Maestrul zen Ryokan doarme liniștit în coliba sa singuratică. În vremea asta un hoț pătrunde pe furiș înăuntru și se uită cu atenție în jur ca să vadă ce ar putea fura. Dar coliba înțeleptului e cu desăvârșire goală. Și totuși hoțul nu se îndură să plece cu mâna goală. Vede pătura de pe patul pe care dormea Ryokan și încearcă să o tragă încet de sub el. Călugărul simte prezenta și intenția hoțului și se preface că se întoarce pe o parte, lăsându-i prada la îndemână. Hoțul pleacă, iar Ryokan privește pe fereastră și, văzând luna ce strălucea pe cerul nopții, e tare fericit că, iată, hoțul nu-i putuse fura luna și, inspirat, scrie chiar o poezie.
Pe cât de vrăjit era pesemne acest înțelept budist în noaptea aceea cu lună, pe atât am fost eu cucerită de povestea lui. Desigur, știam că a te dezlega de toate lucrurile lumești e o virtute pe care unii dintre oameni o pot cuceri printr-o disciplină ascetică riguroasă. Să nu te temi de hoți, să nu-ți pară rău după singurul lucru pe care îl deții, pătura care te încălzește în cele câteva ore de somn, toate acestea nu sunt chiar atât de ieșite din comun. Dar să crezi că ești chiar proprietarul lunii de pe cer nu e tocmai un gând oarecare.
Doar nu vrei să-ți dau chiar luna de pe cer? Așa spunem când cineva ne cere imposibilul. Și totuși imposibilul îi este la îndemână lui Ryokan. Pierde pătura, dar dobândește în schimb luna. Iar pe deasupra, întreaga poveste este spusă atât de simplu, atât de clar, încât te face să cazi pe gânduri și să te lași purtat pe drumul propriei meditații.
În această stare de perplexitate clamă se parcurge întregul volum de povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea, selectate, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu. Intitulată Arcașul fără arc (Humanitas 2020), antologia deschide o ușă către o lume pe care noi, europenii, pretindem că o cunoaștem, dar pe care, de fapt, o înțelegem prea puțin.
Dincolo de poveștile de înțelepciune ca cea pe care tocmai am relatat-o, poate că cele mai stranii, în sensul bun al cuvântului, sunt cele comice. Chiar dacă ne credem specialiști în haz, de la cel de necaz până la bășcălia care te desființează, cu siguranță vom fi cu totul surprinși în fața unor asemenea mostre de comic. Iată, de pildă, povestea unui bucătar care, mort de oboseală după ce gătise toată ziua pentru unii și alții, se întoarce acasă, dar nu-l lasă inima să nu-i pregătească și iubitei sale soții o cină delicioasă. Atâta delicatețe sufletească mai rar, îți vine să spui. Dar chiar când se apucă de treabă, bucătarul strecoară în sân jumătate din bucata de carne pe care o avea la dispoziție. Mirată, soția vrea să înțeleagă care este rostul unui asemenea gest. Abia acum bucătarul se dumirește că era acasă și că gestul reflex de a fura devenise inutil. Și dintr-o dată omul delicat de mai devreme ți se pare antipatic. Nu te mai impresionează oboseala lui, nici iubirea pentru soție. E un hoț rutinat și atât. Și totuși asiaticii vor râde copios citind o astfel de poveste. Dincolo de morala de primă instanță, gestul mecanic al bucătarului stârnește hohotele asistenței autohtone. În vreme ce noi zâmbim complezenți, dezamăgiți în sinea noastră că am putut să ne lăsăm păcăliți de aparențe, ei râd fericiți cu gura până la urechi. De fapt, în gând ne spunem că n-are niciun haz toată povestea asta, care mai întâi ne-a stârnit compasiunea, iar apoi indignarea morală.
Cumpără această carte de pe Giftbooks.ro
Și tocmai această sincopă a râsului ne face să realizăm, de fapt, ce este alteritatea. Când nu știi să râzi cu celălalt, când gluma lui ți de pare stranie, abia atunci începi să percepi cu adevărat diferența. Deși ne asemănăm prin multe, totuși ne deosebim prin câteva lucruri esențiale. Și tocmai aici aventura cunoașterii devine cu atât mai pasionantă. Să încerci să înțelegi mecanismul lăuntric care declanșează bucuria spontană a râsului celuilalt e cu adevărat o provocare.
În aceste două oglinzi, cea a sublimului și cea a comicului, se reflectă poate cel mai clar spiritul lumii orientale. Iar cartea aceasta te invită să-l descoperi, să te minunezi de bogăția lui și să încerci să o înțelegi. De altfel, urmând acest impuls parcurgi un drum similar, mai puțin anevoios, e adevărat, cu cel străbătut și traducătorul cărții. Povestea lui Ștefan Liiceanu este asemănătoare cu cea a biografiilor marilor aventurieri pe care necunoscutul i-a atras atât de puternic, încât au fost capabili să se rupă de tot ceea ce le era familiar și comod doar pentru a descoperi și înțelege ceea ce este altfel. Plecat de foarte tânăr la studii în Japonia, unde a trăit 20 de ani, el a urmat căile deloc netede ale adaptării la o civilizație care întruchipează chiar ideea pe care ne-o putem face despre ceea ce ne este în cel mai înalt grad străin. Admirabila sa perseverență, puterea de a depăși primii ani de tribulații în necunoscut, pasiunea pentru cultura japoneză și cea chineză pe care le-a cercetat mergând până la rădăcini, l-au făcut să descopere frumusețea ascunsă a acestei lumi și să o asimileze până la a o resimți ca fiindu-i proprie. De aici și impulsul său generos de a oferi cititorului român măcar o parte din splendoarea aventurii sale spirituale.
Însoțit de o amplă prefață care te introduce în atmosfera istorică și culturală a Asiei de est și încheiat cu un glosar ce trece în revistă cele mai importante personalități și locuri prezente în texte, volumul cuprinde cinci secțiuni tematice: Natura umană, Umor, Înțelepciune, Budismul zen, Povești și fabule, Maxime, atingând astfel întregul spectru al umanului. Poveștile sunt de o totală simplitate, dar chiar aici se ascunde secretul profunzimii lor. Nimic căutat, fără întorsături stilistice, totul este limpede ca un lac de munte. Lipsa podoabelor stilistice este compensată însă de o puternică dimensiune picturală care te face să citești fiecare poveste în parte, contemplând-o în același timp, ca și când te-ai afla dinaintea unei stampe.
Stampe din cuvinte, aceste povești ne deschid gustul pentru ceva ce nu ne seamănă, dar pe care, în mod curios, îl regăsim totuși în cele din urmă în adâncul din noi înșine. De aceea lectura cărții este prilejul ideal pentru o experiență de cunoaștere de o mare subtilitate. Parafrazând sintagma din titlu, mergând pe acest drum, vom deveni cititorii care trec dincoace de cuvinte. Suspendându-le pentru o vreme în tăcerea ce se lasă în momentele de perplexitate dintre o poveste și alta, vom dobândi, asemenea arcașului care și-a abandonat cu totul arcul, arta de a ne cufunda în sinele propriu.
*Cumpără această carte de pe Giftbooks.ro
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Rizi tu rizi -HARAP ALB – dar nu e risul tau .Cuvintele textierei imi aduc, brusc ,aminte de un moment in care internat fiind ,intr-un spital oarecare ,primesc vizita unui nepotel , ce nici nu apare bine in fata ochilor mei , ma intreaba candid : este ceva de furat pe aici ? Evident ,nu am citit cartea ,ci doar surprins de momentul bagatului partii de carne in sin , povestit cu atita delicatete de textiera , m-a cuprins nostalgia de a revizualiza , ca un intreg , partea animaliera , a umanitatii , ce ne spune ca hotul neprins e negustor cinstit . Mereu m-am intrebat cum muzica , pictura (mai degraba desenul colorat ) sau chiar poezia , poemele (nu au aceiasi interpretare ca poemele occidentului) filmele ,ce tin de irealul lucrurilor ,prezente de-a lungul vremurilor in aceste – plaiuri orientale- , au putut si inca pot fi parte a lumii acestor oameni . Tirziu am inteles , modul de reprezentare a lucrurilor in aceasta forma societate ,este parte a nevoii de a copia , nevoii de a prelua ceea ce este mai bun in lume .Aceasta nevoie ii face, in aceste zile , parte a invoatiei , parte a accesului mai rapid la noile tehnologii , parte la o dezvoltare la care este greu sa te impotrivesti . Dragonul o data trezit , este greu daca nu imposibil de oprit .
frumoasa cronica; in legatura cu Maestrul Zen Ryokan as vrea sa citez (aproximativ) versurile autohtone: „Negrule, ciresule, / Gandul rau te-mprejmuie, ‘ Jinduiesc la taine coapte / Guri sosite-n miez de nopate………Las’ sa vie, sa culeaga, ‘ Vara mea ramane-ntreaga; Stelele de-asupra mea / Nimenea nu mi le-o lua”
iar cea cu bucatarul…cred ca este vorba in special de graba noastra de a eticheta, de a judeca, de a generaliza faptul chiar daca nu avem informatia completa asupra omului. Tentatia ar fi de a eticheta asiaticii drept niste tantalai care nu stiu ce e bun in viata, …si asa ajungem la „daca nu iti place in Bucuresti la mine pe moshie poti sa pleci”
Despre bucatarul cu bucata de carne in san.
A fost o vreme cand a pleca acasă luand ceva de la slujba era o a doua natura. Prin anii 90 circula o poveste despre niste ardeleni care s-au dus in Ungaria sa lucreze la o macelarie si care la sfarsitul lunii au găsit pe statul de plata un minus. Cand au întrebat ce înseamnă cifra cu semnul minus li s-a spus ca este valoarea cantității de carne furata in timpul lunii. Cand au protestat li s-a spus ca zilnic la intrarea si ieșirea din tura erau cantariti cand paseau pe usa firmei. Nu stiu cat adevăr cuprinde povestea, dar chiar daca este inventata, ea ilustrează un comportment mostenit din comunism cand mai toti lucratorii trebuiau sa plece acasa cu ceva de la slujba.
„Hoțul pleacă, iar Ryokan privește pe fereastră și, văzând luna ce strălucea pe cerul nopții, e tare fericit că, iată, hoțul nu-i putuse fura luna”
Unii l-ar considera advertorial, eu cred că este un frumos articol în care Cristina Cioaba vorbește despre alteritate. Citesc diverse texte în care autorii pornesc de la false retorici precum interogația „Și de ce ortodoxia ne orbește de nu mai vedem și nu mai auzim nimic?”, sau „Vrem spitale, nu vrem catedrale”. Spun false pentru că argumentarea este sprijinită sofistic pe raționamente care conțin o logică viciată. Concluziile acelor texte sunt că credința este inutilă, iar cei care cred sunt priviți cu intoleranță.
Pornind de la Ryokan… Apologeții „nimicului” declară – iar mass-media le este, cel puțin în România, un sprijin activ – că nu cred decât în ceea ce pot atinge și refuză dreptul celorlalți de a crede altfel. Ei, spre exemplu, nu îngăduie credința că luna, ori stelele există, pentru că nu le pot pipăi, iar pe cei care cred că ele nu pot fi furate îi condamnă, sau îi ridiculizează. Am trăit asta o bună parte a vieții sub comunism și am crezut că am scăpat…
Fundamentaliștii antireligioși nu sunt cu nimic mai puțin antisociali decât extremiștii religioși. Dacă cei din urmă vor să impună celorlalți, prin orice mijloace, propria credință, cei dintâi vor să interzică celorlalți orice credință. Nu doar că nu reușesc „să fure luna” înțeleptului, dar nici nu-și propun asta, ei i-o iau cu forța, brutal, interzicându-i dreptul la o avea. Săptămânal, pe platforma „contributors” aceștia publică cel puțin două texte, care ignoră alteritatea „ca prag către sine”.
Or, alteritatea implică acceptarea dreptului celorlalți de a crede în lună și în stele, așa cum tu crezi doar în tine, ori în nimic…
Dimensiunea picturală, posibilitatea de a contempla, de a vedea (și) de la distanță povestea și imaginea ei, acesta este chiar secretul pe care lectura acestei cărți îl dezvăluie, îl lasă să te cuprindă în plasa lui nevăzută. Dimensiunea picturală, secretul acaparării și al evadării propuse….