joi, martie 28, 2024

“Crestinatatea a murit. Europa va crapa.” Asa sa fie, domnule Patapievici?

Cu regularitate apar in spatiul public diferite initiative vizind dialogul inter-religios si/sau inter-cultural; potential, aceste actiuni sint benefice. Punind in contact oameni provenind din spatii identitare diferite se pot crea canale de comunicare si se poate ajunge la o mai buna intelegere a modului in care ceilalti gindesc si simt.

Da, se poate ajunge la o mai buna intelegere, dar cu o conditie: sa existe disponibilitate pentru comunicare, iar deschiderea sa nu fie mimata. Un dialog autentic presupune o legatura bidirectionala, bazata pe incredere; o incredere greu de cistigat, dar usor de pierdut atunci cind una dintre parti ignora sistematic preocuparile celeilalte.

Recent, Vaticanul a lansat o noua serie de actiuni menite sa promoveze dialogul dintre credinciosi si atei(i); debutul a avut loc la Paris in martie. Saptamina trecuta, conferintele sustinute la Bucuresti(ii) de cardinalul Gianfranco Ravasi s-au inscris in cadrul aceleiasi initiative – “Curtea Neamurilor”. Sugerata, evident, de traditia biblica, denumirea trimite catre sectiunea omonima din vechiul Templu din Ierusalim in care aveau acces si cei care nu erau evrei si a fost aleasa de Papa Benedict drept reprezentare metaforica a dialogului dintre catolici si necredinciosi.

Dialog? Da, sa fie dialog!, a zis Papa, dar un dialog in care noi, Biserica Catolica, vorbim, iar ceilalti ne asculta. Dialog prin care noi, Biserica Catolica, incercam sa-i convertim pe nehotariti, sa-i convingem pe cei in dubiu, sa-i atragem pe cei “care nu mai cauta(iii).

Explicind acest proiect, un inalt prelat, arhiepiscopul Giampaolo Crepaldi, afirma fara echivoc:

Nu este vorba de o invitatie la dialog intr-un context neutru sau impartial cu privire la Dumnezeul crestin. Curtea Neamurilor era de fapt amplasata in Templu, nu in afara sa. Era un loc sacru, nu profan.” (iv)

Mai mult, manifestarile de la Paris s-au incheiat printr-o petrecere pentru tineri al carei punct de atractie a fost mesajul video al Papei Benedict, urmata de rugaciune si meditatie in Catedrala Notre Dame (v ).

Dialog? Daca asa arata dialogul, ma intreb ce forme ia misionarismul…

La Bucuresti, cardinalul Ravasi a continuat pe acelasi ton; pina la urma “Curtea Neamurilor” este al sau “pet-project”. Eminenta sa este “scriitor, erudit, arheolog amator si un desavirsit vorbitor”(vi), dar, mai presus de toate, este un om cu un sistem de valori foarte bine pus la punct. In cadrul conferintei sustinute la Ateneu, vorbind cu dispret despre acei credinciosi “calduti”(vii) care se simt din ce in ce mai instrainati de religie, ii descrie drept “aproape [s.n.] inferiori ateilor”. Credinciosi “adevarati”, credinciosi “calduti”, atei. Mai rau de atit nu se poate…

Aceasta impartire mai ridica si o alta problema interesanta. Cine hotaraste in privinta credintei, domnule Patapievici? Cine si cum decide; cine spune “tu, esti un drept-credicios, iar tu esti un saltimbanc”?

Papa? Patriarhul? Preotul de parohie? Sfatul batrinilor? Vecina de la parter?

Exista un standard ISO al bunului crestin? Nu ne putem raporta direct la cuvintele lui Isus; ceea ce a ajuns la noi sint doar relatari tirzii, la a doua sau la a treia mina. Optam pentru cele patru evanghelii canonice sau le includem si pe cele apocrife? Ce varianta a Bibliei consideram “sfinta”? Ne limitam la Biblie, indiferent care ar fi ea, sau ii luam in considerare si pe Tertullian, Ambrosie, Augustin, Beda Venerabilul, Toma din Aquino, ca sa numim doar o mica parte dintre ei?

Sint de acord, in mare, toate aceste surse spun cam acelasi lucru, dar Diavolul sta in detalii. Istoria Crestinismului este plina de conflictele dintre multitudinea de biserici si de secte, una mai “sfinta” decit alta, invariabil hotarite toate sa-i omoare pe “eretici”. Bogomili, Catari, Iconoclasti, Waldensieni. Schisma, Reforma, Contrareforma; o serie nesfirsita de razboaie, persecutii si crime, milioane si milioane de morti. Pentru ce? Toti erau credinciosi, toti erau crestini, toti incercau sa urmeze invataturile lui Isus asa cum puteau ei mai bine. Si atunci?

Cine hotaraste in privinta credintei, domnule Patapievici? Cine si cum decide; cine spune “tu, esti un drept-credicios, iar tu esti un eretic”?

De ce considerati Crestinismul un panaceu domnule Patapievici? De acord, invataturile lui Isus sint dominate de umanism si de optimism, iar principiul fundamental al dragostei fata de semeni trebuie sa stea la baza unei societati sanatoase. Nimeni nu poate nega aceste aspecte ale Crestinismului.

Din pacate, Crestinismul nu inseamna doar iubirea de aproape; inseamna si “Crede, nu cerceta!(viii), inseamna si obsesia pacatului, inseamna si teama de o divinitate capricioasa.

Mai mult, Crestinismul inseamna organizatii mari, puternice, bogate; capabile sa-si impuna propria vointa. Diferitele Biserici sint stat in stat si beneficiaza de privilegii aparte; dispun de o putere imensa si nu ezita sa o foloseasca in beneficiul propriu.

Puterea corupe; e o realitate ce nu tine cont de nationalitate sau de confesiune. Biserica Catolica a ascuns in repetate rinduri infractiunile de natura sexuala ale preotilor, in Grecia Biserica Ortodoxa e implicata in nenumarate tranzactii imobiliare dubioase, la noi BOR ii protejeaza pe prelatii corupti sau care au colaborat cu Securitatea.

In cazul Bisericii Catolice abuzurile sexuale asupra copiilor sint endemice, dar adevarata problema nu rezida in cazurile individuale, oricit de grave si de blamabile ar fi ele, ci in atitudinea institutionala. In mod repetat, in nenumarate tari (Statele Unite, Germania, Irlanda etc.), Biserica a musamalizat, cu consecinte grave, incidentele. Nu numai ca preotii pedofili au fost protejati de anchetele justitiei, dar, si mai cumplit, li s-a permis, de facto, sa continue sa maltrateze copii. Un nou scandal, pe acelasi calapod, a izbucnit saptamina trecuta; in Kansas City; preotul pedofil nu a fost raportat politiei timp de aproape un an, parintilor nu li s-a spus nimic, iar intre timp acesta a continuat sa aiba acces la copiii din parohie(ix).

Nu pare sa fie un comportament foarte “crestinesc”, nu? Ce concluzie trebuie sa tragem, domnule Patapievici? Ca Biserica Catolica nu este “drept-credincioasa”? Unde tragem linia intre raspunderea individuala si cea institutionala? In cazurile acestor musamalizari exista nenumarate niveluri ierarhice implicate, nu sint niste exceptii. Si atunci revin la vechea intrebare; cine hotaraste in privinta “adevaratei” credinte, aceeasi Biserica care-i apara pe pedofili?

Aceeasi Biserica care in Spania a rapit si vindut mii de copii? Da, pare de necrezut, dar ati citit bine. In Spania lui Franco, timp de zeci de ani, cu binecuvintarea autoritatilor si sprijinul doctorilor, preoti si calugarite raportau drept morti nou-nascutii din familiile considerate “necorespunzatoare” si-i vindeau familiilor de catolici “drept-credinciosi”(x). Acesta este modelul de Europa crestina la care visati, domnule Patapievici?

Citati din Georges Bernanos. Macar sinteti consecvent; e in acelasi spirit. Catolic incrincenat, monarhist convins, anti-semit si adept al lui Franco (chiar daca spre sfirsitul vietii si-a nuantat pozitia). Obsedat de “imbecilii” din jur si de “plictis”. “Ma paroisse est dévorée par l’ennui, voilà le mot.(xi) Nu mi-ar place sa traiesc intr-o societate creata dupa chipul si asemanarea unui astfel de om!

Singura pavaza impotriva unor astfel de abuzuri este secularismul. Da, doar aceasta laicitate mult hulita poate sa asigure libertatea cetatenilor. Biserica nu este un organism democratic; ea are mai multe in comun cu despotismul oriental decit cu societatea occidentala moderna.

In mod repetat faceti aluzii la “valorile crestine” ce ar fi definitorii pentru societatea europeana de azi. “Ne detestam valorile care ne-au facut”. Oare? Asa sa fie, domnule Patapievici?

Intr-adevar, Crestinismul a fost unul din factorii importanti in istoria si cultura Europei, dar nu a fost singurul. Trecem cu buretele peste cultura evreiasca? Uitam dintr-o data ca fara accesul la civilizatia araba Europei i-ar fi trebuit mult mai mult timp sa redescopere comorile Antichitatii? Grecii si Romanii sint doar o nota de subsol? O afirmatie de genul “90% din tot ceea ce înseamnă cultură este într-un fel sau altul legat de Biblie”(xii) nici macar nu este falsa; pur si simplu este un nonsens.

Atunci cind studiezi cultura Greciei antice, ajungi la concluzia, destul de jenanta pentru posteritate, ca ei au avut primii toate ideile cu adevarat semnificative.”(xiii)

Democratia? Umanismul? Importanta ratiunii? Stiinta? Toate isi trag radacinile din cultura antichitatii grecesti si toate sint ingrediente definitorii pentru societatea europeana moderna. Pina si din punct de vedere religios Orfismul prefigureaza Crestinismul.

Europa de azi se dezvolta in cu totul alte coordonate decit Europa anului 1000 sau cea a anului 500. Actul de nastere al societatii moderne, al libertatilor cetatenesti actuale nu este Biblia, domnule Patapievici, ci Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului de la 1789 (xiv),  iar libertatea de a ne exprima opiniile, fie ca este vorba de Eminenta Sa, cardinalul Ravasi, de dumneavoastra sau de mine, din aceasta izvorasc.

Democratia nu poate rezista in absenta laicitatii. Statul are, ca vrem sau nu, o putere formidabila, iar daca aceasta putere este deturnata in favoarea unui anumit grup social egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilor nu mai poate fi garantata. Secularismul este, in fond, o masura de precautie, similara prevederilor anti-trust. La fel cum unei companii i se interzice abuzul de pozitie dominanta, la fel se intimpla si in cazul Bisericii.

Evident, laicitate nu inseamna absenta dezbaterii, nu inseamna anularea identitatii religioase. Nu pot sa nu remarc implicita ironie de a deplinge “interzicerea” Crestinismului din spatiul public tocmai intr-o dezbatere puternic mediatizata, organizata de o prestigioasa institutie si la care a participat insusi ministrul culturii!

Spatiul politic al Uniunii Europene este plin de partide crestin-democrate, in urma cu trei saptamini Papa s-a adresat Bundestagului, la noi Parlamentul voteaza dupa indicatiile Patriarhului. Asa arata “izgonirea” Crestinismului din politica?

Cine este in “denial(xv), domnule Patapievici?

Al dumneavoastra,

Alexandru Toma Patrascu

Vicepresedinte

Asociatia Secular-Umanista din Romania (ASUR)

____________________________________________________________

i http://www.cathnewsphil.com/2011/01/27/vatican-to-launch-dialogue-with-non-believers-in-march/

ii http://www.icr.ro/dialog_ravasi_patapievici

iii Cardinalul Gianfranco Ravasi in cadrul conferintei, sus-mentionate, de la Ateneul Roman

iv http://www.zenit.org/article-21087?l=italian

v http://www.huffingtonpost.com/2011/03/26/vatican-opens-dialogue-wi_n_840805.html

vi http://findarticles.com/p/articles/mi_m1141/is_19_44/ai_n25453781/

vii Eminenta sa face referire la Apocalipsa 3:16 “Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.

viii Origen, “Contra Celsum”, I.9.; disponibila la http://www.earlychristianwritings.com/text/origen161.html

ix http://www.nytimes.com/2011/10/17/us/in-kansas-city-sermons-avoid-mention-of-abuse-scandal.html

x http://www.bbc.co.uk/news/magazine-15335899

xi Georges Bernanos, “Journal d’un Curé de Campagne”, 1936; disponibila la http://www.franceinfo.us/03_books/books/bernanos_journal-dun-cure-de-campagne.pdf

xii http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/europa-va-deveni-un-imens-muzeu-al-crestinismului-240853.html

xiii Herschel Baker, “The Image of Man”, 1947

xiv http://www.assemblee-nationale.fr/histoire/dudh/1789.asp

xv http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-10398296-horia-roman-patapievici-despre-spiritualitate-consumerism-dorintele-mele-sunt-cardul-meu.htm

Distribuie acest articol

34 COMENTARII

  1. As vrea sa spun ceva pe tema Berrnanos si Razboiul Civil din Spania. Scriitor catolic, un spirit independent, neindoios de dreapta, dar nu un ideolog fascizant, Georges Bernanos intelesese ca fiecare tabara avea adevarul ei, ca aceste adevaruri erau incompatibile. Plecase spre Spania ca monarhist, dar a descoperit acolo idealismul şi in partea opusa. A scris „Les Grands Cimetieres sous la lune”, o carte pe care tanarul Camus o comenta astfel in „Alger républicain”:

    “Bernanos est un écrivain deux fois trahi. Si les hommes de droite le répudient pour avoir écrit que les assassins de Franco lui soulèvent le cœur, les partis de gauche l’acclament quand il ne veut pas l’être par eux. Il faut respecter l’homme tout entier et ne pas tenter de l’annexer”.

    Nimic nu a fost simplu in acel imbroglio istoric total. Inrolata de partea republicana (loialista, cum se spunea in epoca), Simone Weil citeste cartea lui Bernanos si ii scrie acestuia:

    “On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires, avec beaucoup de cruautés en plus et le sens des égards dus à l’ennemi en moins. Je pourrais prolonger indéfiniment de telles réflexions, mais il faut se limiter. Depuis que j’ai été en Espagne, que j’entends, que je lis toutes sortes de considérations sur l’Espagne, je ne puis citer personne, hors vous seul, qui, à ma connaissance, ait baigné dans l’atmosphère de la guerre espagnole et y ait résisté. Vous êtes royaliste, disciple de Drumont – que m’importe? Vous m’êtes plus proche, sans comparaison, que mes camarades des milices d’Aragon – ces camarades que, pourtant, j’aimais.

    Ce que vous dites du nationalisme, de la guerre, de la politique extérieure française après la guerre m’est également allé au coeur. J’avais dix ans lors du traité de Versailles. Jusque-là j’avais été patriote avec toute l’exaltation des enfants en période de guerre. La volonté d’humilier l’ennemi vaincu, qui déborda partout à ce moment (et dans les années qui suivirent) d’une manière si répugnante, me guérit une fois pour toutes de ce patriotisme naïf.”

    http://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/27/hohotele-de-ras-ale-domnului-rogozanu-sau-cum-se-desfigureaza-istoria-secolului-xx/

    • Intru totul de acord. Totusi autorul articolului nu spune „ideolog fascizant”. Spune „antisemit” lucru argumentabil cel putin pentru o mare parte din viata lui Bernanos. Eu as adauga „antidemocrat”, nu doar monarhist ci aparator al dreptului divin. Cata forta argumentativa poate avea un citat din Bernanos? E drept am auzit si mai rau, am auzit ortodocsi romani argumentandu-si pozitia privind rolul religiei in stat cu citate din Crainic. Cui prodest? Exista un minim axiomatic pe care trebuie sa ni-l asumam atunci cand evoluam intr-un sistem democratic. Exista zeci de autori care ofera argumente favorabile unei democratii care nu se rupe de radacinile ei religioase. Bernanos nu mi se pare a fi printre ei.

    • Lucrurile nu sint albe sau negre si este imposibil sa pui o eticheta definitiva si atotcuprinzatoare unui om. Si mai dificil este sa incerci sa deslusesti personalitatea cuiva disparut de multa vreme.

      Da, Bernanos s-a distantat in ultima parte a vietii de Franco si de antisemitismul nazist; multi idealisti sinceri au urmat un drum similar atunci cind au descoperit la prima mina cum arata utopiile visate. S-a intimplat cu regimul lui Franco; s-a intimplat cu URSS.

      Pe de alta parte, chiar si in timpul razboiului, deci destul de tirziu, Bernanos continua sa gloseze asupra „rasei” evreiesti.

      Oricum, dincolo de personajul real, conteaza si cum acesta este perceput ulterior si este interesant de mentionat ca Frontul National il simte pe Bernanos aproape si a incercat sa-l foloseasca ca emblema (spre nemultumirea urmasilor sai).

  2. Desi articolul debuteaza cu o reflectie asupra valorii unei „legaturi bidirectionale” intre preopinenti, per ansamblu tonul abordat pare a fi unul inchis fata de ideea unui dialog real iar nu mimat cu „adversarii” – oricare ar fi acestia. Ce rost mai are, in aceste conditii, sa vorbim despre necesitatea dialogului? Nu ar merita mai degraba sa reflectam – inainte de orice altceva – asupra conditiilor necesare stabilirii unui autentic dialog?

    • Bineinteles ca nu scrie nicaieri in Biblie. Dimpotriva, e scris in mai multe locuri sa cercetezi si sa pastrezi ce este bun.

      Inca nu te-ai obisnuit cu „stilul” domnului Patrascu si al altor „umanisti”?

      Ei cunosc crestinismul si Biblia numai din auzite sau din comentarii ale altor minunati si „docti” atei.

      Nu isi dau seama ca sunt penibili, pentru ca de fapt ei sunt cei care nu cerceteaza, iar apoi incep sa zbiere ca crestinismul e o aberatie, ceea ce e in parte adevarat, la nivelul la care EI au inteles crestinismul.

      Majoritatea ar trebui sa-si schimbe numele din „atei” in „antitei”, pentru ca de fapt, asta sunt.

      Cum apare un articol care contine cuvantul „crestin”, sau „Dumnezeu”, sar ca arsi si incep sa-si verse otrava de-a valma, in cliseele binecunoscute. De ce o fi asta asa important pentru ei, nu stiu, pentru ca oricum dupa „credinta” lor si au aparut la intamplare, traiesc la intamplare,mor fara nici un sens si asta-i tot. Ce rost are atunci sa te mai agiti?

    • @ ATP – Doar o observatie: ati dat link-ul corect la Origen – Contra Celsus pentru „crede si nu cerceta”, dar nu v-ati mai ostenit sa … cercetati textul. Ati fi descoperit ca zicerea e pusa de Celsus in seama crestinilor, iar Origen o combate:
      And he [I.e., Celsus] asserts that certain persons who do not wish either to give or receive a reason for their belief, keep repeating, „Do not examine, but believe!” and, „Your faith will save you!” And he alleges that such also say, „The wisdom of this life is bad, but that foolishness is a good thing!” To which we have to answer, that if it were possible for all to leave the business of life, and devote themselves to philosophy, no other method ought to be adopted by any one, but this alone. For in the Christian system also it will be found that there is, not to speak at all arrogantly, at least as much of investigation into articles of belief, and of explanation of dark sayings, occurring in the prophetical writings, and of the parables in the Gospels, and of countless other things, which either were narrated or enacted with a symbolical signification, (as is the case with other systems). But since the course alluded to is impossible, partly on account of the necessities of life, partly on account of the weakness of men, as only a very few individuals devote themselves earnestly to study, what better method could be devised with a view of assisting the multitude, than that which was delivered by Jesus to the heathen? etc.

      • Multumesc mult pentru raspuns. E util de stiut.
        Disputa e inutila atat timp cat vrei sa demonstrezi nu sa afli.
        Ceea ce ma intristeaza este inversunarea. Fiecare are dreptul sa-si gaseasca echilibrul sufletesc cum crede de cuviinta.
        Nu cred ca vreunul dintre atei ar smulge crucea de la mormantul parintilor lui pentru a-si demonstra convingerile.
        A „extirpa” credinta din istoria neamului romanesc, din cultura romana e un lucru care iese din limitele bunului simt.

      • La fel cum Celsus era declarat anti-crestin si Origen era departe de a fi neutru; intreaga lucrare este dedicata tocmai combaterii tezelor primului.

        Origen vorbeste de „investigation into articles of belief, and of explanation of dark sayings”, dar evident, conteaza ce intelegi prin „a cerceta”. Ca sa dau un singur exemplu, doctrina infailibilitatii papale vi se pare o mostra de gindire critica?

        • Imi permit sa raspund: da. Daca Dumnezeu exista, daca ne-a trimis revelatia prin intruparea Sa si daca a intemeiat o Biserica, aceste premise implica in mod logic infailibilitatea papala, asa cum este definita de Conciliul Vatican I. Daca nu acceptam premisele intrebarea nu are sens.

        • Dogma infailibilitatii papale este una dintre cauzele schismei, eu find ortodox e normal sa nu mi-o insusesc.
          Dar eu nu vreau sa judec pe catolic, daca acesta ipoteza ii ajuta lui sa fie in pace, e liber sa si-o asume.
          Va propun totusi o schimbare de paradigma.
          In loc sa blamam crestinii pentru toate cele pe care le-au facut cei puternici in numele lui Hristos, in loc sa blamam ateii pentru toate crimele comunismului, sa incercam sa luam ca sistem de referinta „corectitudinea / incorectitudinea politica”.
          Mai precis, un grup de oameni care ajung sa controleze societatea sau o portiune a ei, din motive mai mult sau mai putin „umanitare” (mantuirea sufletului, puritatea rasiala, grija fata de om, corectitudine stiintifica …) ajung sa impuna cu forta adevarul lor celorlalti.
          Ei isi pot permite sa ne aduca pe toti in 1984. Academia e somata sa schimbe definitia cuvintelor.
          Ei definesc dusmanii sistemului: eretici posedati de diavoli, crestini ignoranti, rase inferioare, „fundamentalisti nedemocratici”, teroristi… ; si nu numai atat ei sunt meniti sa „rezolve problema”.
          Asta e o propunere.
          In al doilea rand o rugaminte pentru cei pentru care explicatiile stiintifice sunt suficiente.
          Ca ne place sau nu apartinem acestui neam care si-a definit spiritualitatea preponderent crestina.
          Eu ma simt bine in aceasta spiritualitate si ma deranjeaza cand mari ganditori romani sunt dispretuiti pentru ca au fost credinciosi (inculti – ignoranti..).
          Ignoranta si autosuficienta nu sunt monopolul credinciosilor.
          Eu fiind credincios stiu ca cred, cand eram ateu credeam ca stiu.
          Paradigma evolutionista extrapolata la societate imi repugna.
          Nu cred ca o exista clase, rase, neamuri, caste.. mai „evoluate” decat altele.
          Cat priveste „incultura” noastra politica, eu votez cu
          C. RADULESCU-MOTRU
          „Cultura nu rezida in obiectele externe si materiale, pe care le avem dinaintea noastra, ci in dispozitiunile interne si actuale ale sufletului unei generatiuni. O societate devine culta din momentul ce membrii sai se bucura de anumite functiuni superioare sufletesti, si intretin constient in practica vietii lor anumite deprinderi intelectuale si morale.
          Acelas lucru se poate spune si despre celelalte puteri cu caracter social. Puterea statului sta in deprinderile sufletesti pe care le practica cetateanul in raporturile sale cu autoritatea ce-l conduce si nicidecum in calitatile materiale ale obiectelor si indivizilor ce reprezinta autoritatea.”

        • @ Toma Patrascu – Era mai simplu si mai onest un „am gresit, nu m-am ostenit sa verific, imi cer scuze” :) Nu mi-am propus sa intru in dezbateri teologice, ci doar sa semnalez o referinta bibliografica total gresita. Dar, pentru ca m-ati intrebat, desi nu este la chestiune, nu cred in multe lucruri, printre care nici in doctrina (recenta) a infailibilatii papale. Cele bune.

          • @fumurescu: ar fi fost minunat sa va cititi cu atentie propriul citat pana la sfarsit. as sumariza pentru cei carora le este greu sa urmareasca textul in engleza: …ca si filosofia crestinismul e complicat. si finca viata-i asa grea si complicata putini se dedica intelegerii crestinismului cum trebuie asa cum putini se dedica filosofiei…prin urmare daca sunt asa putini destepti si asa multi prosti solutia e cea data de iisus „as only a very few individuals devote themselves earnestly to study, what better method could be devised with a view of assisting the multitude, than that which was delivered by Jesus to the heathen”…si continua „And let us inquire, with respect to the great multitude of believers, who have washed away the mire of wickedness in which they formerly wallowed, whether it were better for them to believe without a reason, and to have become reformed and improved in their habits, through the belief that men are chastised for sins, and honoured for good works or not to have allowed themselves to be converted on the strength of mere faith, but have waited) until they could give themselves to a thorough examination of the (necessary) reasons. For it is manifest that, (on such a plan), all men, with very few exceptions, would not obtain this (amelioration of conduct) which they have obtained through a simple faith, but would continue to remain in the practice of a wicked life. Now, whatever other evidence can be furnished of the fact, that it was not without divine intervention that the philanthropic scheme of Christianity was introduced among men, this also must be added.”

            pe scurt – e foarte bine ca asa putini sunt interesati de profunzimea lucrurilor fiindca oricum toti in afara de „a few” sunt prosti si uite asa ii ducem pe calea cea dreapta…razboaie religioase, inchizitie, indobitocire, moldova la noi, o biserica construita la 2 zile, o catedrala de 400 de milioane de euro, etc etc…un miriad de fapte bune vreo 1000 de ani dupa constantin cel mare…iar reforma societatii de la 1500-1600 incoace se stie foarte bine papa si cu patriarhul de la constantinopol au facut-o si toti sfintii si preacuviosii si dreptmaritorii (care stau acum si citesc pe ecrane marca „we finally got rid of religion and could do some science”)

            cand am realizat prima oara ca m-am nascut DUPA revolutia glorioasa si DUPA revolutia franceza a fost o zi …minunata!

          • referinta gresita la „crede si nu cerceta” nu inseamna ca ideea crestina nu este exact asta. exact asta este: „crede si nu cerceta”

            cineva mai sus a dat niste exemple simple. eu as vrea sa teoretizez putin.

            Ce mai inseamna pentru crestinul de azi „a cerceta”? Asta as vrea sa-mi explice cineva?

            Inteleg ca doctrina nu este „crede si nu cerceta” ci este „crede si cerceteaza”.

            Mai exact ce cerceteaza crestinul?

            Cand stim, repet stim, e fapt istoric, de exemplu ca tot ritualul de azi al bisericii ortodoxe este o aberatie a unor nebuni de la constantinopol dintr-o perioada cand pasiunea oamenilor era sa dezbata homoisious …sau nu homoisious (va rog sariti cu corectarea)…

            ca in primele secole slujba era o adunare simpla cum scrie la evanghelie: se aduna trei in numele meu si asta este

            ca exista o gramada de contradictii logice in textele „sacre” – sunt evident texte scrise de oameni cu diverse interese

            ca nu exista nicio dovada observata stiintific a unei „minuni” (da sariti cu constatari de la lourdes si mai stiu eu ce povesti)..pentru cei care vreti sa „cercetati” puneti-va o intrebare simpla: cum spuma marii Dumnezeu cel iertator in toata marinimia sa in toata istoria asta de 2000 de ani a inviat morti, a vindecat orbi (au vazut domle dupa aia..), a facut schiopi sa mearga, leprosi, you name it… dar vreau si eu un exemplu de ciung caruia i-a crescut un brat la loc, vreau un exemplu cu om caruia i-a pus picioru secerat la loc…va rog sa gasiti un singur exemplu…al naibii dumnezeu nu-i vindeca decat pe categorii….doar acest simplu fapt ar pune pe ganduri orice om intreg la minte netulburat mental de ideologia religiei. …si va rog nu va obositi sa sariti ca dumnezeu nu poate sa se faca evident ca ne-ar lua liberul arbitru si alte povesti din astea ca va faceti de rusine la capitolul logica (sau poate sa-i spun bun simt al ratiunii)

            ma intreb…cum poata sa creada un om inteligent fara sa-si puna in paranteza creierul ca exista un dumnezeu atotputernic care-i pedepseste pe oamenii rai pe care i-a facut el insusi…va rog…cititi propozitia asta de mai multe ori…si daca raspunsul este „dumnezeu are o explicatie mai presus de intelegerea noastra” inseamna ca ai ajuns la finalul lui „cerceta” – foarte repede. mult prea repede!

            cum poate sa creada un om inteligent ca trimisii lui dumnezeu pe pamant care stabilesc regulile morale sunt o gasca de mosi cam toti la peste 70 de ani, care n-au nicio legatura cu realitatea (decat cu realitatea puterii), care (funny) n-au cunoscut sex niciodata (sau ma rog ..n-ar fi trebuit sa cunoasca…daca ar fi pe bune) si care in afara de recitarea unor idei triste culese de prin diverse culegeri gen „scrierile lui sfantu cutare cel mare” n-au altceva de spus…

            argumentele sunt multe insa baza e destul de simpla: ori iti folosesti mintea si atunci nu ai cum sa ajungi la alt rezultat decat „dumnezeu nu exista sau daca exista nu schimba cu nimic datele problemei” ori iei vrajeala de buna si la prima poticneala iti pui in paranteza mintea (pe care btw dumnezeu nu ti-a dat-o sa opresti cercetarea la zicerile celor 70 de mosi ci sa ti-o folosesti la max ca de aia ti-a dat-o) si iti spui simplu „cred”

          • @Fumurescu
            „Era mai simplu si mai onest un “am gresit, nu m-am ostenit sa verific, imi cer scuze””

            Fumurescu, vorbesti ptr tine. Era mai simplu si mai onest sa recunosti ca oricum nu intelegi nimic. Vrei acuma sa combati aiurea ca si cum ai vrea sa dovedesti ca „bunul” crestin plesneste de setea ptr cercetare.

            Intreaga dogma a crestinismului are la baza „miracole” precum nasteri din fecioare, apa tranformata in vin, bolovani in paini, invieri din morti si multe alte scamatorii, toate atestate ca atare de bine ce au fost cercetate. Mai mult poate decat oricare alte religii crestinismul a cunoscut un fluviu de miracole si sfinti in istoria sa.

            Tipic crestinesc: ipocrizia de a cere dovezi cu citate care sa dovedeasca afirmatia „crede si nu cerceta”. Culmea ca orice predica face o virtute tocmai din nechestionarea credintei.

        • Dar stiti ce e ciudat domnule Patrascu?

          Faptul ca tot timpul faceti referire si comparatii cu biserica catolica si evenimente ale istoriei ei.
          Marea majoritate a poporului roman este de credinta ortodoxa iar un MINIM respect fata de poporul in mijlocul caruia v-ati nascut va cere sa cercetati si diferentele dintre cele 2 credinte.

          COMPARATIE: stiu cazuri concrete de 3 olandezi care venind mai des in delegatii in Romania au inceput sa invete limba romana iar cand i-am intrebat de ce fac asta au raspuns ca este modalitatea lor de a-si arata respectul pentru poporul in mijlocul caruia se afla (chiar li se parea normal sa invete limba nativa a locului)
          => asa ca o mica cercetare si cunoastere ref. la dogmele bisericii ortodoxe mi se pare de bun simt si ajutator in cazul in care se doreste un dialog deschis (laic vs. religie).

          NOTE:
          1. Teologi ai bisericii catolice recunosc biserica ortodoxa si dogmele ei ca fiind (conforme cu) cele initiale, de la inceputurile aparitiei crestinatatii – vezi sinoadele ecumenice sec4-9, scrierile patristice, etc.

          2. Biserica catolica considera biserica ortodoxa refractara la schimbari si invechita (ca dogme, etc.) considerand ca papa, „loctiitorul” lui Hristos pe pamant (expresie a dogmei infailibilitatii papale), are rolul modernizarii bisericii si adaptarii la timpurile pe care le traim.

          3. Dimpotriva, biserica ortodoxa considera ca TOT ceea ce este necesar mantuirii sufletului (caci asta este scopul bisericii si al credintei in Dumnezeu) a fost facut cunoscut de Hristos iar adaptarea bisericii la vremurile contemporane nu are nici un folos d.p.d.v. al mantuirii sufletului – Iisus nu a venit cu /a dat jumatati de invatatura ref. la mantuirea sufletului urmand ca noi „episoade” sa fie descoperite pe parcurs.

          4. DIFERENTE //modernizari ale dogmelor crestine initiale:
          a) infailibilitatea papala – este mentionata de tine dar nu este recunoscuta in biserica ortodoxa; patriarhul bisericii ortodoxe este vazut /tratat ca fratele mai mare, cel care ia primul cuvantul in adunare.
          b) inchizitia (actiune) – mod de convertire fortata pentru mantuirea sufletelor „pacatosilor”
          c) inchizitia (aparare) – expresie a infailibilitatii papale care a decretat de exemplu ca pamantul este plat si este centrul universului (am auzit de Galilei, Giordano Bruno, etc.)
          c) vanzarea de „INDULGENTE PAPALE” ca mod de rascumparare a pacatelor si mantuire
          d) casatoria intre rude pana la gradul 8 (parca) nu este acceptata in biserica ortodoxa, in timp ce casatoria intre verii primari a fost acceptata din vechi timpuri in biserica catolica –> aici pana si Genetica a demonstrat pericolele casatoriei intre rude apropiate de sange.
          e) purgatoriul – ca loc caldicel intre rai si iad , etc., etc.

          PAREREA MEA:
          Rolul religiei este de a fi un INDRUMAR MORAL, un etalon a ce e bine si ce e rau. Pana la urma este o unitate de masura a sufletului tau /a starii tale (liniste sufleteasca).
          In plus, Dumnezeu ne respecta libertatea de a ne ghida /folosi de acest indrumar sau nu (libera alegere, nu constrangere stil „inchizitie”).

          EX: daca intr-o casatorie fiecare partener isi face de cap cu alte persoane ca de obicei, atunci care mai este rolul casatoriei? Doar ca sa nasti niste copii al caror tata este necunoscut? Mai are vreun rol /folos existenta familiei in cazul asta?

          DECI:
          – De ce ai blama credinta religioasa sau ai nega contributia diferitelor ramuri ale crestinismului la formarea statelor UE?
          – Pana la urma nu crezi ca e de datoria noastra (este o forma de respect) sa avem niste notiuni elementare despre crestinism (ortodox, ptr. ca in speta este cel majoritar), ca fiind religia /crezul ce a definit spiritualitatea poporului roman in mijlocul caruia ne-am /te-ai nascut?
          – Nu ar trebui cand vorbesti despre actiuni /activitati ale bisericii crestine sa vezi cum anume sunt definite /intelese /propovaduite diferitele lucruri si atitudini moderne in mijlocul bisericii ortodoxe romane (macar de curiozitate)?

    • Dupa parerea mea, autorul a plasat intr-adevar prost citatul, pentru ca duce la o discutie laterala.

      O sa-mi permit insa sa sustin ideea din spatele utilizarii citatului. Deci, unde zice biserica „crede si nu cerceta”.

      1. Crezul. „Cred…” etc. Inima si spiritul, daca doriti.
      2. Istoria. Vezi cazurile Giordano Bruno si Galilei, ca sa le numesc doar pe cele mai bine cunoscute.
      3. Gandirea magica. Crestinismul isi trage radacinile din povestea unui barbat (cromozom XY) nascut dintr-o virgina (XX) fara alt aport masculin. N-am auzit niciodata o dezbatere bisericeasca pe acest subiect.

      Mai pot gasi destule subiecte, insa consider c-am sustinut ideea.

  3. “Ne detestam valorile care ne-au facut”

    Acum putini ani l-am auzit pe domnul Hurezeanu vorbind la televizor. Nefiind deloc la curent cu realitatea, am ramas (luni bune) cu impresia ca PSDu’ devine din ce in ce mai ok… „daca Hurezeanu vorbeste astfel, trebuie ca nu e asa rau, nu?” imi ziceam in sine.
    Isus Hristos daca mi s-ar fi aratat in fata nu m-ar fi surprins mai mult decat m-a surprins sa aflu c-am fost indus in eroare de …Emil Hurezeanu. :(

    Un soi de aidoma tristete evoca cuvintele dlui Patapievici, nu atat litera lor cat spiritul. Acelasi spirit in care domnii Plesu si Liiceanu discutau, surprinzator de literal, pildele biblice. Inteleg ca va fi fost emisiune de familiarizare/culturalizare/whatever …dar totusi. Daca varful culturii face emisiuni din astea, cultura medie ce mai face?

    Multumesc pt articol, ma bucura (si cumva linisteste) aproape la fel de mult ca raspunsul domnului Andrei Cornea incorectului politic punct de vedere.

    Domnule Tismaneanu, imi permit sa va adresez o intrebare. (edit: sau 4..)
    Sunt in literatura de specialitate studii al caror obiect e legatura intre felul in care s-a dezvoltat comunismul (si forma pe care a luat-o) in diferite tari raportat la religia din tarile respective? Sau ceva studiu de caz comparand ortodoxia si catolicismul din punctul asta de vedere?
    Nu s-a pliat comunismul perfect pe cretele mentalitatii ortodoxe?
    Capitalismul ar fi aparut mult mai tarziu sau niciodata in ortodoxie, Caragiale era la fel de actual si inainte de comunism…
    Este asta ceva ce merita studiat sau e mai degraba fara sens?
    De ce, in sine, este de preferat conservatorismul nationalist mai crestin de dreapta, progresismului internationalist mai putin crestin de stanga?

  4. Ati dat o multime de definitii pentru Crestinatate, majoritatea tendentioase. Nimeni nu are sanse sa faca ordine intr-un concept caruia o multitudine de oameni ii acorda o multitudine de sensuri.

    Pentru un ateu, crestinimsul inseamna iluzie, ignoranta, dorinta de putere si subjugare a maselor, etc. etc. etc. Pentru crestinii de diferite confesiuni, celelalte confesiuni sunt partial eretice. Este un fapt. Oamenii au pareri si pareri. Unii gresesc, altii nu sau poate toti gresesc.

    Un pic de discernamant si buna-credinta v-ar ajuta sa intelegeti lucrurile asa cum sunt si sa previna amestecul nejustificat de fapte sub un singur mare termen, pe cat de cuprinzator pe atat de gol.

    Daca unul dintre principiile crestine este sa intorci obrazul celui ce te loveste, sa iubesti pe vrajmas, poti sa mai consideri reprezentativ pentru crestinism pe cineva care ucide? Cred ca nu. El se poate numi crestin, dar actele lui nu intra in definitia crestinismului.

  5. Unui discurs de buna-credinta i se poate raspunde cu ( si i se cuvin) argumente de buna-credinta. Intimplator, ori din motive misterioase, derulind articolul, privirea mi s-a oprit asupra prezentei lui Bernanos in corpul expunerii si lucrul acesta m-a facut sa parcurg toata insemnarea. Problema e ca, desi pornisem cu benevolenta, desi au fost destule chestiuni carora le-as fi putut obiecta, cel mai mult mi-a displacut evocarea lui Bernanos, cit a fost. Nu am nici cea mai mica indoiala ca „opinia” autorului (ATP), incondeierea sumara si lozincarda a scriitorului francez e material mestecat de altii (si regurgitat). A-i atribui unui autor intentii si trasaturi ale unui personaj din opera sa de fictiune este, cu blindete, amatorism (e.g. Miguel de Cervantes Saavedra a fost indragostit de Dulcineea del Toboso…). Reaua credinta ( ori poate, doar ignoranta) transpare atunci cind se oculteaza documente de referinta. Noroc ca mai sint si spirite treze prin preajma. Vad ca domnul Tismaneanu a si facut o punere la punct in ce priveste Les Grands Cimetieres sous la lune (si bine a facut!) ; ii multumesc d-lui ATP ca mi-a prilejuit un bun motiv de a ma gindi de doua ori inainte de a parcurge, eventual, prospective productiuni de-ale domniei sale.

  6. Este inspaimantator faptul ca desi astazi exista teze plauzibile cu privire la genealogia ideilor religioase, se cunoaste istoria, rolul cognitiv si evolutia miturilor, istoria si evolutia religiilor organizate, totusi, oameni inteligenti sufera de disonante cognitive, sunt infestati cu un virus care anihileaza logica,legile ratiunii, gandirea critica, atunci cand virusul misticoid- fideist se simte atacat. Dogmatismul care ia mintea inteligenta ostatica este cel mai agresiv virus memetic.

    Citesti biblia, pe sfintii parinti (rasariteni) si filosofia scolastica si ‘iti faci cruce’ cand vezi ca intelectuali contemporani, oameni descuiati la minte, pot adera la astfel de doctrine, ba chiar le promoveaza ca pe ultima intelepciune umana posibila.

  7. Re-plasarea in contextul sau a lui Bernanos imi pare foarte necesara. Bernanons n-a fost din cite stiu niciodata un captiv ideologic. L-as compara, la stinga cu Camus, cu care dl. Tismaneanu l-a si asociat de altfel.
    Pe de alta parte, cred ca avem de facut o distinctie aici, pe care autorul (am citit superficial, imi cer scuze daca gresesc!) o ignora. Respectiv, intre clericalism si religiozitate. In ce priveste clericalismul, cred ca toti putem fi de acord ca ca este prea multa „religie” in spatiul public. Nu insist. Sint de partea autorului aici.
    In dl doilea rind este vorba de problema atasamentelor noastre crestine sau religioase si a recunoasterii importantei lor pentru societatea in care traim. Aici lucrurile sint ceva mai complicate. Nu cred ca discutia trebuie dusa prea transant si mi se pare ca nu are o legatura cu abuzul de ortodoxie in spatiul public, de la banii dati de stat pentru biserici la prezenta tabloului patriarhului in scoli si chiar la obligativitatea orelor de religie (de catehism de fapt) in scolile primare.
    Nu cred ca discutia asupra secularizarii spatiului public trebuie sa priveasca si religiozitatea noastra privata si importanta pe care o acordam referintelor crestine. Apoi, este greu de conceput o societate fara un fundament cultural, in sens antropologic aici, din care religia sa fie absenta. Nu mi se pare serios sa opunem Declaratia drepturilor omului Bibliei. Respectul persoanei vine din crestinism, chiar daca uneori pare ca avem un discurs de ruptura cu aceasta tradiție. Apropo: Revolutia franceza in momentul verii lui 1791 nu este inca Revolutia anti-crestina din 1793!

  8. Ar trebui vazuta dorinta de integrare si de acceptare a valorilor morale, culturale si a civilizatiei de catre emigrantii non-europeni , si de o alta religie, in marile state vestice sau nordice, in care ateismul este omniprezent. Economic vorbind ,nu vreau sa ma gindesc ce va fi peste citeva zeci de ani. Estevorbapur si simplu de realitate, doare, dar cred ca exista un simbure de adevar in toata aceasta poveste. Si nu vreau sa exagerez dar priviti problemele artificial create cu care se confrunta sau sau confruntat statele predominant ortodoxe. IN general vorbind, lanivel european , este vorbadoar de”a scoate castanele din foc cu mina altuia”, ginditi si veti vedea ce vreau sa spun.

  9. Am auzit cu ceva timp in urma, o cunostiinta spunand ” Natura nu are grija de individ in parte ci de specie in ansamblu”. Citind articolul si comentariile mi-a revenit in minte vorba aceasta. Din pacate Noi Europenii, suntem pe moarte… la propriu! Am abandonat de mult crestinismul si l-am inlocuit cu ceva mai elitist – politicaly correct! – concept ateu, devenit el insusi religie! Una din dogmele crestine abandonate era „faceti copii”, pentru a ne pastra confortul si libertartea… Ce rost are toata galceava asta daca peste trei, patru generatii urmasii nostrii isi vor urma cu strictete la cele 5 rugaciuni zilnice si vor participa in masa la slujba de vineri ? Credeti ca atunci ii va mai pasa cuiva atunci de Crepaldi, Berrnanos, Galileo? Coranul va fii ziarul de dimineata, lectura de dupamasa si cea de la culcare… Franta, in 2 generatii va devenii cea mai mare tara musulmana a europei.
    In definitiv, specia umana v-a supravietui, dar noi ca rasa alba vom devenii minoritari…. pe cale de extinctie!

  10. alexandru TOMA patrascu este inca o dovada ca Duhul Sfant lucreaza subtil: in cazul de fata, si la nivel onomastic (Toma, Toma necredinciosul ….); sunt incredintat ca mai devreme sau mai tarziu, lucrarea Duhului Sfant, inceputa prin taina Safntului Botez, va rodi si in cazul d-lui Patrascu precum a lucrat asupra apostolului omonim!

  11. Formula „crede si nu cerceta” nu apare nicaieri in continutul scrierilor biblice. Din contra unul dintre priniciile fundamentale ale crestinismului este enuntat de apostolul Pavel in

    Epistola 1 Testaloniceni 5:21 „cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.”
    Filipeni 4:8 „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.”

    Domnule Toma, nu vreau sa incerc sa raspund la intrebarile adresate,
    (Cine hotaraste in privinta credintei, domnule Patapievici? Cine si cum decide; cine spune “tu, esti un drept-credicios, iar tu esti un saltimbanc”?
    Papa? Patriarhul? Preotul de parohie? Sfatul batrinilor? Vecina de la parter?)

    insa a facut-o intr-un mod foarte elegant si remarcabil unul din cei mai renumiti apologeti ai secoloului 20, C.S. Lewis:

    1.
    C. S. “Voi încerca să clarific acest lucru prin prezentarea istoriei unui alt cuvânt, mult mai puţin important.
    Cuvântul gentleman a însemnat la început ceva concret: un om care avea blazon şi o proprietate funciară. Când spuneai că cineva este „un gentleman”, nu îi făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Dacă spuneai despre cineva că nu este un „gentleman”, nu era o insultă, ci o informaţie. Nu era nici o contradicţie în a spune că Ioan este mincinos şi gentleman, la fel cum nici acum nu este o contradicţie dacă spui că Petru este nătâng şi licenţiat în litere.
    Au venit apoi unii care au spus – foarte justificat, caritabil, spiritual, cu simţ şi în orice alt fel numai cu folos nu – „Aha, desigur ceea ce este important la un gentleman nu este blazonul şi moşia, ci purtarea. Oare nu este cu adevărat gentleman acela care se poartă aşa cum ar trebui să se poarte un gentleman? În sensul acesta, Eduard este în mai mare măsură gentleman decât Ion.”
    Oamenii au fost bine intenţionaţi. A fi respectabil şi curtenitor şi curajos este desigur mult mai important decât să ai un blazon. Dar nu este acelaşi lucru. Ba mai rău, nu este nici măcar un lucru cu privire la care toţi să fie de acord. A numi pe cineva „gentleman”, în acest sens nou şi rafinat al cuvântului, devine, de fapt, nu o modalitate de a da informaţii despre el, ci o modalitate de a-l lăuda; a contesta faptul că cineva este un „gentleman” devine pur şi simplu o modalitate de a-l insulta. Când un cuvânt încetează să mai fie un termen descriptiv şi devine un simplu termen laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect: el comunică doar atitudinea vorbitorului faţă de acel obiect. (O cină „bună” nu înseamnă decât că este o cină care îi place vorbitorului.) Cuvântul gentleman, după ce a fost spiritualizat şi rafinat în comparaţie cu sensul său vechi brut şi obiectiv, nu mai înseamnă decât că persoana numită astfel este agreată de vorbitor. În consecinţă, cuvântul gentleman a devenit în vremea noastră un cuvânt nefolositor. Noi aveam deja o mulţime de cuvinte care să exprime aprobarea noastră faţă de cineva, aşa încât nu mai era nevoie de încă unul; pe de altă parte, dacă cineva vrea să-l folosească în sensul vechi (într-o lucrare istorică, de pildă), nu o poate face decât dacă dă nişte explicaţii. Cuvântul şi-a pierdut sensul pentru scopul acela.
    Acum, dacă noi le permitem oamenilor să înceapă să spiritualizeze şi să rafineze sau să „aprofundeze” (cum spun ei) sensul cuvântului creştin, şi acesta va deveni foarte curând un cuvânt nefolositor. În primul rând, creştinii înşişi nu-l vor aplica vreunei persoane. Noi nu suntem în măsură să spunem cine, în sensul cel mai adânc al cuvântului, este aproape sau nu este aproape de spiritul lui Cristos. Noi nu putem vedea în inimile oamenilor. Noi nu putem judeca, ba chiar ni se interzice să-i judecăm pe alţii. Ar fi o aroganţă nemaipomenită din partea noastră să spunem despre cineva că este sau nu este creştin, în sensul acesta rafinat al cuvântului. Este evident că un cuvânt care nu poate fi aplicat niciodată nu va fi un cuvânt prea folositor. În ceea ce-i priveşte pe necredincioşi, nu încape îndoială că ei vor folosi cu plăcere cuvântul în sensul rafinat. În gurile lor el va deveni un simplu termen de laudă. Când vor spune despre cineva că este creştin, ei vor înţelege prin aceasta că îl consideră un om bun. Dar modalitatea aceasta de folosire a cuvântului nu va îmbogăţi limba vorbită, pentru că noi avem deja cuvântul bun. Între timp, cuvântul creştin va fi golit de sens pentru orice scop util pe care l-ar fi putut servi.
    Prin urmare, noi trebuie să rămânem la sensul originar evident. Numele de creştini a fost dat pentru prima oară în Antiohia „ucenicilor” (Faptele apostolilor 11:26), celor care au acceptat învăţătura apostolilor. Nu încape îndoială că aplicarea lui a fost limitată la cei care au beneficiat de pe urma acelei învăţături atât cât a trebuit. Nu s-a luat în considerare nicidecum aplicarea lui numai la aceia care, într-un mod spiritual, lăuntric, superior erau „mult mai aproape de spiritul lui Cristos”. Nu este o problemă teologică sau morală. Este vorba doar de folosirea cuvintelor în aşa fel încât să putem înţelege toţi ce se spune. Când un om care acceptă doctrina creştină trăieşte nedemn de ea, este mult mai clar dacă spui că el este un creştin nedemn decât dacă spui că nu este creştin. C. S. Lewis Prefata la Crestinismul redus la estente sau Crestinismul Pur si Simplu (http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Crestinismul%20redus%20la%20esente/Prefata.html)

    si un alt pasaj din acceasi carte care arunca o remarcabila lumina asupra acuzelor care se aduc comportamentului crestinilor

    C. S. Lewis “(1) În primul rând, situaţia din lumea reală este mult mai complicată. Lumea nu constă din creştini 100% şi necreştini 100%. Sunt oameni (şi încă mulţi) care încetează treptat să mai fie creştini, dar cu toate acestea îşi atribuie acest nume: unii dintre ei sunt clerici. Sunt alţi oameni care devin treptat creştini, fără ca ei să se considere deja creştini. Sunt oameni care nu acceptă toată învăţătura creştină despre Cristos, dar care sunt atât de puternic atraşi de El încât ei sunt ai Lui într-un sens mult mai profund decât pot ei înţelege. Sunt oameni de alte religii care sunt călăuziţi de influenţa secretă a lui Dumnezeu ca să se concentreze asupra acelor părţi din religia lor care sunt în armonie cu creştinismul şi care astfel aparţin lui Cristos fără să o ştie. De exemplu, un budist de bună-credinţă poate fi călăuzit să se concentreze tot mai mult asupra învăţăturii budiste despre milă şi să lase pe plan secundar (deşi el poate continua să spună că crede) învăţătura budistă despre alte lucruri. S-ar putea ca mulţi păgâni buni care au trăit cu mult înainte de naşterea lui Cristos să fi fost în această situaţie. Desigur, întotdeauna au existat mulţi oameni care sunt confuzi în gândire şi au o mulţime de crezuri amestecate de-a valma. În consecinţă, nu are rost să încerci să emiţi judecăţi în masă despre creştini sau necreştini. Poţi să compari în masă câinii şi pisicile sau bărbaţii şi femeile, deoarece în cazul lor se ştie fiecare din ce categorie face parte. De asemenea, un animal nu se transformă (treptat sau brusc) din câine în pisică. Dar când comparăm creştinii, în general, cu necreştinii, în general, de obicei noi nu ne gândim la oameni reali pe care-i cunoaştem, ci numai la două idei vagi pe care ni le formăm din romane sau din ziare. Dacă vrei să compari pe un creştin rău cu un ateu bun, trebuie să te gândeşti la două persoane reale pe care le-ai cunoscut. Dacă nu venim la un caz concret, nu facem decât să ne irosim timpul.
    (2) Să presupunem că am luat un caz concret şi că acum nu vorbim despre un creştin imaginar şi despre un necreştin imaginar, ci despre doi oameni reali din cartierul nostru. Chiar şi în cazul acesta trebuie să fim atenţi să punem întrebarea corectă. Dacă creştinismul este adevărat, atunci ar trebui să fie adevărate şi următoarele: (a) Orice creştin ar trebui să fie mai bun decât dacă aceeaşi persoană nu ar fi creştină, (b) Orice om care devine creştin va fi mai bun decât a fost înainte. Aplicând acelaşi raţionament, dacă reclama pentru pasta de dinţi „Super cristal” este adevărată, ar trebui: (a) Ca oricine care o foloseşte să aibă dinţi mai buni decât dacă nu ar folosi-o. (b) Calitatea dinţilor oricărei persoane care o foloseşte să se îmbunătăţească. Dar să spui că eu, care folosesc pastă de dinţi „Super cristal” (şi care am moştenit dinţi răi de la amândoi părinţii mei) nu am dinţi la fel de buni ca un tânăr negru sănătos care nu a folosit niciodată pastă de dinţi, afirmaţia în sine nu dovedeşte că reclamele sunt neadevărate.
    S-ar putea ca domnişoara Petrescu, care este credincioasă, să aibă o limbă mai ascuţită decât necredinciosul Radu Ionescu. Dar lucrul acesta, în sine, nu ne spune dacă creştinismul este eficient sau nu. Problema este: Cum ar fi fost limba domnişoarei Petrescu dacă ea nu ar fi credincioasă şi cum ar fi limba lui Radu Ionescu dacă el ar deveni credincios. Domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu, ca rezultat al unor cauze naturale şi al educaţiei, au anumite temperamente: creştinismul afirmă că va pune amândouă temperamentele sub o nouă conducere, dacă persoanele respective îi vor permite să o facă. Întrebarea pe care poţi să o pui este dacă acea nouă conducere, dacă i se permite să preia controlul, îmbunătăţeşte starea. Oricine ştie că ceea ce este coordonat în cazul lui Radu Ionescu este un material „mai bun” decât ceea ce este coordonat în cazul domnişoarei Petrescu. Nu aceasta este ideea. Pentru a evalua conducerea unei fabrici nu trebuie să iei în considerare doar produsul fabricii. Dacă ţinem seamă de condiţiile din Fabrica A, ar fi de mirare dacă ar produce ceva; pe de altă parte, ţinând seamă de dotarea de primă clasă a Fabricii B, deşi producţia ei este ridicată, s-ar putea să fie mult mai scăzută decât ar trebui să fie. Nu încape îndoială că directorul Fabricii A va pune maşini noi cât mai curând posibil, dar este nevoie de timp. Între timp, producţia scăzută nu dovedeşte că el a eşuat.
    (3) Şi acum, să mergem puţin mai adânc. Directorul va instala maşini noi: mai înainte ca Cristos să termine lucrarea cu domnişoara Petrescu, ea va fi într-adevăr foarte „bună”. Dar dacă am rămâne la nivelul acesta, s-ar părea că singurul scop al lui Cristos a fost să o ridice pe domnişoara Petrescu la acelaşi nivel la care s-a aflat Radu tot timpul. Noi am vorbit, de fapt, ca şi cum Radu ar fi fost într-o stare bună; ca şi cum creştinismul ar fi ceva de care au nevoie oamenii răi, dar de care cei buni se pot lipsi; şi ca şi cum singurul lucru pe care ni-l cere Dumnezeu este să fim „oameni buni”. Dar aceasta ar fi o greşeală fatală. Adevărul este că înaintea lui Dumnezeu, Radu Ionescu are la fel de multă nevoie de „mântuire” ca şi domnişoara Petrescu. Într-un sens (pe care-l voi explica peste o clipă), faptul de a fi om de treabă abia dacă intră în discuţie.
    Nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să privească temperamentul liniştit şi firea prietenoasă a lui Radu exact aşa cum le privim noi. Ele rezultă din cauze naturale pe care le creează Dumnezeu Însuşi. Fiind doar trăsături de ordin temperamental, ele vor dispare cu totul dacă se modifică digestia lui Radu. În realitate, bunătatea este un dar pe care Dumnezeu i l-a dat lui Radu şi nu un dar al lui Radu pentru Dumnezeu. Dumnezeu a permis unor cauze naturale, acţionând într-o lume pervertită de secole de păcat, să producă în domnişoara Petrescu gândirea îngustă şi nervii întinşi la maximum care explică în mare parte răutatea ei. Dumnezeu a intenţionat, la timpul potrivit, să corecteze acea parte a ei. Dar, pentru Dumnezeu, nu aceasta este partea esenţială a procesului. Ea nu prezintă nici o dificultate. Nu acesta este lucrul care-L îngrijorează. Lucrul pe care-l urmăreşte, pe care-l aşteaptă şi la care lucrează este ceva ce nu este uşor nici chiar pentru Dumnezeu, deoarece, prin însăşi natura cazului, El nu-l poate produce printr-un simplu act al puterii Sale. El aşteaptă să-l vadă petrecându-se atât în domnişoara Petrescu cât şi în Radu Ionescu. Este ceva ce ei îi vor da de bunăvoie Lui sau ceva ce vor refuza să-I dea. Oare se vor îndrepta ei spre El şi vor împlini astfel singurul scop pentru care au fost creaţi? Voinţa lor trepidează înăuntrul lor, ca şi acul unei busole. Dar acesta este un ac care poate alege. El poate indica spre nordul adevărat; dar nu este obligat să o facă. Oare se va roti acul, se va stabiliza şi va arăta spre Dumnezeu?
    El îl poate ajuta să o facă. Dar nu îl poate forţa. El nu poate, dacă putem spune aşa, să-Şi întindă mâna şi să-l pună în poziţia corectă, pentru că atunci nu ar mai fi voinţă liberă. Va indica el nordul? Aceasta este întrebarea de care depinde totul. Oare îşi vor preda domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu naturile lor lui Dumnezeu? Dacă naturile pe care le predau sau le reţin sunt, în momentul de faţă, agreabile sau dezagreabile, este de importanţă secundară. Dumnezeu se poate îngriji de această parte a problemei.
    Să nu mă înţelegeţi greşit. Este cert că Dumnezeu priveşte o fire dezagreabilă ca pe un lucru rău şi deplorabil. Şi, desigur, El priveşte o fire agreabilă ca pe un lucru bun – bun ca pâinea, ca lumina sau ca apa. Dar acestea sunt lucruri bune pe care El le dăruieşte, iar noi le primim. El a creat nervii sănătoşi ai lui Radu şi digestia lui bună, şi Dumnezeu are disponibile multe asemenea calităţi. Din câte ştim noi, pe Dumnezeu nu-L costă nimic să creeze lucruri bune: dar ca să convertească voinţele răzvrătite, Îl costă răstignirea, pentru că sunt voinţe care pot refuza cererea Lui – în oamenii buni la fel ca şi în cei răi. În afară de aceasta, pentru că bunătatea lui Radu era doar o parte a naturii sale, ea se va destrăma la sfârşit. Natura însăşi se va destrăma. Cauzele naturale se îmbină în Radu pentru a forma un profil psihologic plăcut, la fel cum ele se îmbină într-un apus de soare pentru a forma o îmbinare plăcută de culori. Peste puţină vreme (pentru că natura lucrează în felul acesta), ele se vor despărţi, şi îmbinarea pe care au creat-o în ambele cazuri va dispare. Radu a avut ocazia să transforme (sau mai degrabă, să-I permită lui Dumnezeu să transforme) profilul acela trecător în frumuseţea unui spirit etern: şi el nu a folosit ocazia.
    Avem un paradox aici. Câtă vreme Radu nu se întoarce spre Dumnezeu, el crede că bunătatea este a lui, şi câtă vreme crede aşa, ea nu este a lui. Abia când Radu îşi dă seama că bunătatea aceasta nu este a lui, ci este un dar de la Dumnezeu, şi când I-o oferă din nou lui Dumnezeu, abia atunci începe aceasta să fie cu adevărat a lui. De acum încolo, Radu începe să fie părtaş la propria lui creaţie. Singurele lucruri pe care le putem păstra sunt lucrurile pe care I le dăruim Lui Dumnezeu de bunăvoie. Ceea ce încercăm să păstrăm pentru noi este doar ceea ce vom pierde cu siguranţă.
    De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă întâlnim între credincioşi oameni care încă sunt dezagreabili. Dacă te gândeşti bine, există un motiv pentru care ne putem aştepta ca oamenii dezagreabili să se întoarcă la Cristos în număr mai mare decât ceilalţi. Aceasta a fost obiecţia oamenilor cu privire la Cristos în timpul vieţii Lui pământeşti: El părea să atragă asemenea oameni mizerabili. Aceasta continuă să fie obiecţia oamenilor şi va continua să fie întotdeauna. Nu înţelegeţi de ce? Cristos a spus: „Ferice de cei săraci” şi „Greu este pentru cei bogaţi să intre în Împărăţie”, şi nu încape îndoială că El sa referit în primul rând la cei bogaţi sau săraci din punct de vedere economic. Dar oare nu se aplică cuvintele Lui şi la un alt fel de bogăţie sau de sărăcie? Unul dintre pericolele de a avea o mulţime de bani este că te poţi mulţumi cu genul de fericire pe care ţi-l pot da banii şi nu îţi dai seama că ai nevoie de Dumnezeu. Dacă totul în viaţă pare să se realizeze prin semnarea de cecuri, s-ar putea să uiţi că în fiecare clipă depinzi cu totul de Dumnezeu.
    Este foarte adevărat că înzestrările naturale sunt însoţite de un pericol asemănător. Dacă ai nervi sănătoşi, dacă ai sănătate, popularitate şi dacă ai p educaţie bună, probabil că vei fi mulţumit cu caracterul tău aşa cum este. „La ce-mi mai trebuie Dumnezeu?” s-ar putea să spui. Ţie îţi vine uşor să ai o anumită conduită bună. Tu nu eşti unul dintre acei oameni care sunt obsedaţi de sex, care sunt alcoolici, nervoşi sau nestăpâniţi. Toată lumea spune că eşti un om de treabă şi (între noi fie vorba) tu eşti de acord cu ei. Este foarte posibil ca tu să crezi că toată această bunătate este rodul eforturilor tale: şi se poate să nu simţi nevoia pentru o bunătate superioară, deseori oamenii care au această bunătate naturală nu pot fi aduşi deloc la punctul să recunoască nevoia lor de Cristos până când, într-o zi, bunătatea naturală îi lasă baltă şi automulţumirea lor este spulberată. Cu alte cuvinte, este greu pentru cei care sunt „bogaţi” în sensul acesta să intre în Împărăţie.
    Lucrurile sunt complet diferite pentru oamenii dezagreabili – oameni mărunţi, modeşti, timizi, depravaţi, fără vlagă, singuratici, pătimaşi, senzuali sau dezechilibraţi. Dacă ei fac vreo încercare să fie buni, ei descoperă îndată că au nevoie de ajutor. Ei au nevoie de Cristos pentru că altfel nu pot face nimic. Ei trebuie să-şi ia crucea şi să-L urmeze – altfel ajung disperaţi. Ei sunt (într-un sens foarte real şi teribil) „săracii”: pe ei i-a fericit El. Ei sunt „păcătoşii” cu care umblă El – şi bineînţeles că fariseii continuă să spună, la fel cum au spus atunci: „Dacă ar fi ceva de capul creştinismului, oamenii aceia nu ar fi creştini”.
    Pentru fiecare dintre noi este aici un avertisment sau o încurajare. Dacă eşti o persoană agreabilă – dacă virtutea este un lucru normal pentru tine – fii atent! Se aşteaptă mult de la cei cărora li s-a dat mult. Dacă tu crezi că sunt meritele tale cele care în realitate sunt daruri pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin firea ta, şi dacă te mulţumeşti să fii doar om de treabă, tu continui să fii un rebel: şi toate acele daruri vor face doar ca să fie mai îngrozitoare căderea ta, vor face corupţia ta mai complicată şi exemplul tău rău mai dezastruos. Diavolul a fost cândva un arhanghel; înzestrările lui naturale au fost atât de superioare în comparaţie cu ale tale, cum sunt ale tale în comparaţie cu ale unui cimpanzeu.
    Dar dacă tu eşti o făptură sărmană – otrăvită de o educaţie proastă într-o casă plină de gelozii vulgare şi de certuri fără sens – stăpânit, fără voia ta, de vreo perversiune sexuală dezgustătoare – chinuit zi de zi de un complex de inferioritate care te face să te răsteşti la cei mai buni prieteni ai tăi – nu dispera. El ştie totul. Tu eşti unul dintre săracii pe care i-a binecuvântat El. El ştie cât de hârbuită este maşina pe care încerci să o conduci. Perseverează. Fă tot ce poţi. Într-o zi (poate într-o altă lume, dar poate mai curând), el o va arunca la fier vechi şi îţi va da o maşină nouă. Şi atunci s-ar putea să ne uimeşti pe toţi – şi pe tine însuţi: pentru că tu ai învăţat să conduci într-o şcoală severă. (Unii dintre cei de pe urmă vor fi cei dintâi şi unii dintre cei dintâi vor fi cei de pe urmă.)
    „Bunătatea” – o personalitate sănătoasă, completă – este un lucru excelent. Prin toate mijloacele medicale, educaţionale, economice şi politice care ne stau în putere, noi ar trebui să încercăm să producem o lume în care cât mai mulţi oameni cu putinţă să crească „buni”; la fel cum trebuie să încercăm să producem o lume în care toţi să aibă mâncare din belşug. Dar nici măcar atunci când am reuşit să-i facem pe toţi buni, noi nu trebuie să presupunem că sufletele lor nu au nevoie de mântuire. O lume de oameni buni, mulţumiţi în bunătatea lor, care nu mai doresc altceva, care se îndepărtează de Dumnezeu, ar fi o lume care are nevoie la fel de disperată de mântuire ca şi o lume nefericită – şi poate că este o lume mai greu de mântuit.
    Simpla îmbunătăţire nu este mântuire, deşi mântuirea îmbunătăţeşte întotdeauna viaţa oamenilor, chiar şi aici şi acum, iar în final o va îmbunătăţi într-o măsură pe care încă nu ne-o putem imagina. Dumnezeu a devenit om ca să transforme creaturile Sale în fii: nu doar ca să producă oameni vechi mai buni, ci ca să producă un nou fel de oameni. Nu este ca şi cum l-ai învăţa pe un cal să sară tot mai bine, ci ca şi cum l-ai transforma într-o făptură înaripată. Desigur, când va avea aripi, va sări peste garduri care nu ar fi putut fi sărite şi astfel îl va învinge pe calul natural tocmai acolo unde acesta excela. Dar se poate să fie o perioadă când aripile abia încep să crească, când el nu poate zbura: şi în stadiul acela umflăturile de pe umerii lui – nimeni n-ar putea spune doar privindu-le că vor deveni aripi – s-ar putea să-i dea chiar o înfăţişare penibilă.
    Dar poate că am petrecut deja prea mult timp cu această problemă. Dacă ceea ce vrei este un argument împotriva creştinismului (şi eu îmi aduc bine aminte cu câtă ardoare am căutat un asemenea argument când am început să mă tem că creştinismul este adevărat), poţi să găseşti cu uşurinţă vreun creştin stupid şi nesatisfăcător şi să spui: „Iată omul nou cu care te-ai lăudat atâta! Dă-mi-l mie pe cel vechi!” Dar dacă ai început să îţi dai seama că creştinismul este probabil adevărat, vei şti în inima ta că de fapt încerci să eviţi problema. Ce poţi tu cunoaşte de fapt cu privire la sufletele celorlalţi oameni – cu privire la ispitirile, la oportunităţile şi la luptele lor? Este un singur suflet din toată creaţia pe care-l cunoşti: şi este singurul a cărui soartă este pusă în mâinile tale. Dacă există un Dumnezeu, tu eşti, într-un sens, singur cu El. Nu-L poţi amâna cu speculaţii despre vecinul tău de vizavi sau cu amintiri din ce ai citit în cărţi. La ce va folosi toată vorbăria şi toate presupunerile (oare ţi le vei mai aminti?), când ceaţa anestezică pe care o numim „natură” sau „lumea reală” se va mistui şi Prezenţa lângă care te-ai aflat întotdeauna va deveni palpabilă, imediată şi inevitabilă?

    pentru cei care vor sa se aplece asupra acestei carti remarcabile aceasta este link-ul pentru versiunea originala in engleza a Mere Christianity care a fost scrisa in umbra flacarilor celui de-al doilea razboi mondial (1943)

    http://lib.ru/LEWISCL/mere_engl.txt_with-big-pictures.html#

    • wow !
      incerc sa raspund la nelinistile autorului:
      Cine hotaraste in privinta credintei, domnule Patapievici? Cine si cum decide; cine spune “tu, esti un drept-credicios, iar tu esti un saltimbanc”?
      fiecare dintre noi isi raspunde iar idea e ca sa ne regasim in Cartea Vietii.

  12. Eu la recensamant m-am declarat crestin de rit modest. Asta inseamna ca e intre mine si Dumnezeu toate cele ce tin de sufletul meu, si nu trece prin altarul glamourous al BOR. Sa nu ma foloseasca astia pe mine pretext pentru cladirile lor faraonice!

  13. Spune Hristosul Tatalui, Iisus: nu te teme turma mica! Adica de ce ne lamentam? Crapa Europa?! Asta e, atat putem. Sa nu crapam noi, oamenii. Oricum lumea, spre stupefactia domnului Alexandru Toma Patrascu, e demult crestina. Nu crestina in rit ci crestina in natura. Domnule Alexandru Toma Patrascu, creatia e increstinata de 2000 de ani si nu e cum a sterge asta. Domnule Patapievici, Biserica bate Europa si portile iadului nu o vor birui.

  14. frumos articol, obiectiv, pagan.
    religia e una, crestinismul e alta, ortodoxismul e alta iar credinta e altceva.
    daca se pune problema unui dialog, care ar fi relevanta unui dialog intre copii intr-un parc de joaca cand acasa se discuta despre notele proaste luate la scoala? e o discutie tata fiu. la fel ce relevanta are o discutie intre tata si fiu daca fiul se drogheaza secular sau mai rau nu-si cunoaste tatal. cel mai ades fiii tind sa creada ca angajatorii lor le sunt tata ca de acolo isi iau „painea cea de toate zilele” dar se inseala amarnic, de acolo iau „E-urile”. se induce ideea de tata capricios, care ameninta cu iadul… ce parinte normal isi ameninta fiul cu moartea? indiferent de cate tampenii face? unul denaturat bineinteles. invataturile lui Hristos ne indeamna la iubire, Raiul e locul unde se duce Tatal si fiul la pescuit. iadul e locul unde fiul se va duce cu alt tata, e locul unde se duce fiul singur, e locul unde fiul se desparte de Tatal. la nivelul nostru de intelegere ce poate fi mai rau decat moartea? de aia zice Biblia iad=moarte. de fapt e mai rau decat moartea e despartirea si singuratatea vesnica. ce ne asigura ca ne vom intalnii parintii, bunici…? e Credinta, Iubirea. pt credinciosi nu exista baubau cu iadul, e doar o figura de stil. crestinatatea va muri, europa va crapa, patapievici va crapa si el, tu si eu vom crapa dar Cuvantul Lui nu piere.
    toate celelalte invataturi in afara Lumini Lui sunt tertipuri de a te face sa te indoiesti, sa nu crezi sau sa-ti creezi propria viziune, propria credinta, personal jesus. pt ca satan nu vrea sa stea numai el singur o vesnicie, pe principiul sa moara capra vecinului, el vrea sa stai si tu. partea proasta e ca nu veti fi impreuna ci fiecare cu singuratatea lui. asa cam ca pe facebook.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexandru Toma Patrascu
Alexandru Toma Patrascu
Membru fondator ASUR - Asociaţia Secular-Umanistă din România MBA la Open University UK Director de marketing într-o companie IT

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro