Criză de idei

În vremuri de strâmtorare, o dezbatere într-un platou de televiziune între doi-trei parlamentari secondați de vreun așa-numit formator de opinie costă mult mai puțin și e mai la îndemână decât analiza obiectivă și nuanțată, reportajul la fața locului, consultarea tuturor părților sau o documentare minuțioasă asupra contextului politic, social, internațional în care a avut loc o declarație importantă sau un fapt de viață. Treptat, bugetul limitat al redacției de presă reduce realitatea la părerile câtorva oameni și la luările de poziție ale câtorva moderatori. “Realitatea” este mai puțin fapt întâmplat ori decizie cu consecințe în domeniul public cât interpretare personală a faptului întâmplat. Totul devine apoi dezbatere de idei, iar ideile se împuținează pe măsură ce se îndepărtează de faptul real. Câți moderatori de televiziune nu au zilnic experiența invitaților care întreabă, înainte de intrarea în emisiune : “Deci, ce trebuie să zic ?” “Despre ce vorbim ?” “Care e ideea ?”

În fond, nu numai presa din România suferă de pe urma agoniei jurnalismului documentat și a investigației competente. Pretutindeni în lume, bombardamentului de știri și informații contemporan i se răspunde cu un set de clișee mediatice menit să simplifice prin reducționisme uneori de-a dreptul periculoase o realitate care ne depășește în inventivitate și complexitate.

Totuși, la noi, fragilitatea presei libere și a jurnalismului profesionist ca meserie, combinată cu lipsa de profunzime și viziune a sistemului de educație de după 1990 și modul tribal de a face politică au agravat un fenomen care s-ar putea numi simplu “criza de idei”. O boală veche. La începuturile guvernării CDR către care s-au îndreptat cândva toate speranțele națiunii, întrebat care îi este concepția despre educație, ce principii se gândește să pună în aplicare în școli, licee și universități, ce modele socotește valabile, ministrul de atunci al Învățământului a răspuns sec: “Citiți programul de guvernare !”  Un fel de a spune că nu avea nicio preocupare personală în materie de educație. Nu era nici primul, nici ultimul.

Încă înainte de aderarea la Uniunea Europeană, România pierdea anual finanțări substanțiale de la Banca Mondială din pricină că diverse ministere, între care Învățământul și Sănătatea băteau recordul, nu erau în stare să pună pe hârtie niște proiecte care să merite banii Băncii. Altfel spus, era penurie mare de idei. În prezent, România, ca stat membru al Uniunii Europene, are de “absorbit” fonduri europene în valoare de 32 de miliarde de euro, din care abia dacă a folosit 9-10 procente. La fel, nu există proiecte. Și nu există proiecte pentru că nu există idei și nu există idei pentru că sistemul de învățământ românesc nu formează și nu încurajează oameni care să aibă idei, iar birocrația sufocă în fașă orice încercări inovatoare. În schimb, inventivitatea în materie de evaziune fiscală, deturnare de fonduri, fentare a legilor și dublu limbaj este nesecată, trăgându-și sevele din instrucția temeinică a epocii lui Ceaușescu.

Așa se explică de ce plagiatul lui Victor Ponta nu are nicio relevanță în gândirea populației majoritare, după cum nu are nicio relevanță nici în gândirea premierului însuși. Nu e firesc, la o adică, să copiezi fraze și idei de la alții, dacă ți se întâmplă să nu te muncească neapărat niște idei proprii în care să și crezi ?

În mijlocul unui discurs ținut la sediul său de campanie, ne-am trezit cu Traian Băsescu luând în brațe un copil. A doua zi, îl vedem pe Victor Ponta, într-o imagine difuzată în buclă de pe aeroportul Otopeni, ținându-și în brațe propriul copil, în mijlocul unor declarații politice. Populism ieftin în ambele secvențe, într-o țară care este departe de a fi child friendly, dar secvența Ponta ar fi trebuit să plătească drepturi de autor secvenței Băsescu sau să se declare realitate derivată… Președintele suspendat declară că miza mașinațiunilor legislative din ultimele săptămâni este independența justiției. Victor Ponta își însușește pe loc ideea și promite că Băsescu va fi judecat și condamnat așa cum merită. Imitațiile în oglindă continuă și la nivelul limbajului. Unul dintre atuurile mandatelor lui Traian Băsescu a fost exprimarea nelemnoasă, pe înțelesul omului, punctată de câteva ticuri verbale menite să întărească autoritatea discursului sau să evite detaliile. Printre ele, răspunsul “Categoric, da !”, la diferite întrebări ale jurnaliștilor. Într-un interviu recent, Victor Ponta împrumută și el expresia președintelui suspendat și îl auzim spunând de câteva ori “Categoric, da !”, cu toată morga funcției și cu sinceră convingere. Lipsa de idei proprii și asumarea ori confiscarea ideilor și chiar a ticurilor altora nu ar reprezenta, până la urmă, un delict grav. Ba chiar ar putea fi considerate drept arme electorale, dacă ar fi ceva mai subtile sau ar conține vreo urmă de detașare ironică.

Furtul de expresii, gesturi, idei și texte n-ar șubrezi, poate, autoritatea și nevoia de legitimitate ale premierului, dacă în cele peste două luni de guvernare ar fi ieșit la iveală vreo idee strălucită care să ajute aprecierea monedei naționale ori depășirea crizei politice, vreo viziune cu adevărat luminată pentru destinul acestei țări, vreun proiect economic și social care să le redea cetățenilor încrederea în lege și bună cârmuire. Lucrarea de doctorat rămâne, astfel, ilustrarea timidă a unei lipse cronice de idei proprii și de viziune politică.

După ce entuziasmul schimbării se va fi epuizat, populația care susține și crede în zorii unei guvernări mai bune și mai drepte va sancționa aspru imaginația săracă a conducătorilor, mai ales când se va vedea în pragul iernii fără soluții de plată a pensiilor și salariilor ori a facturilor la întreținere și cu fondurile europene tăiate sau amânate. Obsesia destituirii lui Băsescu nu ține de frig și de foame, nu atenuează căderea leului, nu încurajează investitorii să creeze locuri de muncă și nu e suficientă ca proiect politic nici măcar pentru o carieră trecătoare de lider de partid, darămite pentru cucerirea pe termen lung a unei țări exasperate de corupția și inconsistența oamenilor politici, într-o lume aflată într-o perioadă de conflicte și prefaceri imprevizibile. Cât timp există Băsescu, există măcar o idee, un țel, un proiect colectiv : dictatorul trebuie îndepărtat. Când visul se va fi realizat, vom constata că ne aflăm în plină criză economică, socială, politică și de idei.

La finalul listei de cerințe formulate de Comisia europeană și adresată premierului pe 12 iulie, i se încredințează o misiune imposibilă : să facă din integritate o prioritate politică. Judecând după CV-ul, reacțiile și declarațiile sale, Victor Ponta nu pare să aibă nicio idee despre cum s-ar putea răspunde unei asemenea așteptări. Și, oricum, cu excepții vrednice de toată admirația, integritatea nu a fost niciodată, în istoria României, punctul forte al conducătorilor.