joi, martie 28, 2024

Creștinul și societatea – 5 opțiuni pentru o relație complicată

Anii din urmă au adus frecvent bisericile creștine, de diverse confesiuni, în centrul atenției mediatice. Cu bune și cu rele. Iar această mediatizare a atras reacții puternice atât din partea susținătorilor, cât și din partea detractorilor. S-au emis păreri vizavi de statutul pe care îl are sau ar trebui să-l aibă biserica în societatea românească. Însă de regulă se lucrează cu niște presupoziții care numai arareori apar explicit în contextul acestor dezbateri. Iar atmosfera și tonul discuțiilor sunt date măcar în parte tocmai de aceste presupoziții care există chiar și când nu sunt conștientizate. 

Se fac frecvent generalizări pornind de la câte un incident sau un caz și se trag concluzii care nu au întotdeauna acoperire în realitate. Modul de operare a celor care își îndreaptă atenția spre creștinism denotă nu de puține ori lipsa de cunoaștere a subiectului, amatorismul sau ignoranța. După cum și apologeții bisericii par uneori în criză de argumente sau rătăciți într-o retorică irelevantă și printre concepte imprecise. Când trebuie luată în discuție și diversitatea confesională a religiei creștine, lucrurile se complică aproape iremediabil.

În urmă cu fix 70 de ani, H. Richard Niebuhr, un etician protestant american, publica o lucrare în care propunea 5 tipuri sau soluții pentru interacțiunea dintre, spunea el, Cristos și cultură.[1] (Dădea culturii un sens foarte larg ce cuprindea practic orice realizare omenească, de la politică la tehnică, de la știință la instituții.) Niebuhr recurgea la metoda tipologică ce presupune folosirea unor tipuri ideale, constructe teoretice menite nu să explice, ci să ajute la înțelegerea realităților cărora le sunt aplicate. De asemenea, acestea nu au un rol evaluativ, ci unul apreciativ. Este important de reținut și că niciun individ nu se potrivește perfect unui model teoretic – exact ca în cazul tipurilor psihologice ale lui Jung – ci este vorba despre niște trăsături dominante. Prin urmare, nici cultele sau confesiunile creștine nu se înscriu fără rest într-un anume tip, dar se pot identifica și în cazul lor liniile de forță care structurează relația cu cultura (dacă păstrăm terminologia lui Niebuhr).

Cu acest minim bagaj teoretic, putem purcede la o descriere la fel de lacunară, însă, sper, edificatoare a celor 5 tipuri care, în cazul lui Niebuhr, vizează nivelul etic al relației dintre creștinism și societate. Trebuie precizat că demersul său a fost criticat din diverse perspective de-a lungul timpului, dar, cu toate acestea, a rămas un reper clasic în orice discuție privitoare la această dublă loialitate ce se impune creștinului: față de Cristos și față de cultură.

La extreme se situează tipurile Cristos împotriva culturii și Cristosul culturii. Cel dintâi descrie atitudinea radicalilor și exclusiviștilor care consideră că „lumea” este rea, că loialitatea creștinului se manifestă numai față de Cristos, iar cultura nu poate emite niciun fel de pretenții de loialitate, astfel că ei propun societăți alternative, adesea cu caracter sectar. Pentru această poziție, este importantă fidelitatea față de un Cristos istoric și biblic, spre care se îndreaptă credința și dragostea credincioșilor ca răspuns la dragostea inițială a lui Dumnezeu. Prin urmare, mediul cultural exterior comunității lor este denunțat ca fiind păcătos și nefrecventabil – de unde decurge un separatism radical și rigorist. Inclusiv biserica instituționalizată este suspectă pentru separatiștii din această grupare, iar preferințele lor se îndreaptă spre comunități restrânse și elitiste, bazate pe o coeziune internă foarte puternică. Evident, în aceste demers, își creează deja o cultură alternativă căreia îi devin fideli, neputând astfel să se sustragă dilemei pe care au impresia că o rezolvă.

La polul opus, creștinii ce pot fi incluși în tipul Cristosul culturii consideră că nu există nicio contradicție semnificativă între fidelitatea față de Cristos și cea față de cultură, ci ambele pot fi aduse împreună fără vreo tensiune. Cele mai înalte deziderate și realizări ale culturii sunt, în această perspectivă, identice cu cele spre care aspiră și credinciosul. De asemenea, biserica nu este altceva decât societatea etică perfectă, cele două entități ajungând să coincidă în măsura în care principiile și valorile creștine sunt aplicate în sfera economică, politică și socială. Pentru grupările din acest tip adaptaționist, Cristos e însă mai degrabă eroul moral, idealul perfecțiunii, dar fără acele trăsături care ce pot fi chestionate de către știință și de mentalitatea modernă (sunt excluse de aici miracolele sau invierea). Orice iese din sfera pozitivismului științific sau al culturii dominante este decupat afară inclusiv din Scripturi, pentru a obține dorita armonie dintre gândirea vremii și textul biblic.

Adesea, grupările care aparțin celor două tipuri (exclusivist și adaptaționist) se află în conflict deschis, cu toate că împărtășesc fundamental o fidelitate față de cultură la care nu vor să renunțe. Căci, dacă creștinismul cultural care se simte bine în atmosfera vremii sale afirmă fățiș acest fapt, se întâmplă frecvent ca și contestatarii săi să își formuleze atacurile pornind de la fidelități față de o epocă apusă, cu care confundă valorile pe care le consideră creștine.

Între cele două se află trei tipuri intermediare sau centriste. Cristos deasupra culturii este, fundamental, modelul arhitectonic tomist, specific pentru catolicismul medieval, care încearcă să facă o sinteză între ceea ce are cultura mai bun și ceea ce oferă revelația. Niebuhr îi numește sintetiști, deoarece creștinii ce aparțin acestui tip sesizează discontinuitate care există între cerințele radicale ale lui Cristos și imperativele culturii, dar încearcă să o surmonteze prin sinteza ce ține cont atât de pretențiile lui Dumnezeu Creatorul, cât și de cele ale lui Dumnezeu Mântuitorul. În această cheie, biserica este deasupra culturii (într-un sens mai degrabă spiritual-moral, nu neapărat politic), prezervând și valorificând tot ceea ce este bun în cultură și compatibil cu revelația specială. Deși este extrem de dificil de obținut această sinteză – Niebuhr se îndoiește că a mai reușit-o cineva cu adevărat după Toma de Aquino – ea a fost deosebit de influentă în istorie, foarte multe dintre valorile și instituțiile Europei moderne datorându-i enorm, indiferent dacă acest fapt este recunoscut sau nu.

Cristos și cultura în relație paradoxală desemnează așa-numitul tip „dualist”. Ghilimele sunt importante aici fiindcă nu avem un dualism care respinge lumea materială în numele superiorității celei spirituale, nici nu consideră că binele și răul ar fi niște forțe egale în univers, ci pur și simplu consideră că existența umană presupune un conflict ireductibil între Dumnezeu și om, între neprihănirea inaccesibilă a lui Dumnezeu și îndreptățirea prin forțele proprii încercată de om. Cristos este, pentru „dualist”, punctul de reconciliere în acest conflict. Păcatul omului poate fi rezolvat numai grație harului divin miraculos, care nu va anula însă tensiunea. În consecință, tot ceea ce face omul va fi în continuare afectat de păcat, iar cultura – ca produs al activității omenești – este una coruptă. Omul nu se poate eschiva de la cerințele culturii, fiindcă, oricât și-ar dori, nu are cum să evadeze din cultura vremii sale sau din lumea în care trăiește. În el însuși regăsește impulsuri contradictorii, după cum știm încă de la apostolul Pavel. Dar va trebui să-și dovedească loialitatea și față de imperativele superioare ale lui Cristos. „Dualistul” va păstra așadar această tensiune și nu va încerca să o anuleze, ci să o evidențieze ca insurmontabilă de această parte a Eschatonului. Neîncrezător în rațiune și în orice realizare omenească, sceptic în privința bunătății legilor sau standardelor umane, el consideră însă că Dumnezeu se poate folosi de toate acestea pentru a limita răul și pentru a susține existența pământească a omului. Cum nu va încerca să schimbe starea de fapt, „dualistul” nu este un reformist decât cel mult accidental.

În sfârșit, tipul Cristosul care transformă cultura, numit și transformaționist sau conversionist, pare să fie și cel preferat de autorul însuși. Deși acceptă radicalismul stării decadente a omului după cădere, conversioniștii cred că realizările omului pot fi răscumpărate. Conversionistul e mai orientat spre ceea ce se poate transforma în prezent în lume. Dar această transformare a mediului cultural începe cu transformarea interioară persoanei umane individuale. Iar fundamentul ce face posibilă reorientarea omului și a realizărilor sale este natura esențialmente bună a lumii create care a fost pervertită de căderea omului. Conversionistul nu crede însă într-o instaurare a împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Totuși, un conversionist consecvent, susține Niebuhr, va fi un universalist, adică, cel puțin va spera într-o mântuire a tuturor.

Toate aceste tipuri pot exista simultan în societate și în diversele ramuri ale creștinismului și se pot întrepătrunde. Se critică și se susțin – chiar dacă involuntar – reciproc. Se află în conflicte deschise și în complementarități inevitabile. Unele își datorează însăși posibilitatea existenței celorlalte tipuri pe care, poate, chiar le contestă. Nu există niciun tip pur în realitate, ci doar tipuri dominante. Și fiecare creștin se poate regăsi predominant într-unul dintre ele.

În context românesc, este dificil de identificat un singur tip care să descrie relația pe care diverse confesiuni o au cu societatea. Poate e oarecum de așteptat ca până și în cadrul aceleiași confesiuni să existe o tranziție în timp de la un tip la altul sau diverse oscilații determinate de context. De asemenea, cultele creștine pot găzdui simultan grupări care manifestă predilecție pentru tipuri diferite. În biserica majoritară sigur pot fi identificate atât direcții exclusiviste (cele care contestă fățiș hotărâri ale înalților ierarhi, de pildă, și reclamă un purism al „adevăratei credințe”), cât și direcții adaptaționiste (oameni care suprapun aproape complet nația, cultura și religia). Probabil că tipul sintetist și cel conversionist sunt însă cel mai prost reprezentate. Față de cel dintâi, pare să existe o incompatibilitate teologică ce decurge din rezervele abordării teologice apofatice față de raționalismul tomist. Pentru cel de-al doilea, ar fi necesar un activism ce pare mai specific confesiunilor de inspirație protestantă. Nici dualismul nu pare să se plieze pe mentalitatea răsăriteană, căci, deși teologia ortodoxă se construiește pe paradoxuri, praxisul nu pare caracterizat de cine știe ce tensiuni ireductibile și de un zbucium etic ce vrea să nu sacrifice imperativele divine de dragul celor culturale. Ba din contră, aici funcționează uneori mai degrabă o laxitate etică observată de mulți analiști.

Cultele evanghelice au pronunțate tendințe enclavizante și sectare, de inspirație exclusivistă (au practicat aproape toată istoria lor mai ales atitudinea de tipul „Cristos împotriva culturii”), și încă mai predică pe alocuri retragerea din lume, dar manifestă mai recent și o apetență crescută spre modelul conversionist îndeosebi în sfera politicii. Uneori însă, atitudinea acestora capătă chiar pronunțate accente adaptaționiste, dar încreștinarea culturii este privită într-o perspectivă utopic-teocratică. Probabil că bisericile de nuanță catolică poartă încă nostalgia sintezei tomiste, însă fără să mai dețină mijloacele să o poată realiza decât într-o manieră ce ar trăda demersul lui Toma tocmai printr-o prea mare fidelitate față de contextul său cultural – căci un „import” istoric nu reprezintă o sinteză, ci înclină involuntar spre exclusivismul nostalgic.

Biserica greco-catolică este un caz mai aparte, fiind silită să adopte strategii de supraviețuire sub regimul comunist după ce fusese un actor esențial în păstrarea identității românești în Transilvania și realizarea Marii Uniri. Pare să manifeste o atitudine mai pozitivă față de cultură, refuzând astfel și exclusivismul și dualismul, cu o înclinație spre un tip ambiguu ce combină trăsături conversioniste cu cele sintetiste.

Aceste modele ipotetice și teoretice propuse de Niebuhr, oricât ar fi de controversate, permit cu siguranță o abordare mai nuanțată și poate un plus de claritate, în niște vremuri destul de agitate. Puse alături de posibilitățile de relaționare a politicii cu religia – putem lua aici în discuție cele trei variante despre care vorbește Aurelian Crăiuțiu: separare completă, unirea sub autoritatea religioasă și întâlnirea la mijloc sub supremația politici dar cu separarea Bisericii de Stat[2] – ele ar putea limpezi puțin discuția inclusiv în context românesc.

Reluând și interpretând tipurile lui Niebuhr, Miroslav Volf propune „diferența internă” ca o „cale mai bună”, ce presupune o relație dinamică a creștinului cu cultura: retrageri strategice, convertirea unor elemente, respingerea altora, adoptarea unor elemente culturale neutre moral etc.[3] Deși, probabil, aceasta este direcția în care se îndreaptă cele mai multe confesiuni creștine – conștient sau ba – vechile note predominante sunt încă suficient de puternice și e foarte posibil să rămână astfel. O biserică „națională”, chiar dacă aflată în criză, nu-și poate revoca rolul și funcția deținută până în prezent. Evident că asta atrage după sine o lipsă de… suplețe a prezenței publice. La fel, niște biserici care au acționat multă vreme contra-cultural, precum cele evanghelice, nu pot scăpa de aceste reflexe când dobândesc mediatizare națională. Nu trebuie uitat că între majoritatea confesiunilor creștine minoritare și ortodoxia majoritară au existat animozități importante de-a lungul istoriei, soldate uneori cu conflicte violente.

Toți acești factori determină un peisaj religios românesc mult mai divers decât prezintă presa îndeobște sau decât cel prezent în discursul contestatarilor și adversarilor creștinismului în general. Deși se sugerează adesea că există deja un loc clar pentru religie în spațiul public și în societatea contemporană, lucrurile sunt departe de a fi tranșate, după cum știm de la teoreticieni precum Jürgen Habermas sau Charles Taylor.

Religia în general – și creștinismul în particular – rămâne un actor important în piața publică a ideilor, chiar și atunci când se prezintă deficitar. Iar pentru a înțelege mai bine dinamica denominațiilor creștine și pentru a evita un discurs ideologizat ce refuză aprioric orice drept al religiei în spațiul public (un discurs cu iz totalitar, în ultimă instanță, care ignoră o realitate sau vrea să o reducă la tăcere în mod arbitrar), este nevoie de mai mult decât o abordare paușală și denigratoare.

Din cealaltă parte, cultele creștine ar putea să-și (re)analizeze propriile discursuri, acțiuni și atitudini față de societate, să înțeleagă mai bine paradigma în care operează, pentru a putea comunica mai clar și pentru a putea integra criticile primite astfel ca, ulterior, să răspundă, fie asumându-le, fie explicând eventualele erori de percepție.

Consider, așadar, că în măsura în care actorii din spațiul public doresc realmente să se înțeleagă reciproc, să comunice și să negocieze – fiindcă, în afara câtorva principii fundamentale, nimic nu e bătut în cuie și există mult loc de tratative – un bine comun care ține cont de cât mai multe perspective, ipoteza lui Richard Niebuhr este de un real folos.

NOTE


[1] A se vedea H. Richard Niebuhr, Cristos și cultura, trad. Teofil Stanciu, Oradea, Casa Cărții, 2021.

[2] Aurelian Crăiuțiu, „În loc de posftață”, în Camil Ungureanu, Religia în democrație. O dilemă a modernității, Iași, Polirom, 2011, p. 416.

[3] Miroslav Volf, A Public Faith. How Followers of Christ Should Serve the Common Good, Grand Rapids, Brazoss Press, 2011, p. xiv-xvii.

Distribuie acest articol

34 COMENTARII

  1. „lipsa de cunoaștere a subiectului, amatorismul sau ignoranța.”
    100% pleonasm, cauzat de aceeași imprecizie conceptuală menționată de autor, bine, ultima problemă a bisericii privește cuvintele, realitățile scapă creștinilor. De 2 mii de ani. Doar că de ceva timp convingerile nu mai pot fi impuse cu forța.

  2. Biserica se ocupa intens de schimbarea climei:
    https://www.ekd.de/klimawandel-49693.htm
    https://www.dw.com/de/gr%C3%BCnes-evangelium-klimawandel-kirche-religion/a-52038955

    Se recomanda renuntarea la luminari, la tamiiere. Se va consuma vin de impartasanie din surse locale, de asemenea flacara sfinta, de Paste, se va produce local. Unii spun sa se renunte la luat lumina si sa se foloseasca lanterne incarcate solar. De asemenea toate acoperisurile bisericilor vor fi acoperite cu elemente solare. Vizitele la moaste, la sfinti se vor face numai cu bicicleta, in genunchi sau pe jos. Se va introduce post pe tot timpul anului.
    Se va reconsidera atitudinea sfintilor si vor ramine doar aceia care au avut o atitudine serioasa fata de clima.
    Numarul de preoti va trebui sa fi egal cu preotese. Se interzice batutul clopotelor.

  3. Nu cred ca vreunul dintre membrii societatii isi revendica apartenta la vreuna dintre prezumtivele imagini aduse in discutie . Nu cred ca exista oameni ce se considera – crestini ortodocși, devenind o data cu botezul -nici apartinatori ai lui – Cristos impotriva culturii – nici ai lui Cristosul culturii nici a celorlalte forme aduse in discutie -Cristos deasupra culturii – nici Cristos si cultura in relatie paradoxala sau Cristosul care transforma cultura .Relatia cetatean (acei care se auto denumesc ortodocși) , cu imaginea lui Cristos este pur dominata de intelegerea fiecaruia si aceasta imagine proprie se poate schimba de-a lungul existentei fiecaruia dintre noi . Ne nastem fara a avea constiinta vreunei forme de religie parcurgem propria viata alegind la un moment dat ceea ce dorim a fi (fie si religios ) si ne incheiem existenta fara a cere asta .Singura intrebare la care nu am gasit raspuns ne arata cum dincolo de toate textele religioase filozofice si cele ce tin de deja observabila transformare a unor activitati bisericesti in datina strabuna – reapare intrebarea : Putem noi toti ce ne declaram crestini sa ne asumam si povestea ce sustine toate aceste teorii filozofice ? Daca am intreba pe cei care apartin altor religii ca si dorinta personala , alta deci cea crestina – cum credeti ca ne-ar privi acesti oameni atunci cind le-am povesti intreaga istorie ce tine de modalitatea de formare a crestinismului ?

    • Scopul acestor tipuri este să ajute înțelegerea unor atitudini. Nu e obligatoriu ca cineva să se revendice de la ele. Sunt din aceeași categorie cu tipurile lui Jung. Unii nu vor ști niciodată despre ele, dar nu înseamnă că nu pot fi descriși cu ajutorul lor.

      • As fi preferat sa imi raspundeti la intrebarea din finalul zicerii mele .Este corect ceea ce spuneti si este mai mult decit evidenta incercarea de a arata o anumita tipologie .

  4. Stimate domnule Stanciu,

    Precizez de la bun inceput ca nu cred in Dumnezeu, asa cum este relevat (prezentat) de catre bisericile crestine sau de catre islamism. Nu cred in biblie, dar recunosc ca o parte dintre povestile prezentate au o anume acoperire in realitatea mileniilor trecute, realitate prezentata de personaje care nu au inteles-o la momentul istoric respectiv si in acelasi timp complet deformata de transmiterea orala de-a lungul secolelor. De subliniat, de asemenea, ca incepand cu secolul 4 scrierile biblice se pare ca au fost modificate si interpretate pentru utilizarea in scop politic, de catre mai marii timpurilor respective( sa nu uitam, de exemplu, ca imparatii Bizantului erau si lideri ai ortodoxismului).

    Nu am fost ateu multi ani dupa adolescenta, cu toate ca aveam relative indoieli; scrutam in permanenta cerul(de mic copil) in cautarea si asteptarea unor fenomene spectaculoase, care sa-mi confirme indoielile. Pana la urma educatia mea stiintifica a invins, iar studiul si practica mi-au confirmat ca atitudinea critica este cea potrivita relativ la aproape tot ceea ce inseamna adevaruri biblice.

    Inca sunt impresionat de smerenia unor calugari din anume manastiri, manastiri in care linistea perfecta iti induce o stare speciala, inca ma impresioneaza maretia si decenta intalnita in marile catedrale crestine ale Europei.

    Problema este insa ca nu pot crede in marea multime de fapte biblice care sunt imposibil a se fi produs.

    Ar fi plauzibil ca demult, o civilizatie mult mai avansata(sau mai multe, diferite intre ele) sa fi ajuns pe Terra o data sau de mai multe ori si sa fi influentat in mod esential viata pe aceasta planeta. In acest accept as putea fi de acord ca perceptul de Dumnezeu, de zei, de aici provine. Toate scrierile religioase ulterioare de pe planeta au reprezentat probabil diferite moduri de perceptie asupra a ceea ce s-a intamplat atunci. Evident o perceptie simplista, datorata diferentelor enorme intre civilizatii.

    Nu intru in amanunte stiintifice, care ar necesita oricum mult spatiu spre a fi prezentate aici, clar si pe intelesul cat mai multora. E suficient insa pentru oricine sa studieze cateva date despre Universul in care traim, despre imensitatea acestuia, despre fenomenul Big Bang, despre timp si teoria relativitatii, despre posibilele evolutii in urmatoarele cateva miliarde de ani(terestri), si sa se intrebe ulterior cat de adevarate pot fi povestile purtate de-a lungul timpului de religia crestina.

    Mai mentionez, de asemenea un lucru foarte important. Religia crestina a fost(si inca este) o piedica in calea cunoasterii stiintifice, a educatiei stiintifice( sa nu uitam prigoana si crimele comise in numele religiei) Acest lucru nu este benefic societatii, pentru ca impiedica o majoritate sa vada realitatea asa cum este ea, impinge o majoritate catre asteptari imposibile.

    Am incercat sa explic toate aceste lucruri, pentru a justifica ceea ce voi spune in continuare.

    Nu doresc sa afectez pe nimeni, nu doresc sa influntez prin ceva credintele altora. Sunt liberi sa creada in ce vor! Dar in acelasi timp nu pot fi de acord ca atitudinile celor incremeniti in credinta in chestiuni ireale si imposibile sa infuenteze in mod negativ viata societatii, viata comunitatilor in care traiesc, viata celor ce nu cred in ceea ce ei cred, in particular viata mea, de exemplu!

    Acesti „credinciosi” au o atitudine plina de ura si inversunare la adresa celor care nu privesc lucrurile asa cum le privesc ei! Raman la convingerea ca in secolul 21, educatia in sens religios reprezinta un rau ce nu va conduce catre civilizatie si decenta, catre binele comun.

    Traim pe o planeta mica, intr-un sistem solar de marime medie, la marginea unei galaxii mici, alaturi de alte sute de miliarde de galaxii, in Universul observabil. Din spatiu ne pandesc pericole imense si nu exista niciun Dumnezeu care sa ne apere, asa cum nu exista niciun Dumnezeu care sa ne apere de boli, rautate, prostie, etc

    PS Atat biblia, cat si Epopeea lui Ghilgamesh, Mahabharata si Ramayana contin afirmatii care sugereaza ca in trecutul indepartat una sau mai multe civilizatii avansate extraterestre au vizitat Terra. Va invit sa cititi, sa faceti legaturi cu rezultatele cercetarilor din ultimele decenii asupra cosmosului si sa observati ceea ce e de observat!

    • Câteva precizări:
      1. Nu contest dreptul nimănui de a (nu) crede.

      2. În ce privește argumentele, cred că sunt câteva lucruri care se pot spune. De pildă, îl legătură cu ideea că religia creștină ar fi fost o piedică în calea cunoașterii științifice. Ar trebui aduse niște argumente mai concrete, fiindcă nu e chiar așa (deși există și situații când a fost). Probabil că cel mai celebru e cazul Galilei. Dar heliocentrismul pentru care se zice că ar fi fost condamnat a fost susținut anterior de credinciosul Copernic, iar ulterior de creștinul Kepler. Sunt notorii Pascal, Descartes sau Leibniz, nume de referință și în științe, și importanți gânditori religioși ai vremii lor. În prezent, îi avem pe un Francis Collins (care a coordonat proiectul Human Genome – un succes răsunător, în ciuda scepticilor care nu vedeau cu ochi buni numirea unui creștin la conducerea lui.
      Să nu uităm nici de valori precum demnitatea umană, pe care s-a construit întregul edificiu al drepturilor omului și care este incontestabil de origine creștină. Personalismul creștin se naște teoretic odată cu fundamentarea dogmelor din secolele IV-V și este ulterior consolidat, având la bază ideea de chip al lui Dumnezeu din om și construind pe dogma dublei naturi a lui Isus Cristos.

      Cât despre răul pe care-l face religia, e un clișeu care ar trebui scos din discuție și înlocuit cu argumente concrete. Cum spuneam și în text, un filosof ateu sau agnostic precum Habermas consideră că religia are un loc legitim și necesar în spațiul public, fără să aibă însă dreptul să-l acapareze pentru sine.

      Aș mai adăuga aici că în prezent sunt destui creștini care nu citesc Biblia nici ca pe carte de știință (sunt evoluționiști teiști), nici ca pe un manual de istorie. Ci admit că Geneza începe cu un poem în care este exprimată istoria creației în limbajul din vremea autorului respectivei cărți.

      • Alte cateva precizari;

        1. Incapand cu secolul 9(conform unor istorici), timp de cateva secole bune, manastirile crestine( o mare parte dintre acestea) au reprezentat oaze de cunoastere si cercetare stiintifica. Biserica crestina a incurajat invatarea si studiul, in unele cazuri avand un rol esential in aparitia primelor universitati europene. Asta insa nu inseamna ca, in lipsa crestinismului, lucrurile ar fi stat altfel, cunoasterea si stiinta nu ar fi avansat. Poate ar fi avansat mai rapid in lipsa unor piedici esentiale puse de catre clerici crestini complet intoleranti care indemnau catre pedepsirea celor care prin afirmatiile lor aduceau atingere credintelor statuate de catre biserica crestina. Heliocentrismul a fost acceptat cu greu de catre reprezentantii bisericii crestine, multi dintre cei ce sustineau afirmatiile lui Galileo Galilei au fost ucisi in mod barbar de catre Inchizitie.

        2. Faptul ca Kepler, Copernic, Blaise Pascal, Descartes si multe alte nume mari ale stiintei erau credinciosi crestini nu e deloc surprizator, relativ la epoca in care au trait. Important ar fi sa intelegem cum ar fi gandit azi, cand teoria relativitatii si cercetarile avansate asupra universului ne releva fapte cu mult diferite fata de credintele stiintifice din epoci demult trecute. Eu ma refer la ceea ce stim astazi, la 20 de ani de la inceputul secolului 21.

        3. Poate ca volorile privind demnitatea umana ar fi aparut si in lipsa crestinismului, poate chiar mai devreme, avand in vedere manifestarile fundamentaliste ale crestinismului de-a lungul anilor( manifestari care in Romania au loc si astazi, in contemporaneitate).

        4. In Romania zilelor noastre milioane de oameni inca invoca pe Dumnezeu cand este vorba de ploaie, seceta, imbogatire, boli si multe altele. Cutreierati tara in lung si-n lat si veti observa ca numarul celor cu astfel de credinte este foarte mare. Si draga noastra biserica ortodoxa nu face nimic pentru a stopa aceste credinte imbecile. Considerati ca acest fapt reprezinta sau nu reprezinta o piedica in calea cunoasterii realitatii, o piedica in calea civilizatiei si bunastarii generale?

        In legatura cu faptul ca impartasania impiedica imbolnavirea de Covid, ce parere aveti?

        In legatura cu discursul lui Daniel din noaptea de Inviere 2021 in care explica in mod alambicat si total surprinzator ca de fapt Isus nu a inviat ca fiinta fizica ci in mod spiritual(sau cam asa ceva), ce parere aveti? Oricum e laudabil ca a spus asta si m-a convins ca nici pe departe nu crede in gogoritele promovate de noul testament.

        Dumneavoastra spuneti ceva de genul „crestinismul a facut, a generat, a educat,……,etc”. La fel ca si cu comunismul. Comunismul a construit, a industrializat, a oferit educatie, etc Ceea ce e real. Intrebarea este insa, daca nu exista comunism, nu cumva ne-am fi dezvoltat mai bine, mai eficient si mai repede!?

        • Arnie, apreciez modul de a va susține punctul de vedere. Cu toate acestea, aveti un usor bias vis a vis de creștinismul, destul de evident. Exista si explicatii mult mai simple, fără a avea pretentia de fi complete.
          1. Heliocentrismul – acceptarea acestuia a fost dificilă pentru biserica creștină din simplul motiv ca aceasta a fost puternic pătrunsă si influențată de doctrina platoniana.
          Nietzsche spunea despre crestinism ca este „platonism pentru mase” !
          2. Avansarea mai rapidă a științei în lipsa creștinismului, de fapt doar a bisericii creștine, pe post de centru socio-culturalo-economic și de studii-cercetare într-o perioadă cam lipsită de alte organizații cu putere sau potențial similar. Ajunge să ne uităm în lume, la acea dată și, singurul contra exemplu este, mirare, al invataților musulmani! In rest africa, india, americile , asia (excepție China, si ea la rândul ei tributară confucianismului) nu par să fi adus prea multa evoluție în lume în afara de ceva artificii cu praf de pușcă.
          Dimpotrivă, fără oaza de lumina reprezentată de mănăstiri, aabatii, gândirii creștini, oegatele si ducatele înapoiat sarace si veșnic în război din occident, n-ar fi avut nici cu cine si nici cu ce sa dezvolte cunoștințele științifice.

          3. Crestinismul este cea mai puțin fundamentalista dintre religiile sau ideologiile de până acum. Încercați să lecturati comparativ atat despre religiile din antichitate cat si despre cele contemporane creștinismului de pe alte meridiane – in afara de samanism, mai găsiți vreo religie mai ingaduitoare? (Cu tot cu cutume societale).

          Ultima – pt. Înviere, suflet etc. Va recomand magnifică lucrare a lui Ioan Petru Culianu – Calatorii in lumea de dincolo (out of this world, otherworldly journeys). Veti privi multe lucruri cu alți ochi, si veti gasi o bibliografie pasionantă.

      • Nu doresc sa va supar! Si astazi daca as reciti Quo Vadis a lui Sienkiewicz, probabil as fi iarasi impresionat si mi-ar apare lacrimi in coltul ochilor! Va spun asta ca sa realizati cu cine discutati online!

    • „Religia crestina a fost (si inca este) o piedica in calea cunoasterii stiintifice, a educatiei stiintifice( sa nu uitam prigoana si crimele comise in numele religiei).” – Acesta este un cliseu des folosit in ‘discutiile’ pe Internet, dar care ocoleste realitatea.

      Stiintele, scolile, universitatile, spitalele au aparut in context religions crestin.

    • Mi se pare mai interesant comentariul dvs. decât articolul postat aici, – pentru simplul fapt că cele prezentate în articol nu fac decât să bată pasul pe loc, fără să ofere perspective sau vreo ieșire dintr-un cerc vicios. Mă plictisesc orice discuții despre creștinism, pentru că nu mă iluminează cu nimic. Era o vreme când mergeam la biserică pentru a asculta predica, sperând să plec de-acolo mai luminată, mai bună, mai învățată. Am avut și revelații în timpul unor predici, și am plecat de acolo împăcată cu mine însămi, – ăsta e un lucru bun pe care îl poate oferi biserica: un tărâm în care să intri pentru a te înalța, pentru a deveni mai bun, mai calm, mai înțelept, mai folositor semenilor tăi. E bine să căutăm spiritualitatea, dar să nu idolatrizăm, – ei, aici începe problema cu cele două mari religii ale omenirii: creștinismul și islamismul. Sufletul are nevoie de un suport pentru a se înălța spre o stare de ‘sfințenie’ necesară pentru a conviețui armonios împreună cu sufletele din jur, – iar această stare poate fi indusă prin orice formă de meditație, care să aibă la bază simplul concept creștin: ‘iubește-ți aproapele ca pe tine însuți’. Dar ar trebui să ne oprim aici, să eliminăm partea cu: ‘iar pe Dumnezeu mai presus de orice’, pentru că de acolo se naște conflictul dintre conviețuirea pașnică pe planetă și continua luptă pentru apărarea ‘dumnezeului’ respectiv. Pentru că și Islamul propovăduiește pacea, dar numai cu condiția ca ea să se realizeze în numele lui Alah. Atâta timp cât o parte a umanității va pune mai presus Dumnezeul ei față de Dumnezeul celorlalți, nu va fi pace și înțelegere pe pământ. Revenind la comentariul dvs. și la ideea prezenței extratereștrilor pe pământ la un moment dat în istoria omenirii, – nu e exclus, dar la ce ne-a folosit această prezență dacă ea chiar s-a produs? Aveau extratereștri o religie pe care au vrut să ne-o impună și nouă? Cu ce scop ar fi venit ei? Au plantat doar niște ‘semințe’, după care au plecat, sau au rămas și și-au perpetuat specia printre noi? Erau buni sau răi? Un lucru e cert: dacă au reușit să ajungă până la noi, erau mult mai avansați tehnologic decât suntem noi acum. Văd că și noi ne pregătim să ne instalăm pe alte planete, pentru că începem să putem, și pentru că am ajuns să suprapopulăm planeta noastră, – dar oare vrem să ducem cu noi și religiile noastre? Să perpetuăm la nesfârșit conflictele? Că până la urmă asta înseamnă religia: sâmburele conflictelor dintre oameni, învrăjbirea, ura, lupta unora împotriva altora… Nu e mai bine să nu crezi într-un Dumnezeu care te împinge să ucizi pentru a-l apăra pe el? Eu prefer să nu lupt pentru a apăra un astfel de Dumnezeu. Cel puțin am libertatea de a alege.

      • Daca civilizatii avansate extraterestre au vizitat Terra in trecutul indepartat, atunci garantat conceptul de religie era total neimportant pentru acestea. Daca au ajuns aici, inseamna ca aveau vaste cunostinte despre Univers, erau atat de avansati in cunoastere si conceptul de religie, de credinta in povesti fantasmagorice, era demult depasit de catre aceste civilizatii.

        Nu cu intentia de a inocula concepte religioase au venit aici. Nu stim si poate nimeni de pe planeta Terra nu va afla niciodata daca au venit cu bune sau rele intentii. Cu toate ca perceptiile de bine si rau sunt relative si poate pentru ei reprezentau cu totul altceva raportat la ceea ce percepem noi astazi.

        Daca ma raportez la ceea ce eu cred, atunci afirm ca au venit cu bune intentii, pentru a face bine, a transmite informatii benefice pentru locuitorii Terrei. Poate ca ceea ce numim astazi valori crestine, de catre ei ne-au fost transmise, inoculate.

        Poate au fost mai multe civilizatii ce ne-au vizitat, cu intentii diferite, care s-au luptat intre ele in zona Terrei, de unde eventual antagonismul bine si rau, antagonismul Dumnezeu – Diavol. Poate ca Vechiul testament nu face nimic altceva decat sa povesteasca despre aceste influente, intr-o interpretare simplista, conforma nivelului de intelegere al oamenilor acelor vremuri. Probabil primele scrieri relativ la ceea ce prezinta Vechiul Testament, au fost rezultatul transmiterii pe cale orala a faptelor trecutului, la sute sau poate chiar mii de ani dupa ce acestea s-au petrecut. Intre timp au avut loc greseli de intelegere, modificari produse voit sau ne-voit si multe alte deformari intentionate sau nu!

        In alta ordine de idei, poate ca aceste civilizatii nu ne pot vizita la perioade scurte, pentru ca vin de foarte departe si drumul dus intors de la planetele lor pana aici poate insemna mii de ani pentru noi pamantenii! Poate ca ne monitorizeaza permanent de la distanta fara ca noi sa stim. Sau poate unii dintre pamanteni stiu, dar inca nu e cazul sa ni se dezvaluie adevarul.

        Ganditi-va ce ar putea insemna pentru cateva miliarde de cetateni ai Terrei sa li se rastoarne complet si brusc sistemul de credinte si de valori! Si ce consecinte greu de prevazut la nivel planetar ar avea acest fapt.

      • Orisicare teorie filozofica,, fie ea de factura religioasa sau laica , isi fundamenteza conceptul teoretic pe aparitia necesara a unui bine comun , bine ce este aratat lumii sub o forma teoretica in scris si care trebuie, de buna seama , transpus in practica . Momentul in care transpunerea in practica a conceptelor de tot felul se realizeza – apare o contradictie . Contradictia se refera la OM. Omul este cel care doreste a pune in practica aceste teorii si de aici necazul .Daca ne referim la crestinism , fara a socoti si momentele ulterioare ce au consemnat rupturile ideologice de tot felul , observam cum Teoria Crestismului pune -un om numit Isus – in postura de fiu al omului (fiul lui Dumnezeu ) ce se ridica la dreapta tatalui -in ceruri – o data cu disparitia sa (moartea ) si care reinvie cu toate povestirele atasate acestui act , povestiri ce sunt cunoscute de noi toti .Urmarile sunt si ele bine stiute – Biserica isi aroga dreptul de reprezentare a -Fiului Omului – pe pamint si de aici apar iar problemele pe care le cunostem . Biserica crestina (ca un intreg are in povestea ei de veacuri si parti bune si parti mai putin bune .Cu totii stim si ceea ce au reprezentat -CRUCIADELE – ceea ce a reprezentat -INCHIZITIA- si cazul Torquemada , cu totii stim pozitionarile religiei crestine prin reprezentantii ei in timpul celui de al doilea razboi mondial, dar tot atit de bine stim si imensa preocupare acordata stintei , culturi si a altor forme umanoide de dezvoltare pe parcursul mileniilor . Razboaiele umanitatii au continut in parte si o motivatie religiosa .Religia musulmana(islamismul ) a pus in centrul ei un profet , numit Muhammad ,ce si-a bazat intreaga teorie pe o carte numita Coran. Cea de a patru Revolutie Industriala modifica insa substantial intelegerea omenilor fata de teoriile religioase de tot felul si in acelasi timp obliga stiinta religiilor de as schimba cumva parte din motivatiile teoretice si de a accepta aceasta forma noua de convietuire in societate ce se bazeaza pe dezvoltarea tehnologica fara precedent aparuta , de curind,in istoria umanitatii .Ceea ce pina mai ieri era un fapt simplu de crezut astazi ,cind vorbim , lucrurile par a se modifica .Societatile dezvoltate spiritual si tehnologic isi reconsidera intelegerea fata de cutumele religioase ce capata mai mult o nuanta de DATINA strabuna ,de obicei secular , decit de adevar religios .

    • Felicitari pt. Ca sunteti totusi, in ciuda aparentei convingeri, un credincios! Diferenta dintre dvs si un crestin, musulman, hindu etc. Este doar aceea ca ati înlocuit religia clasica cu credinta in Ancient aliens!

      Cam tot aia e, din moment ce nici existenta ultimilor nu a fost inca dovedita! Mass media actuala nu e mult diferita, se pare, de revelarile diversilor mistici din antichitate si pa astazi. Si nici urmartorii ei de mirenii de odinioară.

      Fiecare e liber sa creadă ce si in ce vrea, important e sa accepte ca aceasta libertate o au si cei ce nu se aliniază la ideilor sale!

  5. Un articol pe care il voi reciti. Dupa mine, poate fi folosit pentru a explica sau orienta multe abordari ale dialogului in societate.

    Oare cum arata aceasta tipologie transpusa in Romania ortodoxa (in mare masura)?

  6. Da, foarte interesante abordari. Totusi mai exista o abordare: cea recomandata de Sf.Vasile cel Mare, adica cititi cat mai mult si luati doar ceea ce e bun si in concordanta cu valorile crestine. Se pare ca toti sf.Parinti au procedat asa, ba as spune ca si Pavel a procedat la fel, daca ne gandim la episodul din areopagul Atenei. Maxim Marturisitorul a facut la fel, ba chiar si fericitul Augustin. Intr-adevar extremele nu sunt bune, dualitatea e problematica, sintetismul si conversionismul suna bine dar rezultatele pot fi incerte. Pe cand metoda luarii doar a ceea ce e bun si in acord cu valorile crestine poate da rezultate foarte bune. Opinia mea.

    • Părerea mea e că lectura cărții vă va lămuri în multe privințe. Augustin este considerat de autor predominant conversionist. La fel și Ioan. Pavel e considerat mai degrabă adept al relației paradoxale.

      Modelul despre care vorbiți este cel propus de Miroslav Volf, dar, în ce mă privește, cred că tot se păstrează o notă dominantă.

    • Cred ca cei care sunt pro si contra religiei pornesc din colturi diferite, dar care nu au delimitari foarte clare. Eseul prezentat ne arata raportarea omului si a actiunikor sale fata de D-zeu, lucru foarte putin cunoscut. A nu se confunda religia cu institutiile religioase, sunt doua lucruri diferite. Ceea ce se greseste in Ro in aspectul credintei este simbioza prea mare dintre stat si biserica si functia tot mai mercantil ale institutiilor religioase.

    • Sfantul Vasile cel Mare – primul mare cenzor al crestinismului.
      Interesanta indemn ne adresati: un subiect e bun si merita aprofundat, doar daca e in acord cu „credintele/superstitiile” noastre.
      Iata si sursa conflictului perpetuu dintre biserica si stiinta din zilele noastre: un autor din secolul 4.

  7. Lenin inca e destul de actual cu ale sale maxime ” religia opiul popoarelor” sau ” crede si nu cerceta” .Lumea ” buna” de astazi uita ca stiintele, scolile, universitatile, spitalele au aparut sub cupola bisericii crestine.Si nu doar ca uita ci chiar vrea sa puna in contradictie biserica cu propriile sale realizari.

    ”. In Romania zilelor noastre milioane de oameni inca invoca pe Dumnezeu cand este vorba de ploaie, seceta, imbogatire, boli si multe altele. Cutreierati tara in lung si-n lat si veti observa ca numarul celor cu astfel de credinte este foarte mare. Si draga noastra biserica ortodoxa nu face nimic pentru a stopa aceste credinte imbecile. Considerati ca acest fapt reprezinta sau nu reprezinta o piedica in calea cunoasterii realitatii, o piedica in calea civilizatiei si bunastarii generale?”

    Daca biserica ortodoxa ar renunta la aceste lucruri ar fi pur si simplu desfintata.Toate rugaciunile bisericii sunt pt ” chestii de genul asta”. Dumnezeul nostru numai si numai cu lucruri de genul asta se ocupa.
    Ce ar trebui sa ceara alceva lui Dumnezeu decat cele mai sus mentionate?
    Ectenii
    ”Pentru sfânt locașul acesta, țara aceasta și pentru toate orașele și satele și pentru cei ce cu credință locuiesc într-însele, Domnului să ne rugăm.
    Pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelșugarea roadelor pământului și pentru vremuri pașnice, Domnului să ne rugăm.
    Pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiți și pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm.
    Pentru ca să fim izbăviți noi de tot necazul, mânia, primejdia și nevoia, Domnului să ne rugăm.
    Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.”

    • Daca ne rugam atat de mult si pentru toate cele, atunci cand mai muncim?!!!. Da, sa ne rugam pentru linistea sufleteasca, pentru a face bine semenilor, pentru sanatatea si pacea din familiile noastre si din comunitatea din care facem parte. Restul lucrurilor depind de vointa, tenacitatea, harnicia si cinstea noastra.

      • Asta e esenta (ateismului sau a) rebeliunii fata de Dumnezeu: lucrurile depind de „de vointa, tenacitatea, harnicia si cinstea noastra”.

        Ce l-o fi apucat pe Pavel, in Areopag, sa zica ca in El avem fiinta, viata, miscarea?

        Si fascistii si comunistii ziceau ca MUNCA ne elibereaza.

        Isus a spus ca ADEVARUL.

        Rugaciunea e o atitudine.

        Problema (ne)crestinilor e dobindirea atitudinii.

    • „Lumea ” buna” de astazi uita ca stiintele, scolile, universitatile, spitalele au aparut sub cupola bisericii crestine.”

      Dupa mai bine de un mileniu de intuneric, persecurii si arderea bibliotecilor si academiilor grecesti, romane si alexandrine in secolele de dupa Constantin cel Mare, primul mare imparat „crestin”, iata cum biserica, omitand convenabil istoria, se transforma in sursa cunoasterii de astazi!

      Cat de convenabil!

  8. Dumnezeu a creat lumea, iar religia e creația omului. Oare de ce ?

    1º- De ce a creat Dumnezeu (sub oricare din numele care I Se atribuie) lumea, așa cum o percepem noi pământenii ?
    Iată o-ntrebare la care nici religiile, nici știința și nici filosofii nu oferă (și mă tem că nu vor oferi vreodată..) un răspuns convingător. Cine, când și cum.., au (până una-alta) aceiași soartă..
    Și asta pentru că Dumnezeu e dincolo de puterea noastră de înțelegere. Mă tem că și realitatea, dincolo de aparențele servite..

    Doar ca amuzament ieftin, pot specula (fără să fiu arestat..) c-o fi făcut-o spre-ași alunga Divina plictiseală. Și i-a reușit (ca-ntotdeauna..) pentru că viața e (pe alocuri) suficient de haioasă, pentru a fi suportabilă..
    Mai mult, în mărinimia Sa, ne-a dotat și cu hormoni (ce-ar fi viața fără ei..?) făcându-ne traiul incitant, lesne consumabil.. Iar dacă mai adăugăm și curiozitatea adânc sădită în creierașele speciilor mai evoluate, show-ul e asigurat.. Desigur, conspiraționiștii Îl vor suspecta pe Cel de Sus de scopuri ceva mai lucrative, dar eu unul prefer să rămân în rândul naivilor..

    2º- De ce a creat omul religia ?
    Fiind opera unor iluminați (oameni totuși..), ne putem apropia de un răspuns.
    Cred că religia a apărut ca răspuns la o necesitate socială. Cei care în vechime se situau în vârful piramidei lui Maslow, au considerat de datoria lor (probabil) să ofere un model de trai decent bazalilor, care-și cam dădeau în petec..

    De aceea Biblia ar trebui evocată la modul metaforic, extrăgând mesajul moral. Este o filosofie de viață care s-a dovedit utilă și perenă până-n epoca modernă.
    A lua însă ad litteram miturile care abundă în Pentateuc, a căuta explicații științifice naturaliste în spatele miracolelor descrise, este contraproductiv.
    Nici abundența de amănunte, în care aproape că se pierde mesajul biblic, nu e de bun augur. Mă tem că și Coranul, sau Vedele păcătuiesc în sensul ăsta (învățăturile lui Budha ar putea fi excepția care confirmă regula..)

    Cele 10 porunci dictate lui Moise pe muntele Sinai, reprezintă de fapt o reeditare (cu adăugiri..) a celor 7 șoptite mai întâi lui Adam și mai apoi lui Noe.. Ceva mai târziu și Mahomed a auzit șoapta Divină.
    Din păcate au cam rămas toate la stadiul de ideal, din vechime până-n ziua de azi. Tot șarpele cu mărul.. Fiecare a luat și a interpretat cum i-a convenit, sau pur și simplu a ignorat îndemnurile moralizatoare.

    Ce s-a ales de mesajul creștin al lui Isus, cel care intra călare pe măgăruș în Ierusalim și le bătea obrazul celor care făceau comerț în Templu ?
    Ce ecou a avut demersul lui Francisc de Assisi, cel care propăvăduia sărăcia, simplitatea, umilința și refuzul oricăror privilegii, în sânul bisericii ?
    Mai nou, de la măgărușul lui Isus s-a ajuns la Ferrari-ul de la poarta popii.. Biserica vrea bogăție și face (cucernic..) tot felul de afaceri lumești. De altfel e ipocrizie în masă, când vorbim de cele sfinte..
    Iar Cel de Sus se pare că și-a cam pierdut răbdarea (vezi și pandemia asta..)

    Poate că e nevoie de o nouă paradigmă, adaptată vremurilor noastre. Poate noi profeți, noi revelații transcedentale.. Sfântului Ioan Botezătorul i-a servit pare-se (în sensul ăsta) dieta austeră, compusă din lăcuste și miere de albine. Și cum la modă sunt acum dietele vegetariene, vegane..
    De văzut ce ni se va revela când vom trece pe proteine sintetice..

  9. Nu cred ca ateismul meu este de legat, prin definiție, de reaua-credință. Dar tot privesc la savantele relationari cu Cristos (ori cu Dumnezeu), de mai sus, ca la o înmulțire cu zero.
    La o adică, similar e posibil sa privească lucrurile și crezătorii în alte divinități.

    Spun toate astea doar semnalînd că există și așa unghi de a privi lucrurile.

    • Un sondaj din 2010 a constatat că 9,6% din populația lumii este non-religioasă, aproximativ 2% fiind atei. Această cifră nu-i include pe budiștii (practicanți ai unei religii atee). Fiecare cum crede de cuviință..
      Sau, „De-acela vai, ce nu-și dă seama/ Spre care Rai, mai mică-i vama” (Celelalte cuvinte). Ghilimelele sunt de asemenea, la liber..

      De altfel (lăsând la o parte hermeneutica) omenirea a fost preocupată, din cele mai vechi timpuri, de problema binelui și a răului, de moralitate și imoralitate. Asta fiind una din temele principale ale polemicii credință versus ateism.

      Concepția religioasă conform căreia moralitatea derivă din poruncile Zeului suprem (frica de El fiind garantul..), este respinsă de ateism. Pe bună dreptate aș zice, pentru că nu se poate aplica așa, precum „patul lui Procust”, tuturor indiferent de „etajul” la care a ajuns..
      După cum glumea Voltaire : aș vrea ca avocatul, croitorul, valeții, ba chiar și nevasta, să creadă în Dumnezeu, astfel voi fi escrocat mai rar și mi se vor pune mai rar coarne.. Vise..

      A doua temă majoră a polemicii este existența lui Dumnezeu.
      Încă de pe vremea lui Charles Bradlaugh (1876), ateismul a preferat să evite dificultatea de a dovedi negația „Dumnezeu nu există”, pasând sarcina de a dovedi contrariul, religiilor. În ce măsură au reușit acestea în demersul lor, e de discutat. Ateul se rezumă la afirmația că nu crede în Dumnezeu.
      Și există o mare varietate de abordări, de la raționaliști, sceptici, materialiști și umaniști seculari, la scientologie.

      Epicur a atins cele două teme majore în celebrul său Paradox :
      „Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic.
      Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău.
      Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există răul în lume?
      Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”

      Pentru mine geniala logică care armonizează lumea-n care trăim, la pachet cu potențiala evoluție și diversitate, cuprinse în germenii vieții, sunt dovada că există o inteligență creatoare, așa cum oscilațiile unei stele îndepărtate dovedesc faptul că în jurul ei orbitează planete.

      Așa cum spuneam mai sus, Dumnezeu e dincolo de puterea noastră de înțelegere.
      Restul sunt speculații (mai mult sau mai puțin..) filosofice.

      „Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată,
      Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
      Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
      Au cine-i Zeul cărui plecăm a noastre inemi ?” (Eminescu)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Teofil Stanciu
Teofil Stanciu
Absolvent al Facultății de Litere, la o secție cu dublă specializare teologie-limba română. Masterat în literatură. Traducător, redactor de carte și, ocazional, blogger. Preocupări legate de confluența literaturii cu religia.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro