După eşecul integrării coerente a României şi Bulgariei în Uniunea Europeană, Bruxellesul a anunţat că viitorii candidați vor fi supuşi unei analize mult mai riguroase. Cu toate acestea, abordarea utilizată de UE în relaţia cu statul român a fost deseori repetată şi în negocierile cu Croaţia (excepţie făcând situaţiile în care interesele membrilor de bază ai Uniunii au primat).
Croaţia a intrat în UE la 1 iulie 2013 într-un moment în care Uniunea este profund acaparată de probleme economice nesfârşite. România şi Bulgaria au beneficiat de pe urma aceleiași lipse de rigurozitate din partea UE înainte de anul 2007. Problemele care au distras atenţia Uniunii Europene de la baronii locali ai României şi de la diferite personaje ale mafiei bulgare erau neînsemnate, în comparaţie cu aspectele financiare ale crizei din zona euro legate de integrarea a 12 noi membri într-o perioadă foarte scurtă de timp.
Conform regulilor tratatului de aderare concepute pentru a accelera integrarea, cel de-al 28-lea stat membru UE va fi obligat să adere la moneda unică, Croaţia fiind nevoită să contribuie pe viitor la salvarea statelor afectate de criză, aşa cum a făcut şi Slovacia în trecut. În caruselul financiar, această contribuţie se va întoarce teoretic în Croaţia sub forma transferurilor de fonduri menite să susţină eforturile sale de modernizare şi să îi permită să intre în competiţie cu membrii tradiţionali ai Uniunii. 13,7 miliarde de euro ar trebui puşi la dispoziţia Croației până în anul 2020. Există însă numeroase restricţii care ar putea face ca aceşti bani să fie imposibil de obţinut de către statul croat. De exemplu, lobby-ul puternic al Verzilor din sistemul UE face ca fondurile acordate pentru agricultură să trebuiască să respecte o listă lungă de precondiţii ecologice. Acest lucru poate însemna că fermierii croați se vor afla în imposibilitatea de a produce ceea ce doresc consumatorii, situație destul de neplăcută pentru ideologii de la Bruxelles.
30% din populaţia Croaţiei lucrează în sectorul public şi, precum echivalentul său românesc, birocraţia croată este mai degrabă preocupată de respectarea unui set enorm de reglementări decât de rezolvarea unor probleme concrete. Elita politică şi statul continuă să influenţeze covârșitor activitatea economică: lansarea unei afaceri în Croaţia durează în medie 61 de zile. Pentru UE, modernizarea birocraţiei a reprezentat o prioritate mult mai mică decât în cazul României. Pentru Croația nu s-a creat niciun regim special de monitorizare a activităţii din justiţie şi anticorupţie. Odată ce a devenit clar că România şi Bulgaria erau pur și simplu insuficient pregătite pentru a răspunde provocărilor care însoţesc statutul de membri ai UE, instituţiile de la Bruxelles au declarat că, în negocierile cu viitorii membri, problemele dificil de rezolvat vor fi abordate de la început. Însă această strategie nu s-a aplicat în cazul Croaţiei şi nu pare că se va aplica nici în cazul viitorilor aderenți la UE.
Povestea lui Ivo Sanader, primul ministru al Croaţiei între 2003 şi 2009, este un exemplu clar al modului în care corupţia a ajuns să prospere chiar în inima guvernului. Începând cu anul 2000, Sanader a fost liderul partidului naționalist aflat la conducere încă din 1991, când Croația își obținea independenţa faţă de Iugoslavia dominată de sârbi. Negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost demarate în timpul mandatului lui Sanader, în anul 2005. Cu toate acestea, reformele au stagnat sau au fost simulate, precum în cazul României anilor 2000, când Adrian Năstase a fost, pentru scurt timp, stăpânul destinului României. Eliminat de la conducere în anul 2009 şi pus sub acuzație pentru corupţie, „Domnul Europa“ al Croaţiei a fost condamnat la 10 ani de închisoare în anul 2012. Spre deosebire de cazul „înţeleptului om de drept şi diplomat“ de pe Dâmboviţa care s-a ciocnit cu legea, Sanader este un personaj decăzut şi renegat total de propriul său partid.
În prezent, doar 39% dintre croaţi sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană, procent mult mai mic decât numărul celor care s-au exprimat pentru aderare în 2007 în România. Spre deosebire de România de atunci, aşteptările croaţilor privitoare la aderare sunt mai degrabă realiste şi mai puţin zugrăvite în culorile visurilor disperate ale unui progres rapid. Croaţii văd Uniunea Europeană ca pe propriul cămin, în ciuda zvonurilor din ce în ce mai accentuate despre mersul tot mai șchiopătat al Uniunii. Poate că în trecut exista dorinţa de a evada din periferia balcanică pentru a se alătura centrului european. Însă având în vedere situația economică problematică în care se află Slovenia, cel mai central-european stat dintre fostele republici iugoslave, croaţii îşi fac puţine iluzii că UE ar fi pentru ei „pământul făgăduinţei“.
Croaţii sunt cât se poate de conştienţi de faptul că apartenenţa la UE le va fi benefică doar în măsura în care se vor ridica prin propriile eforturi, şi nu printr-o intervenţie binevoitoare a tutorilor de la Bruxelles. În timpul conflictelor din Iugoslavia anilor ’90 nu a existat nicio astfel de bunăvoinţă din partea UE, iar aceste războaie au arătat că soft power-ul european este de fapt un miraj. Americanii au fost aceia care au pus punct campaniei dictatorului postcomunist Slobodan Miloşevici. Însă astăzi americanii sunt departe de Europa, fiind acuzaţi de statele aflate la cârma UE – pe fondul dezvăluirilor lui Edward Snowden şi WikiLeaks – că aplică Uniunii un tratament asemănător celui destinat inamicilor săi.
Măcar croaţii au înfiinţat un minister separat, condus de un viceprim-ministru, care încearcă să acceseze cât mai eficient fonduri europene. Ca şi România, Croaţia deţine teren arabil de calitate şi chiar un potenţial turistic mai atrăgător pe coasta Adriaticii. Există, totodată, o tradiţie industrială pe care se poate clădi. Însă Croaţiei îi lipseşte un stat orientat spre dezvoltare şi o clasă politică preocupată nu doar de propriile interese, ci şi de cele ale naţiunii ca întreg. Croaţia este un importator net de alimente pe perioada verii. Cu toate acestea, întinderi mari au rămas necultivate, din cauza incapacităţii statului de a restitui terenurile aflate în proprietate publică acelor familii care sunt deţinătoarele lor de drept. Există cu siguranţă riscul ca cele mai bune active economice ale Croaţiei să fie cumpărate la preţuri de chilipir de către companii multinaționale europene apropiate partidelor de la conducerea UE care au făcut agenda și condițiile de aderare ale Croației. În cazul în care cel de-al 28-lea stat membru al UE va deveni practic o colonie economică a celor mai puternice state din Uniune, emigrarea la scară largă nu va întârzia să apară.
Croația are 4 milioane și jumătate de locuitori. 20% din totalul populației este în șomaj, iar mai mult de jumătate dintre tinerii croați nu au un loc de muncă sau perspective reale de angajare. În același timp, legăturile economice ale Croației cu restul statelor din fosta Iugoslavie sunt pe cale să se deterioreze, din moment ce, odată cu aderarea la UE, Croația nu va mai avea legături de liber-schimb cu aceste state. Este o veste proastă pentru vecinul său principal, Bosnia. Bruxellesul recunoaște că redresarea economică este cheia pentru reconciliere etnică. Însă, termenii intrării Croației în UE, lipsiți de imaginație, de altfel, subminează șansele de succes ale procesului de pace bosniac.
Croația se alătură unei entități regionale care pare să fi uitat motivele aflate la baza rezultatelor pozitive obținute anterior. Rolul Uniunii a fost acela de a împăca foști adversari, așa cum a fost cazul Germaniei și al Franței. Acum apar noi blocuri divizate, pe lângă cele dintre nordul și sudul zonei euro. Croația ar putea descoperi curând că se alătură unei federații paneuropene care comite câteva dintre erorile care s-au dovedit a fi fatale pentru fosta Iugoslavie.
În primele decenii, prioritatea Uniunii Europene a fost aceea de a crea condiții economice care să permită celor care au suferit consecințele dezastruoase ale celui de-al doilea război mondial să își reconstruiască viețile și să întemeieze familii. Aceste obiective par să fi fost uitate, pe măsură ce elitele, din ce în ce mai desprinse de preocupările de zi cu zi ale societăților, acționează în principal în beneficiul intereselor financiare și economice, ale căror excese aruncă UE într-o criză catastrofală.
În mod ironic, România a fost doar un spectator al drumului dificil al Croaţiei spre destinul său european. Nu au existat semne care să dovedească că statul croat ar fi solicitat sfatul României sau ar fi analizat experiența intrării sale în Uniune. Cu toate acestea, croații ar avea o viaţă mai uşoară în clubul european plin de capcane, dacă ar cerceta de ce PIB-ul României este de 48% din media UE, după toate sacrificiile pe care cetățenii săi le-au făcut pentru a se alătura Uniunii.
Traducere de SIMONA SOLOMON
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
De ce Iugoslavia şi nu Austro-Ungaria, la o adică? Prima s-a prăbuşit din cauza centralismului excesiv, favorizării unei minorităţi etnice din punct de vedere economic şi social şi naţionalismului. Uniunea nu are astfel de probleme; ba chiar e un sistem democratic.
Austro-Ungaria, pe de altă parte, s-a dizolvat tocmai din cauza influenţei unor etnii în defavoarea altora, cum au fost ungurii, în raport cu românii, slovacii şi croaţii, sau austriecii cu cehii, polonezii şi italienii. Astăzi, în Uniunea Europeană auzim tot mai des vocile Franţei şi Germaniei, uneori şi a Marii Britanii, şi aproape deloc cele ale celorlalte 25 state. În fapt, influenţa economică şi politică a celor două (lăsăm Regatul Unit deoparte) determină schimbările importante la nivel de politici publice, reguli, legislaţie în mai mare măsură decât discursurile unei persoane gen Monica Macovei sau Vivian Reding. Ori, când există o problemă a dialogului între state, referitoare la lucruri relativ banale pentru Germania şi Franţa, ca democraţia, libertatea economică, birocraţia bazată pe relaţii de tip clientelar şi sărăcia endemică, nu pot zice decât că Uniunea o ia pe drumul Austro-Ungariei. Defunctul imperiu a ignorat importanţa celorlalte 10 grupuri etnice, deşi relevanţa economică nu păruse pe moment a fi prea mare, iar când contextul i-a fost defavorabil, toţi şi-au cerut drepturile şi a fost game over. În fond, de aceea România a intrat în Uniunea – pentru a avea aceleaşi şanse ca germanii şi francezii şi, dacă e posibil, şi acelaşi nivel de trai.
„Austro-Ungaria, pe de altă parte, s-a dizolvat tocmai din cauza influenţei unor etnii în defavoarea altora”
Nimic mai gresit, Austro-Ungaria s-a destramat datorita faptului ca SUA (promotoare a republicanismului nationalist in detrimentul monarhiei si dreptului divin) a castigat Primul Razboi Mondial, dizolvand marile puteri central-europene invinse si schimband oranduirea monarhica tocmai pentru a le slabi si controla mai bine. Austro-Ungaria ar fi rezistat mult si bine in continuare fara interventiile pro-sarbe, declansatoare de razboaie ale SUA si URSS, Franz Ferdinand chiar dorea o mai mare federalizare si drepturi pentru minoritati. Oricum, 1/3 din Romania era atunci, si ar fi fost si astazi, un teritoriu in care bunastarea economica era la ordinea zilei, bine gestionat de la Viena (si nu de miticii damboviteni).
Austro-Ungaria a disparut exact ca Yugoslavia, ca URSS, sau chiar ca Cehoslovacia.
Dacă toate grupurile etnice ar fi avut drepturi egale, Austro-Ungaria ar fi supravieţuit, iar Transilvania ar mai fi rămas o vreme parte din imperiu, tocmai pentru că românii aveau un capital uman imens, iar capitalismul era mult mai avansat decât dincolo de Carpaţi, iar corupţia mai mică. Ăsta e un exemplu, dar efectele implicării sârbilor şi americanilor nu sunt datorate acţiunilor lor, ci sunt rezultatul a două secole de dominaţie a unor minorităţi asupra a 11 grupuri etnice. Singura „scuză” e faptul că statul trecea printr-o perioadă de tranziţie între democraţia bazată pe vot censitar şi cea wilsoniană. Iugoslavia nu a avut parte de o asemenea tranziţie – au existat alte raţiuni în spate, cum ar fi centralismul şi etatismul specifice regimurilor comuniste, disparităţile economice şi conflictele religioase îngheţate. Conceptul de dialog era inadmisibil în perioada comunistă, spre deosebire de cea de dinainte de 1918, când au existat două Parlament, unul la Buda, celălalt la Viena, un anume grad de drepturi şi libertăţi şi un sistem de vot. Cu alte cuvinte, în imperiu era loc de schimbări, dar în comunism nici vorbă de aşa ceva.
Dacă ar fi existat dialog, altfel ar fi arătat centrul Europei. Acelaşi lucru vreau să-l spun şi despre Uniune – se va dizolva dacă statele mai puţin puternice decât Germania şi Franţa nu vor reuşi să aibă mai mult de spus în politică şi economie. Nu vreau să las impresia unui om contaminat de frustrările periferiei, dar regulile Uniunii prevăd egalitatea de drepturi ale statelor şi oamenilor dinăuntru, aşa că dacă toate dezbaterile şi consensurile se vor limita la ce vor statele dominante şi răspunsuri de genul: „Aşa este, cum spui tu!”, atunci nu avem o uniune, ci o confederaţie bipolară (poate tripolară, dacă includem Marea Britanie) din punct de vedere politic.
1.UE nu poate fi viabila, deoarece tarilor bogate nu le convine o ,,federalizare” economica si bugetara, din cauza coruptiei si nefunctionalitatii economice, a statelor din zona ,,sud”, nou aderate.
Federalizarea nu este blocata practic de tarile bogate, ci numai si numai da tarile ca Romania, in care spre asi pastra beneficiile, clasa politica refuza orice reforme si ajustari care sa permita tarilor dezvoltate, sa treaca la urmatoarea faza a integrarii: uniune economica reala – cu statut federal.
Nu exista pentru aceste tari nici mecanisme economice ,,compensatorii”, pentru pierderea componentelor nationale ale dezvoltarii dupa integrare:politici vamale, tarifare, monetare, valutare, sprijn direct al unor domenii sau intreprinderi, in vederea accelerarii industrializarii, acorduri economice convenabile cu diverse state,etc.
Mai mult ca atit, tarile foste comuniste au pierdut insasi ,,axa economica principala” nationala, formata din banci, asigurari, intreprinderi de investitii, gaze, petrol, energie electrica si alte resurse naturale, inclusiv distributia lor – cumparata pe (mai) nimic, de firmele si tarile straine bogate.
In lipsa ei, bugetele nationale ajung sa nu mai poata sustine investitiile si dezvoltarea economica, esecul unora dintre aceste tari(mai mare sau mai mic), fiind asigurat si de clasa politica nationala, corupta si interesata numai de propriile afaceri si beneficii.Romania detine de departe, locul fruntas in aceasta situatie de esec national general
2.Prin aceasta ,,Uniune”, toate resursele dezvoltarii:forta de munca, resurse financiare si materiale, tehnico-stiintifice, tehnologioce, etc. stau (teoretic)la dispozitia tuturor, practic insa, numai a celor care, asemenea unor (puternici) ,,vulturi” economici, ,,iau totul”, din fata ,,porumbeilor” neputinciosi, ca Romania – care pe an ce trece devine mai saraca, mai inapoiata economic!
3.Iata in ce s-a ,,bagat”, mica Croatie, care in loc sa studieze si invete din lectia (esecului) Romaniei, in loc sa stea (bine mersi) de o parte si sa beneficieze de acorduri cu UE, de colaborare economica fructuoasa cu alte tari, devine ,,porumbelul” jumulit de soimii si vulturii (economici) din tarile dezvoltate.
In speranta naiva a unei situati mai bune, necunoscind profund tarele economice ale UE, Croatia a devenit noua victima economica, noua tara a caror cetatenii vor munci pentru dezvoltarea tarilor bogate…