința. O secretă. Așa cum secretă pancreasul situat în potcoava duodenală, suc pancreatic, insulină și glucagon.

Am încălecat pe-o șa.

.

Stați.

Nu există articole compuse doar dintr-un singur paragraf.

În psihologie, orice poate fi adevărat. Sau fals. Depinde de cercetător. Și de convingerile lui. Și pentru fiecare convingere se găsește un studiu care să o confirme. Și altul să o infirme. Și tot așa. Ați crede că cei mai în măsură să vorbească despre emoții sunt psihologii. Și cercetătorii în neuroștiința emoției. Dar nu e deloc așa. Nimic mai greu decît să răspunzi la întrebarea: Ce e o emoție? Vezi What is an emotion? (și faimosul urs al lui W. James), vezi Rethinking the emotional brain. Culmea, cînd vine vorba de emoție unii pun accentul pe gîndire (evaluare), alții pe experiență. Omul trăiește ce i se întîmplă. Omul nu înțelege numai după ce interpretează, omul înțelege din prima. De pildă, el reacționează instantaneu cînd vede un păianjen, fără să se gîndească dacă păianjenul acela e periculos sau inofensiv. Cum ar veni: omul îl trăiește pe păianjen. Abia apoi îl gîndește. La fel cînd auzim un zgomot în pădure, reacționăm imediat, înainte să îi „atribuim” zgomotului o semnificație cognitivă. Deci trebuie să fiu precaută. Să nu ridic în slăvi „știința” psihologiei. Dar nici să o ignor. Ce cred eu poate să fie greșit. Plecînd de la premisa asta, hai să văd ce gîndesc și ce au demonstrat alții. Teoriile din interior trebuie completate/echilibrate cu teorii/dovezi din exterior.

Joseph LeDoux, un mare neurosavant american (care cîntă și într-o formație), are o carte care se cheamă The synaptic self. O am în bibliotecă. Lînga sinele sinaptic, uriașa carte a emoțiilor a lui Lazarus. Lîngă, Noua biologie a minții, a lui Eric Kandel. Noua biologie a minții o să îmi furnizeze adevărul mult dorit. Imaginea completă a minții. Apoi Behavioral Neurology a lui Pincus & Tucker. Și Neuroștiințe – De la mecanisme moleculare si celulare la comportamente și evoluție a lui Andrei Miu de la Babeș-Bolyai. Am colecționat cu sîrguință, în anii facultății, cărți (cunoaștere). Dacă o să am toate cărțile marilor autori, dacă o să știu cum funcționează lucrurile pe dinăuntru, o să fiu un psiholog bun. Un specialist bun trebuie să știe care sunt limitele și puterile noastre. Am mai îmbătrînit de atunci. Care dinăuntru? L-am descoperit pe Steinhardt. Nu mai colecționez la fel de multe cărți de neuroștiințe. Am coborît din sinapse în inimă. Ca să cunosc și de acolo limitele și puterile noastre. Cărților cercetătorilor americani li s-au alăturat cărțile martirilor închisorilor comuniste, cărțile lui Dostoievski, Filocalia și tot așa.

Psihologia experimentală e sfîșietoare. Știinta asta a omului, pînă la urmă, a minții lui, a nervilor lui, a trăirilor lui e plină de musculițe (Drosophila melanogaster), de pești zebră, de amfibieni, de melci Aplysia californica, de răzătoare și embrioni de găină. De modificări comportamentale la nivel molecular. Dar unde e omul? Cu toate ale lui? Flămînzești după el în facultate.

Revenind. Trăim într-o lume științifică în care semnificația se obține prin reducere. Sens = mecanisme. Lumea asta are o explicație și explicația e localizabilă. Trăirea e emoție. Iar emoția e chestiune cerebrală, ține de circuitele de supraviețuire (survival circuits). Pînă la urmă, un soi de mecanism care ne ocolește. (Fiindcă noi suntem oricum o iluzie). Una peste alta, ceva care anunță imensa indiferență metafizică care ne înconjoară.

Prin urmare, credința e pătată neurofiziologic. Nu e transcendere, e mecanism.

După pătarea neurofiziologică, vine cea psihologică.

Cu vorbele lui E.R. Dodds (Dialectica spiritului grec):

„Elementul supranatural nu face altceva, în cele mai multe cazuri, decît să dubleze o cauză psihologică naturală.”

Supranaturalul e imaginea concretă, picturală a psihicului. Transpunerea evenimentelor din lumea psihologică (interioară) în cea exterioară. Individul homeric nu avea conceptul de psihic. Interioritatea lui nu îi aparținea așa cum ne aparține nouă astăzi. Just. Individul timpurilor mitologice nu era psihologic, așa cum suntem noi azi. Astfel că subiectivitatea lui cea mai provocatoare, trăirile lui cele mai inexplicabile, impulsurile lui iraționale nu puteau veni decît din afară. Gîndurile bruște care îi treceau prin cap erau puse acolo de un zeu, de un daimon. Tot ce omul nu își putea explica și nu putea înțelege la el, ținea de ate, de menos, de thymos. Ate e o stare de spirit care provoacă dezastru. “O întunecare, o nebunie parțială, o confuzie temporară a conștiinței. Cînd omul e cuprins de ate, face lucruri nesăbuite. Se depărtează prea mult de carul lui și este ucis. Cînd omul e cuprins de menos, el simte un plus de energie vitală, de încredere și uneori vine ca răspuns la o rugăciune”. E ceva ce insuflă zeul în pieptul omului. „O ardoare care nu vine cînd ai nevoie de ea, ci funcționează tainic și chiar capricios”. Menos, ca și ate reprezintă „o posedare anormală care cere o explicație supranormală”. Thymos-ul omului e cel care îl îndeamnă cînd să mănînce, cînd să bea, cînd să își ucidă dușmanul. Poți sta de vorbă cu thymos-ul, cu inima sau cu stomacul tău aproape ca de la om la om. Uneori omul poate acționa „fără consimțămîntul thymos-ului său”. „În acest caz, putem spune, ca și Platon, că omul a fost mai puternic decît el însuși, și-a controlat firea.”

Nilsson, (History of greek religion), citat tot de Dodds: eroii lui Homer „sunt predispuși la schimbări violente și rapide ale stării de spirit.” Ei suferă, spunea specialistul, de „instabilitate mentală”. El atrage atenția că, pînă și astăzi, o persoană instabilă emoțional, atunci cînd își pierde controlul asupra ei înseși, cînd va privi în urmă, „cu oroare”, la ce a făcut, va spune sincer: „Ce m-a apucat?”,Parcă nu am fost eu.” Instabilitatea psihică e ca o voință străină care pune stăpînire asupra individului.

2800 de ani mai tîrziu știm cum stă treaba. Azi avem știința minții. Suntem neurocognitiviști. În loc de daimon, avem creier. În loc de zei & posedare, avem electrozi. Plantăm niște electrozi în trunchiul cerebral al pacientului, astfel încît fluxul de curent electric să modifice funcționarea anumitor nuclei motori. În cartea lui „În căutarea lui Spinoza. Cum explică știința sentimentele”, neurosavantul Antonio Damasio descrie cum deplasarea greșită (cu 2 mm) mai jos/sus a unui electrod a generat, la o bolnavă de Parkinson, sentimente teribile de disperare (depresie): Mă prăbușesc, nu mai vreau să trăiesc. Totul este zadarnic, mă simt inutilă. Cînd medicul a înțeles că disperarea se datora curentului electric, l-a oprit imediat. A oprit curentul, s-a oprit depresia. Procedura medicală menită să amelioreze simptomele motorii ale suferinței, a „produs” jale. Prin urmare, jalea ține de creier.

(Așa explică știința sentimentele.)

Prestidigitația asta a științei m-a încîntat mereu. Dar m-a și demoralizat. Demersul științific de investigare a cauzelor realității investighează manifestările vizibile ale realității. Laboratorul universității îmi arată cum funcționează lucrurile la un nivel măsurabil de reprezentare. Știința se ocupă deci de reprezentările măsurabile ale realității. Dar eu simt că am un suflet. Așa cum am doi copii, un soț, două surori și doi părinți.

Curentul electric a cuprins structuri ce țin de mușchii feței, de laringe, de diafragmă, adică a cuprins infrastructura durerii. Odată stîrnită neurologic, durerea a început să fie și ndită de subiect. Neurologia gîndește. Emoțiile, stabilește Damasio, vin înaintea sentimentelor, gîndurilor. Neurologia e prima, sentimentul al doilea.

Așa cum reflectă și D. Căstăian. Prima oară e excitația, apoi abstractizarea excitației, simbolizarea ei:

Pavel este omul care a iniţiat reţeaua conceptuală (memetică) creştină cunoscută sub numele de teologie, dând semnificaţie miezului de excitaţie afectivă originară. Dacă acceptăm ipoteza formei reţelare a teologiei va trebui să determinăm pe scurt şi caracteristicile unei reţele conceptuale. Orice reţea memetică/conceptuală vie îmbracă un miez patetic, un anumit sentiment al lumii şi are drept sarcină fundamentală reinterpretarea simbolurilor iniţiale în lumina noilor „fapte” ale naturii.

Dar întrebare unică, de care nu pot scăpa, rămîne. Cum generează materia (carnea) minte? Prin ce manevră magică a reușit creierul să își facă neuronii să se simtă pe sine? Cum ajung niște impulsuri electrice să aibă trăiri? Cum ajunge materia să „vadă”? De văzut vede și o fotodiodă. La fel ca omul, și ea poate distinge între lumină și întuneric. (vezi Jeffrey Schwartz, „Brain and mind: Neuroplasticity and the Power of Mental Force”)

Sau, cu vorba lui Colin McGinn, „Cum a transformat evoluția apa țesutului biologic în vinul conștienței?”

Cum, cum?

Mă tot gîndesc. Eu mă ocup cu fapte psihologice. Sunt într-o legătură strînsă cu ele. Fenomenologică și conceptuală. Le și trăiesc de zor și le și investighez. Dar mi se pare că credința nu e fapt psihologic. Nu știu ce e, dar nu e psihologie.

Eu cred totuși că cineva (anti-nimic) ne-a făcut.

Cine a sădit sentimentele (religioase) în noi? De ce am ajuns să avem sentimente? La ce servesc ele într-un univers mecanic? Paradigma goes somethin’ like this: “Evoluționist vorbind, indivizii mai sofisticați emoțional aveau un avantaj competitiv și sanse mai mari să își transmită genele mai departe. Ori varianta “efectelor secundare”: sentimentele sunt rezultatul “involuntar” al unui nivel superior de complexitate biologică. Cînd masa devine foarte sofisticată (10 picioare), începe să simtă lucruri (dragoste, milă). Și folosește aceste noi achiziții să devină o masă mai competitivă. Spunem că Dumnezeu e facut după chipul si asemănarea noastră (Dumnezeu e o simplă manevră psihologică). Dar la fel procedăm cu gena/selecția naturală. Ori e Dumnezeu, ori e selecția naturală, ambele sunt niște divinități-pe-cinste si ambele niște surse/mașinării de viață (de viu) foarte deștepte. Credința răspunde la întrebarea “cine”, iar evoluționismul la întrebarea “cum”. Cine ne-a făcut? Dumnezeu? De ce suntem așa cum suntem? Din cauza evoluției. Păi și evoluția? Cum s-a produs fenomenul ăsta deștept al selecției unor avantaje și al transmiterii lor mai departe? Mutațiile produc noutate. Ce i-a venit noutății să se transmită mai departe? Faza e că, pentru mine, deșteptăciunea Dumnezeu are mai multă plauzibilitate. Și întîietate. Eu cred că primul a fost Dumnezeu și evoluția a doua.

“Lumea nu mai poate fi obiectul unei experiențe, ci doar al unei gîndiri.”

E doar un exces de raționalism în concluzia asta umanistă (că tot vorbim de mecanisme psihologice). Suntem creaturi teribil de iraționale. Ataraxia, eliberarea de emoțiile tulburătoare (primitive, absurde, cum doriți să le numiți), nu se produce doar nutrind gîndurile juste. N-ar mai dura terapiile ani și ani de zile. Omul s-ar schimba pe sine (ar renunța la chinul lui emoțional și absurd) imediat și-a propus rațional această renunțare. Umanismul e o etică raționalistă absolut onorabilă. Dar nu prea realistă. Psihologic, vorbind. Iraționalitatea și răul sunt adînc înrădăcinate. Că înrădăcinarea ține de structuri subcorticale sau că ține de cădere, fiecare să aleagă. Iar pasiunile noastre nu sunt toate simple erori de judecată.

Rămîne întrebarea d-lui Căstăian, dacă potențialul religios poate fi prins în alte proiecte umaniste respectabile? Eu nu cred că poate. Așa cum dragostea pentru o femeie nu poate fi prinsă în dragostea pentru un robot, chiar și în forma (cea mai respectabilă) de femeie. Nu poți face dragoste cu un gadget (parafilie) și nu îți poti împlini sentimentul religios decît (pr)in relația care l-a făcut pe sentiment posibil: relația cu Creatorul.

În încheiere.

M-a interesat să capturez (interceptez) încărcătura psihologică a reflecțiilor lui Doru Căstăian.

Șoc psihologic:

„Înţelegerea semnificaţiei propriei descoperiri a produs, în Darwin însuşi, un şoc psihologic fără precedent, o tulburare care avea să fie întreaga viaţă o sursă constantă de suferinţă şi inadecvare. Chiar şi agnosticismul său târziu se aseamănă mai mult cu abandonul stoic al unui om care vrea să atenueze o măcinare dureroasă, mai degrabă decât cu o reconciliere cu divinul.”

Implauzibilitate psihologică:

„Trăim într-o lume care nu prezintă nici un semn vizibil al prezenţei sau intervenţiei unui creator binevoitor. Devine, evident, rezonabil şi sustenabil să renunţăm la ideea că el ar exista şi să adoptăm teza mai probabilă că nu există un astfel de creator. Această plasare a argumentului în zona implauzibilităţii psihologice este dură, neiertătoare şi poate produce ravagii în conştiinţele credincioşilor dispuşi să le examineze serios.”

Orizont psihologic:

„încă de la finalul secolului al-XIX-lea, darwinismul livrează un pachet de argumente care vor folosi din plin ateismului contemporan. Majoritatea acestor argumente atacă şi corodează în special orizontul psihologic de aşteptări ale teistului. Nici un om rezonabil nu mai poate susţine o argumentaţie teistă, bazată pe pretenţia descifrării în natură a intenţiilor şi activităţii unui Creator înzestrat cu psihism, voinţă şi mai ales cu bunăvoinţă.”

Fapt psihologic:

„Până la urmă, credinţa este, cel puţin în parte, un fapt psihologic, după cum arată unii dintre cei mai profunzi teologi contemporani. Însă, din motive structurale, o credinţă sau, în sens mai larg, o religie (mai ales cea creştină) nu pot fi abandonate în baza unor apeluri la rezonabilitate. Pentru că, mai profundă decât majoritatea criticilor ei, teologia şi-a pus de mult problema rezonabilităţii rezonabilului. Prin chiar ceea ce îl defineşte în mod specific, actul de credinţă presupune un raport problematic şi tensionat cu “evidenţa raţională”.”

Gîndindu-mă că toate acestea anunță/denunță „interferența” psihologică în actul cunoașterii realității/adevărului, am vrut să sugerez că poți să crezi chiar și în cunoștință de cauză a biasului psihologic. Credința credinciosului poate sta în picioare, chiar și în plin univers psihologic/psihologizant.

În „Sacrul. Despre numinos”, Rudolf Otto îl citează pe William James („părintele psihologiei moderne”), pentru a evidenția dilema psihologică din trăirea religioasă:

„Nu ne-am propus să tratăm aici problema originii zeilor greci. Dar întregul șir al exemplelor noastre ne conduce oarecum spre următoarea concluzie: se pare că există în conștiința omenească impresia a ceva real, sentimentul a ceva cu adevărat prezent, o reprezentare a ceva existent în mod obiectiv, o reprezentare mai adîncă și mai generală decît orice impresie particulară prin care, potrivit psihologiei actuale, ar fi atestată realitatea.”

La mijloc e un sentiment neobișnuit. Sentimentul stării de creatură, așa cum îl numește R. Otto. Ca tot ce purcede din spirit, sentimentul acesta nu poate fi învățat, ci doar trezit, făcîndu-ne brusc conștienți de existența lui. E ca un sentiment de dependență, dar nu o dependență a mea de conștiința mea, nu o determinare a mea din interior, ci din afară. E dependența mea absolută” care presupune “superioritatea absolută”. Înseamnă să existe Cineva înaintea mea. El e trăit ca prezență și naște în suflet înfricoșarea, numinosul și maiestas, puterea absolută. Mysterium fascinans. Bliss unspeakable.

Dar cel care-L va găsi va fi uimit

Și în uimirea lui va fi rege.

Esența credinței nu-i decît mirarea.

Distribuie acest articol

56 COMENTARII

  1. Foarte frumos si mai ales complet fata de articolul anterior al Dlui Castain. Ideea este simpla asa cum ati expus-o si dumneavoastra acum: cum de poate materia (carnea/creierul/neuronii) sa creeze constiinta (corect ati mentionat aici: de ce nu si fotodiodele/cipurile nu isi creeaza si ele propria constiinta). Si mai ales: unde si cine stocheaza (vorbind de materie chiar insufletita fiind) memoria si tot ceea ce invatam de-a lungul vietii? Cine/unde si cum se formeaza sentimentele? De unde ne vin in minte in frageda pruncie cand inca nu vorbim toate acele sentimente de vinovatie, de bine/rau sau de dragoste/afectiune fata de cineva care ne zambeste si ne doreste binele? Nu cred ca acestea si altele pot fi exprimate numai prin selectie naturala, indiferent cate milioane/miliarde de ani ar fi evoluat specia (desi cercetarile dau ca nu mai mult de 100 000 ani existenta homo sapiens).

    • Aveți certitudinea că nu pot fi exprimate prin selecție naturală? Sau că nu vor putea fi explicate științific niciodată?
      Și ce vă veți face atunci când o să apară IA „tare” ? (Unii dau ca orizont anii 2050-2080).
      Și, după cum știți că cel mai bun mod de a controla natura este să i te supui, la fel, toate însușirile noastre au fost selectate, pentru că dac-ar fi fost defavorabile, purtătorii lor ar fi dispărut. La fel cum înclinarea spre suicid sau omucidere sau reducerea ratei de înmulțire în caz de suprapopulare sunt tot manifestări ale selecției.
      Chiar și agresivitatea credincioșilor când sar la gâtul ateilor (sau altor credincioși) și invers, pot fi considerate manifestări ale selecției pe tărâm cultural. La fel cum împărțirea, profilată deja, a omenirii în zei beneficiind de tehnologie și sclavi cu venit minim și sedați de entertainment poate fi privită ca speciație culturală.
      Cum credeți că ar fi reacționat un strămoș de-al dvs dacă i-ați fi apărut vorbindu-i pe display-ul unui computer?
      Să-i dăm Domnului ce-i al Domnului și cezarului ce-i al cezarului, numai că cezarul ne dă cam multe, prin tehnologie, și ne ia liniștea și sufletele, sub privirea aceluiași Domn distant din ceruri.

      • Viitorul nu e scris, însă exact însușirile noastre ”selectate” vor duce la decăderea și dispariția speciei, exact cum au dus și la progresul ei.

        Un exemplu șocant descoperit zilele trecute: niște șoferi români care livrează aici pizza n-au nicio intenție să învețe engleză: au o aplicație pe telefon cu care scanează documentul sau textul tipărit în engleză (presupun că e un soft OCR) și obțin traducerea automată în românește. Exact tehnologia care ne face viața ușoară la nivel de societate, tot ea ne și prostește la nivel individual.

  2. „În psihologie, orice poate fi adevărat. Sau fals. Depinde de cercetător. Și de convingerile lui. Și pentru fiecare convingere se găsește un studiu care să o confirme. Și altul să o infirme. Și tot așa.”
    „Am coborît din sinapse în inimă.”
    „Psihologia experimentală e sfîșietoare. […] Dar unde e omul? Cu toate ale lui?”
    „Prestidigitația asta a științei m-a încîntat mereu. Dar m-a și demoralizat.”
    „Eu cred că primul a fost Dumnezeu și evoluția a doua.”
    „E doar un exces de raționalism în concluzia asta umanistă[…]”

    Ați priceput, da? Așa se argumentează în post-adevăr. Foucault ar fi mândru!

  3. Frumos. Scris cu talent.
    Nu stiu de ce am mai multa incredere in cei care au o multime de intrebari decat in cei care au numai raspunsuri. Mirarea ma incanta.

  4. Multumesc pentru articol, il percep nu ca o reactie ci ca un deplin subtil raspuns la articolul cu pricina, parca prea sincronizat(acel articol initial) cu alte „fapte plauzibile” in ultimul timp din mass media cuprinsa de frenezia post-postmodernista (care nici macar nu e o noutate, vai! este veche de cand doi a uitat de Unu). Tocmai ma intrebam cine din prea-uituca-breasla-a-psihologilor-de psyche- va intoarce un ecou intru adevar. Un raspuns fin, eteric dar foarte plauzibil- in termenii discutati- pentru cine nu a uitat ca Universul, ca stare de Constiinta si Inteligenta de necuprins, zambeste amuzat la cate un articol ca cel ce a declansat raspunsu-marturie al dvs.
    P.S. Un alt posibil raspuns teribil de scurt: de unde a stiut litera mica de majuscula,daca ea e de cand lumea? Ah, si apropos, as sugera cu tot respectul domnului psiholog sa nu accepte sub nici o forma sa i se scrie numele doru. Din respect pentru dansul, caci pare ca si respectul are ceva nenascut si nu poate fi justificat rational mai deloc, nu?

  5. Exista un oarecare consens ca, daca e sa fie comunicare, 7% din aceasta se face verbal, 38% paraverbal si 55% nonverbal. Rezonabil, atunci cand citim, ar fi sa privim cu rezerva mesajul, dat fiind faptul ca nu avem acces la expresia corporala a emitentului. In fond convergenta/ divergenta dintre limbajul verbal si cel nonverbal, chiar daca ne lamureste intrucatva in privinta sinceritatii mesagerului, nu ne spune mare lucru in privinta gradului de adevar al mesajului.
    Or, daca depasim starea in care, fata catre fata, ne despaduchem reciproc si asta nu doar dintr-un instinct al adaptarii prin deparazitare (ce mai durere, ce mai placere…), deci daca depasim si incercam un dialog cu absolutul intram in zona glisanta a transcendentei. Il interogam, pe un ton cand duios cand rastit, bataim, dervisi rotitori, implorand un semn din partea Lui: „painea noastra spre fiinta da-ne-o noua astazi…”.
    Dupa doua mii de ani de tacere a Lui, imparatia si nevoile si neamul sunt insa tot mai apasat sub amprenta discordiilor locale. Al mai Mare si mai Tare de pe aici, nu din ceruri, dozeaza rauri de adrenalina, dopamina, serotonina, melanina cu rigoarea cu care in codul genetic se insira bazele. Rezultatul? Lumea minunata in care traim ar zice unii. Cosmarul lipsei absurde a oricarui sens ar zice altii.
    In rastimp El adasta in orizontul asteptarilor noastre. Nu atingem niciodata orizontul -spre marea noastra disperare- dar stim ca este acolo si ne margineste lumea oricat de repede ne-am deplasa.

  6. Frumos scris. Sunteti foarte expresiva!

    Daca sunteti interesata de Steinhard si scrierile cu deschidere mistica, va recomand ceva de la ganditorul indian Ashish Dalela:

    Emotion – A Soul-Based Theory of Its Origins and Mechanisms

    Din descriere: „The crux of the theory is that while relation, cognition, and emotion are three separate features of the soul, they must always combine in order to create an experience. Hence, no experience is without an emotion.”

    https://www.ashishdalela.com/books/emotion/

    Foloseste

  7. Un text frumos care insa m-a convins si mai mult ca psihologia nu e o stiinta. Pentru, ca inter alia, nu lucreaza cu experimente riguros controlabile, aceste experimete nu sunt reproductibile si nu are putere predictibila si verificabila.
    Am citit cartea despre Psihologia poporului român, bazata pe metode experimentale, scrisa de domnul Daniel David si asta chiar a pus, pentru mine, ultimul cui la sicriul acestei discipline umaniste. O adunatura dezlanata de raspunsuri la niste intrebari, fara precizarea marimii populatiilor statistice si a metodologiei de selectare a subiectilor.

    • Era pe lista mea de lecturi de ceva vreme și acum am dubii. Domnul profesor Daniel David are cel mai mare indice Hirsch în psihologia autohtonă și recomandări foarte bune. Chiar așa de rea să fie cartea?

      • Cartea domnului David este uscata, scrisa fara talent. Cred ca Rădulescu-Motru a scris o carte mai buna.
        Cat despre indice Hirsch ma tem ca daca Einstein si-ar fi publicat astazi teoria relativitatii in germana ar fi avut un indice foarte mic.

    • @Cinicul: Psihologia poate fi si f convingătoare. Mai ales cand se desfasoară simplu si elegant ca-n experimentele lui Asch, folosindu-se de niste liniuțe, sau de 2 bezele ca-n experimentul lui Mischel, sau cand e tulburatoare ca-n experimentele lui Milgram, Zimbardo sau Harlow. Dar firește, finală e interpretarea. Depinde de viziunea asupra lumii a cercetatorului cum sunt înțelese datele.

      • Pana la urma si un iluzionist poate fi foarte convingator. Din pacate psihologia nu asigura nici macar repetabilitatea acestuia.

    • @Cinicul – psihologia nu e înțeleasă la adevărata ei dimensiune. Am văzut în România o dispută între niște preoți, pe tema unei slujbe care se oficia în mod diferit în două sate aflate la vreo 15-20 km distanță. Nu mă întrebați, concret, despre ce diferență era vorba, că nu știu să explic. Cert este că disputa s-a terminat cu 3 preoți oficiind ambele slujbe în ambele biserici, plus o coloană întreagă de mașini care a făcut naveta între cele două sate, deși poziția inițială a celor două tabere (ortodocși cu toții) părea total inflexibilă, fiecare nu accepta decât slujba lui .

      Mă uitam la preotul care își asumase rolul de mediator, nu știu dacă era conștient câtă psihologie știe sau dacă măcar o numea psihologie, dar era expert în ceea ce făcea și rezultatele au fost pe măsură. Psihologia nu trebuie considerată neapărat o știință în sensul în care fizica e o știință, nimeni nu lansează sateliți aplicând inconștient fizica. Însă psihologia e necesară to make things happen, egal dacă cel care o aplică e sau nu conștient de ceea ce face.

      Și un exemplu clasic: majoritatea politicienilor de succes sunt psihologi înnăscuți.

      • Un psiholog bun poate sa „vada” mai mult decat un om de stiinta. La fel si un vraci. Nici unul nici altul nu pot garanta, nici macar statistic, acuratetea si repetabilitatea performantei pe care o furnizeasca stiintele adevarate.

        • În lipsa unei ”științe adevărate” care să permită repetabilitatea rezultatelor, psihologia e totuși mai bună decât lipsa ei. Și o mulțime dintre lucrurile care vi s-au întâmplat în viață ar fi putut fi evitate (sau măcar înțelese) cunoscând mai multă psihologie.

          Există și ”partea întunecată a Forței”, o mulțime de înșelătorii se bazează tot pe psihologie aplicată, dar și acelea ar fi mai ușor de evitat cunoscând psihologie.

        • @Cinicul – se poate face o paralelă cu limba maternă: cei mai mulți oameni nu ajung profesori de limba maternă. Deși au învățat limba într-o vreme în care nu erau conștienți ce fac și se descurcă destul de bine în materie de comunicare. Asta în ciuda faptului că oamenii se înțeleg mereu greșit unii pe alții :) Cam la fel stau lucrurile și cu psihologia.

  8. Dacă am trăi pe o planetă pustie și ne-am hrăni prin foto-sinteză toate aceste uimiri ar fi de înțeles. De unde provine această complexitate a ființei umane? Altminteri răspunsul rațional vine tocmai din observarea atentă a scării evolutive: pe măsură ce urci pe scară și ajungi aproape de homo sapiens realizezi că inteligența, memoria si emoțiile nu sunt apanajul nostru. Suntem Primate 3.0, versiunea mult îmbunătățită, next level. Neanderthalienii și Denisovanii au fost specii de homo probabil la fel de complexe psihologic. La pisica mea fără îndoială am observat episoade depresive.
    Nu înțeleg de ce toți acești oameni inteligenți precum autoarea refuză să treacă prin această etapă a reflexiei logice înainte de a trece la cea a frământărilor existențiale. Știința nu are răspuns la toate întrebările și probabil nu va avea niciodată și acest lucru îi frământă intens emoțional pe oamenii de știință, dar mistica nu oferă răspunsuri valide la nici o întrebare. Oricâte rugăciuni aș face sau cât de îndelung aș medita transcendental, nu voi putea modifica ecuațiile lui Maxwell. De ce există această relație între câmpul electric și cel magnetic. care este esența acestor câmpuri, când au apărut aceste relații, sunt ele eterne? Samd. Firul de păr se despică și ipoteze se confirmă sau infirmă. Cert e că ecuatiile FUNCȚIONEAZĂ și stau la baza unor aplicații fără de care viața noastră ar fi extrem de anevoioasă. Mistica nu funcționează – is just a blow in the wind!

  9. @Harald: Exprimarea mea lapidară combinată poate cu lectura dvs. grăbită va indus ideea (într-adevăr absurdă) că Maxwell ar fi fost creatorul electromagnetismului (!?). In ce privește partea epistemologică, suntem în consens – mă auto-citez, nu vom avea niciodată răspuns la toate întrebările, deși aici e o problemă în a defini întrebările care pot avea un răspuns. Unde văd o problemă imediata este în a personaliza „acest set de corelații” cu o entitate conștientă (cazul Dumnezeu) care într-un fel sau altul a creat aceste corelații. Din dilema „cine l-a creat pe Creator” nu se poate iesi pe cale logica. Raspunsul corect la aceste întrebări este: nu știu / nu stim. „Forța”ar putea fi un răspuns dacă am putea să îi definim măcar câteva caracteristici măsurabile, cum e cazul cu „Materia Neagră / Energia Neagră din Cosmologie. Nimeni nu știe ce sunt de fapt, dar ele trebuie să existe pentru că produc niște efecte măsurabile.
    După părerea mea, rigoarea gandirii necesară abordarii unor întrebări existențiale nu poate fi consistentă in lipsa unei culturi științifice adecvate, în sensul metodei de validare a unui răspuns / teorii. O abordare „poetică” va da în unele cazuri (depinde de talentul „poetului”) răspunsuri „emoționale” care pot satisface pe mulți, dar nu au valoare de adevăr.

    • Personificarea acelei entități este o altă parte a poveștii. Am putea, de exemplu, să personificăm și Constituția, cam cu același rezultat. Unii oameni au nevoie și de o personificare a Conștiinței, iar un oarecare sincretism între Creator și propria Conștiință e vizibil la mulți religioși.

      Problema apare atunci când o persoană ne-religioasă insistă să-l personifice pe Creator și ajunge astfel la dilema pe care ați menționat-o :) De ce ar trebui personificat?

      • Of, of, superioritatea asta cognitivă. „Unii oameni au nevoie sa personifice..” alții, in schimb, și-au schimbat dințișorii de lapte, nu mai personifică :)

        • Da, doamnă, o persoană cu o stimă de sine autentică și corect formată nu minte, nu fură și nu înșeală datorită părerii pe care o are despre sine, nu de teamă că îl vede Dumnezeu sau că l-ar bate Dumnezeu.

          Prin urmare, conștiința (cu ”c” mic de data asta) nu trebuie neapărat personificată.

    • Domnule DIONISIE, realitatea nu așteaptă sa fie validată ca să fie trăită. Ea se traiește din interior, prin urmare devine absurd să socotim că „raspunsurile emoționale” nu au valoare de adevăr. Sunt lucruri pe lumea asta la care omul aderă imediat/spontan, de pildă, omul nu are nevoie să fie școlit în durere, in fericire. Ele sunt realități imediate. Instantanee. Cînd spuneti ca intrebarile existentiale necesită cultură științifică adecvată, zău, mi se pare ridicol de logic. Si logica poate fi ridicolă, stiati? Omul îsi potolește setea și fară să știe formula chimică a „substantei” numita apă. Apa o fi ea conventie abstracta (atunci cind ii scrie profa de chimie ecuatia pe tablă) dar in primul rind e realitate. Cînd ceva din mine spune ca există Dumnezeu, trebuie sa imi gasiti argumente logice mai bune decit argumentul *teoretic* ca trairea mea nu e validă stiințific. Mi se pare distractiv și năbădăios. Suntem facuți pentru realitate si prin simțire, nu numai prin judecata logica. Altminteri, ar fi trebui să deveniți deja o mașinărie. Sunteți masinărie? Pentru om Realitatea e întrupată. Nu e o chestiune abstractă ce necesită dezbatere pt a fi pusă in practică.

      • Ce e realitatea? Ceea ce consideram realitate, de fapt nici nu exista obiectiv, e doar reflectarea unor lucruri in imaginea nostra. Nici apa nu e realitate, pt mine vinul e apa. Sunt minus 20 grade frig? Pt unii e ger altora li se pare placut.

      • Am se pare un „deficit” emotional fata de dumneavoastra. Oarecum natural pentru un barbat fata de o femeie. Sunt curios care dintre noi e mai receptiv la arta, muzica de exemplu. Eu sunt un meloman veritabil, o categorie extrem de rara printre toti cei pe care ii cunosc personal.
        Toti suntem insa construiti dupa acelasi tipar, putem sa ii zicem si „masinarie” la o adica, de ce nu? Mecanismele ei sunt cunoscute in buna parte si comune tuturor mamiferelor. Manifestarile acestor mecanisme sunt foarte diferite si nu avem o explicatie definitiva pentru aceste diferente. Aceste 2 propozitii anterioare au valoare de adevar. Ultimele 2 propozitii pe care le enuntati mai sus nu. Pot provoca emotie si refectie asupra sensului / sensurilor ce decurg din ele. dar Cunoasterea inseamna adevar.

        :

        • @ DIONISIE: Să nu vorbim despre emoție in sensul de ardoare sau inflăcărare; nu emoție in sens “poetic”; ci in sens de proces neurologic; simțire și realitate “intrupata” – in sens de realitate “nervoasă”, locul unde excitantul se transformă in influx nervos – aia e întruparea; nu receptivitatea la artă, ci receptivitatea organelor de simț; la astfel că in acest sens, nu aveți un deficit emoțional față de autorul femeie, amîndoi simțiți adevărul pe care îl gîndiți, la amîndoi ascensionează si se termină talamusul in cortexul cerebral; aveți si dvs corp, nociceptori, neuroni senzitivi, amigdală, hipotalamus, nuclei bazali); vezi, de pildă, “The somatic marker hypothesis: A neural theory of economic decision”: https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0899825604001034; mi se pare că Dumnezeu nu ține de logică. Si bărbații bărboși, logici și nesensibiloși cred :)

      • Spatiul nostru de comunicare este discret… tot ce spunem se transmite prin forme care pot fi reduse la numere naturale, total cibernetic… atunci spatiul de intelegere, cognitiv spre semantic poate sa depaseasca teoria lui Cantor? De ce este off-limits/control spatiul emotional si ce legatura are cu al doilea creier, cel neurovegetativ? Exista si alte cai de comunicare in „stupul” de celule care ne constituie ca organism, cai de alta natura decat cele identificate ca fiind electro-chimice, lente si energofage? Sunt multe intrebari, mai pregnante decat raspunsurile descoperite pana in prezent, dar suntem pe drum…
        Facand de-a lungul anilor o filtrare, consider rational ca sunt doar doua intrebari care merita atentie:
        -traim intr-o realitate continua sau discreta?
        -avem liberul arbitru?

        • @Ad min: mi-a placut comentariul dvs, ati vrea să elaborați puțin, să răspundeti la intrebările dvs, ca sa ințeleg mai bine? Mi-ar face placere.

      • Motto: „Deasupra zeitei Fortuna sta fortuitul” vs „nu cred ca D-zeu joaca zaruri” (Einstein)
        Incercand sa nu ma iau mai in serios decat e cazul, consider ca subiectul broseaza pe marginea adevarului deductibil si a celui relevat si a unor limitari dovedite ale logicii formale (problemele matematicii axiomatice ale lui Hilbert, teoremele de incompletitudine ale lui Godel etc.; un articol mai recent trecand in revista stadiul modelelor disponibile https://arxiv.org/pdf/quant-ph/0512248.pdf)
        In comentariile si trimiterile facute am semnalat (unele implicit) cateva limite ale cunoasterii noastre despre ce se intampla atat in zona cognitiva si emotionala, precum si in ceea ce numim „realitate”, desigur, fara a avea pretentia de a epuiza subiectul, cu atat mai putin de a oferi „raspunsuri” la intrebari care nu sufera raspuns defel sau deocamdata.
        Personal, nu gasesc explicatii pentru fenomene gen Ramanujan, dar exemplele sunt multiple… si raman in cognitive bias, between sense and sensibility.
        Experiment mental: descrieti culoarea rosie, trairea pe care o aveti cand vedeti un apus de soare sau gustul apei; explicati senzatia de frig.
        PS: am citit tratatul lui Daniel Amit despre atractori prin 91-92 si consider ca dinamica sinaptica nu poate explica tot ce observam (poate studiile despre potentiala procesare informationala in microscheletul celular va aduce ceva „lumina”), desi unele concluzii sunt foarte pertinente si verificabile. Asta este conditia umana: cunoasterea noastra este prin modele finite/reduse, care raman doar niste umbre in pestera lui Platon: fiecare vede altceva, uneori putem conveni ca ar fi acelasi lucru, alteori este un fel de Rorschach… maybe humans, potentially divine, but still animals ;)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrada Ilisan
Andrada Ilisan
Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului"), master în Psihologie Clinică ("Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline"), absolventă a Școlii de Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România, în cadrul căreia s-a format ca psihoterapeut. În 2021 a publicat cartea “Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică”.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro