Crin Teodorescu, supus investigației critice

La pagina 255 a cărții Crin Teodorescu: Învinsul învingător (UNATC Press, București, 2024), apărută ca parte a proiectului TabThePast la care au fost parte Uniunea Europeană ca finanțator, UNATC, Centrul Educațional Replika și Citizen. KANE, autorul ei, Radu Crăciun explică sensul sintagmei investigație critică folosită ca subtitlu.

Cercetătorul a mizat pe ceea ce el numește semnificația bifidă a termenului. Avem de-a face atât cu o investigație polițienească și asta nu doar fiindcă destinul chinuit și complet nedrept al protagonistului s-a confruntat foarte adesea cu duritatea anchetelor cu final de dinainte programat și cu verdicte ordonate, formulate de instituțiile de forță ale statului comunist român. Ci și fiindcă cel ce intenționează să refacă trecerea prin teatru a unui artist cu totul aparte s-a văzut obligat să facă apel la martori, mărturii nu întotdeauna chiar foarte accesibile, documente de arhivă nu tocmai foarte la îndemână. Investigatorul a trebuit să urmărească cu maximă atenție împletirea dintre o viață intimă obligată din motive riguros detaliate de Radu Crăciun să se ascundă și prezența publică în afara căreia nu poate fi imaginat parcursul artistic al lui Crin Teodorescu. Avem însă de-a face și cu o investigație în care cuvântul este folosit in sens filosofic. Investigatorul fiind ținut să exploreze “mentalitățile și ideile unei perioade” și felul ‘’în care acestea s-au repercutat asupra unei generații’’.

Perioada este cea cuprinsă între jumătatea anului 1944 (după 23 August) când a început sovietizarea României și luna mai a anului 1970, atunci când a fost înregistrat decesul prin sinucidere al regizorului. Este, de fapt,  vorba despre mai multe perioade. Aceea a prieteniei de nezdruncinat dintre comuniștii români și cei sovietici când Sadoveanu susținea sus și tare că lumina vine de la Răsărit, aceea a relativei distanțări de Moscova, fapt concretizat și prin schimbările de personal ordonate de Gheorghe Gheorghiu-Dej la vârful sectorului cultură și ideologie (înlăturarea temporară din fruntea bucatelor a lui Leonte Răutu, perioada de după Raportul secret al lui Hrusciov de la Congresul al XX lea al PCUS când în România a fost stopată destalinizarea căreia i-a fost opus un nou val dramatic de arestări, anii de după 1963-1964 ai eliberării deținuților politici și cei ai începutului unei iluzorii liberalizări din care Crin Teodorescu a prins numai o parte.

Primul capitol al cărții lui Radu Crăciun se străduiește să lămurească situația și condiția regiei românești imediat după încheierea celei de-a doua mari conflagrații mondiale. Cum perioada a fost măcar o vreme dominată de personalitatea lui Ion Sava, în  acest prim capitol Radu Crăciun detaliază ceea ce  el numește Tranziția la comunism. ‘’23 August’’ și Ion Sava la ARLUS. Capitolul își are fundamentul istorico-teoretică în articolul lui Adrian Cioroianu ARLUS –o poveste cu intelectuali, apărut în noiembrie 1996 în săptămânalul 22, și integrat zece ani mai târziu în cuprinsul cărții Pe umerii lui Marx (Editura Curtea veche, București, 2006). ARLUS a fost un construct instituțional amplu, chiar mamut,  cu secții ce rivalizau din punct de vedere organizatoric și logistic cu cele ale Academiei ori ale unei universități în lege. Aproape că nu a existat intelectual sau artist care de voie sau de nevoie să nu se fi înscris în ARLUS. A se vedea în acest sens cazul lui George Enescu. Activitatea secției de teatru a fost net dominată de personalitatea lui Ion Sava care, prin conferințele sale, a cartografiat situația de la un moment dat a artei pe care a slujit-o și a formulat un întreg proiect de reorganizare și reformă. Radu Crăciun se folosește de ocazie spre a investiga deloc cu mănuși activitatea de dinainte de 23 August a regizorului, simpatiile lui socotite clar fascistoide și legionaroide, admirația sa  pentru modelul teatral și cinematografic din Italia lui Musolini. De aici și vizitele repetate în Italia ale lui Ion Sava , de aici contaminarea și admirația pentru ideile lui Anton Cesare Bragaglia și Massimo Bontempelli. După 23 august, Sava, susține Radu Crăciun, ar fi schimbat numai aparent tabăra (vremurile tulburi permiteau cumva asta), în conferințele sale integrând idei și proiecte de reformă alimentate de modelul și teoreticienii italieni. Ion Sava a organizat sub egida ARLUS cursuri de regie (la ora aceea nu aveam învățământ superior artistic în adevăratul sens al cuvântului) la care au luat parte și Crin Teodorescu, și alți colegi de generație, adică aproape toți cei  care, prin activitatea lor viitoare, au pus în practică proiectul inovativ al creatorului celebrului Macbeth cu măști.

Într-un context social, politic, cultural reconstituit în mare parte pe baza confesiunilor lui Paul Cornea din cartea Ce a fost, cum a fost scrisă de acesta împreună  cu Daniel Cristea-Enache (editura Polirom, Iași, 2013), Radu Crăciun se înfierbântă în susținerea ideilor sale și dă neiertător de pământ cu Petru Comarnescu și Virgil Petrovici care în cărțile lor despre Ion Sava au ascuns simpatiile nete fasciste ale regizorului. Ce mai? Minciună prin omisiune. Probabil.

Servindu-se de jurnalul lui Crin Teodorescu publicat de regizorul Valeriu Moisescu  la editura UNATC în 2001, de jurnalele lui Petre Sirin (Castele în Spania), Mihai Rădulescu (Jocul cu moartea) și Ion Negoițescu (Straja dragonilor), de cartea lui Florin Buhuceanu Homoistorii: Ieșirea  din invizibilitate  (editura Humanitas, București, 2022), Radu Crăciun realizează, în cel de-al doilea capitol al cărții, nu doar o panoramare a elitei gay din anii 50-60 ai secolului trecut, ci și a culturii produsă de respectiva elită. Controlată, hăituită, niciodată sigură de și pe ziua de mâine, amenințată de posibilitatea, de iminența arestării, respectiva elită făcea figură aparte în primii ani de după instaurarea comunismului ( se insistă și asupra  contaminării ei cu ideile lui Roland Barthes care în 1948 se afla în România) și dădea opere semnificative, valoroase. Radu Crăciun insistă asupra personalității aparte a lui Crin Teodorescu în contextul respectivei elite. Vorbește despre încercările ei suicidare stimulate și de o sensibilitate aparte ca și de primejdiile de toate felurile. Crin Teodorescu și el un om extrem de  sensibil, marcat și de o căsătorie de conveniență care i-a adus multe necazuri, s-a simțit amenințat pe cei ce i-a numit ucigașii lui, a fost arestat pentru inversiune sexuală pentru ca apoi să fie acuzat de activitate politică dușmănoasă, detaliată în capitolul Dosarul P 128 628. Dosarul de anchetă de la Miliție și Securitate. Se pare că Crin Teodorescu ar fi avut cel puțin încă o tentativă de sinucidere anterioară celei din mai 1970, fapt cunoscut de prietenii apropiați. De unde îngrijorarea lor în cazul absențelor mai îndelungate din spațiul public ale regizorului. S-a sinucis cu adevărat Crin  Teodorescu? Sau a fost o sinucidere înscenată? Radu Crăciun nu dă verdicte, analizează atent cele două variante, bazându-se, în principal, pe mărturia Narcisei Andrei. Sora regizorului.  

La data de 23 martie 1956, regizoarea Sorana Coroamă publica în Contemporanul un articol ce se chema Îndrăzneala este acolo unde începe arta. În el, artista care nu avea pe atunci decât 35 de ani, cu doar 5 ani mai mult decât Crin Teodorescu, afirma că teatrul românesc s-ar afla în faza anarhică. A urmat o replică relativ dură a lui George Rafael. Intervenția Soranei Coroană este socotită de Radu Crăciun extrem de importantă, diagnosticul pus deopotrivă. De aici decizia autorului cărții-investigație dedicată lui Crin Teodorescu de a-și numi cel de-al treilea capitol al volumului său Teatrul românesc în ‘’faza anarhică’’ , Radu Crăciun scrie un capitol de tip frescă. Pornește de la amintirile lui Paul Cornea referitoare la condiția regiei și a teatrului în anii 50, la ediția din 1953 a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, recuperează mărturii referitoare la festivalurile de teatru din perioada stalinismului integral și la prezența în context, cu spectacole s tinerilor regizori, cu toții, într-un fel sau altul discipoli ai lui Ion Sava și ai ideilor reformiste expuse de acesta în conferințele de la ARLUS spre a ajunge la refacerea traiectului destinului artistic al lui Crin Teodorescu. Consumat la București, la Teatrul Tineretului, în teatre de provincie (Brăila și Galați), cu un moment de vârf reprezentat de premiera spectacolului cu piesa Preludiu  de Ana Novac, socotit a fi un veritabil manifest al unui întreg demers artistic, și individual, și generațional,  la Teatrul Radiofonic și, din nou la București,  în colaborarea cu Bulandra unde în 1968 a montat antologicul spectacol cu Victimele datoriei. Momentul suprem prin care învinsul devenea învingător. Fără drept de apel. La scurtă vreme după aceea, Ionesco devenea indezirabil în patria lui natală. Iar Crin Teodorescu își va încheia și el traiectul vieții.  

Radu Crăciun – Crin Teodorescu: Învinsul învingător . Investigație critică, București, 2024