joi, mai 19, 2022

Cronică de film: Un pas în urma serafimilor

În Dubai este lansat un elicopter-taxi pentru două persoane, fără șofer, cu independență de zbor de circa 30 de minute. Este inaugurat astfel un nou nivel urban de trafic, suprapus, ce amintește de Star Wars. La ONU este prezentată Sophia, un robot de tip inteligență artificială, a cărei coordonare între emisia fonică, mișcarea buzelor, a pupilelor și expresia facială este uimitoare. Oare de ce simt oamenii nevoia ca aceste creații să semene oamenilor? Poate alte forme exterioare ar crea mai puține angoase. Fundamentaliștii creștini au început deja să posteze clipuri cu ‘iluminați vânduți demonilor’ și care investesc în astfel de cercetări, cu scopul, desigur, de a controla lumea. Fundamentaliștii și-ar dori să controleze lumea în sens invers: ar interzice orice astfel de cercetare.

În mijlocul tehnicii atotinvazive, a perversității generalizate, a consumului exploziv și a nivelării diferențelor, începând cu tutuiala nivelatoare a relațiilor și până la lipsa de distincție între cei bine pregătiți și cei ce afișează numai o fațadă a bunei pregătiri, Biserica ortodoxă continuă să fie ținta unor reacții critice. Este caracteristica acestui capăt al modernității culturii europene: pe de o parte o renaștere de netăgăduit, de fapt o recunoaștere a nevoii de Absolut, pe de altă parte, continuarea unui proces de secularizare, mai întâi în interiorul comunităților creștine, apoi la nivelul societății. Nu doar în articole polemice din ziare, ci și în filme ne lovim de critică. Să amintim Dincolo de dealuri, la care se adaugă acum, în 2017, Un pas în urma serafimilor. Fenomenul nu este nou, cine a trăit în Occident l-a experimentat deja acolo acum un deceniu, acum două decenii sau poate și mai mult. Unul dintre actorii filmului o spune: Biserica are nevoie de ‘o critică pozitivă’. Mda, nici comunitatea creștină, nici instituția BOR nu sunt saturate de sfințenie, așa cum nici fizica nu este predată la nivel de liceu sau facultate de personaje de talia lui Einstein, Bohr sau laureații recenți ai premiului Nobel.

Remarcabil este jocul actorilor, las însă acest punct pentru pana unui specialist ‘din interior’. Conținutul filmului ține poate de un capitol de istorie, personal al regizorului Daniel Sandu – fost seminarist, comunitar al Bisericii ortodoxe. Sau poate este numai percepția, perspectiva unui om care a trecut pe lângă vocația autentică de preot. O să mi se răspundă: o fac mulți! Iar despre acest lucru vorbește filmul. Dar ne întoarcem din nou la dorința nesănătoasă de a popula lumea cu genii, ne învârtim deci în cerc. Ar fi îngrozitor: se trăiește foarte greu lângă un geniu.

E naiv să credem că acest film poate fi generalizat ca mesaj, cum o spune într-un interviu actorul Ivanov, care joacă unul dintre rolurile principale, cel al profesorului bine intenționat, dar cu metode mai degrabă diabolice. Transferat într-un liceu obișnuit, profan, filmul și-ar pierde întreaga miză. Pentru că esențială este problematica virtuților creștine și a ratării lor, ceea ce, firește, într-un liceu de mate-fizică sau o școală de meserii este secundară astăzi.

Dar nici jocul bun al actorilor și nici discursul lor sau cel al regizorului ‘despre’, care este sub nivelul regiei sau al jocului, dezamăgind, nu mă preocupă aici. Cu totul altceva m-a marcat atunci când am văzut filmul: ne este adusă în fața ochilor numai o perspectivă a mediocrității. Personajul central, interpretat de Ștefan Iancu, este un tânăr ce intră în seminarul teologic cu o determinare mediocră a vocației. De acord, presiunea psihologică a adulților-profesori este mare, dar prea repede și prea hotărât se duce Gabriel (Ștefan Iancu) după personajul simpatic-diabolic în scena întârzierii. Iar tot aici, regizorul nu știe decât două soluții: pactizarea cu frauda sau milogeala penibilă pentru motivarea unei absențe. E foarte departe de miza din filmele unui Krzysztof Kieslowski. Prea repede ajunge Gabriel în brațele iubitei, trecând peste orice preludiu romantic direct la … sex; prea repede continuă el șirul de fapte ce țin de alte și alte păcate creștine; iar finalul nu este nici măcar cel al unui mare păcătos, ci al unui păcătos mediocru, care reușește să-și elimine profesorul din competiție, după ce cade în fața lui la singura virtute pe care o mai apăra: refuzul turnătoriei. Or, aceasta, turnătoria, rezonează pentru noi cei din Est, cu refuzul – cel mai adesea în închisori – al unui întreg sistem totalitar. De altfel, regizorul aduce în directă legătură personajele ce aparțin vechii securități cu lumea profesorilor-preoți din seminar (o face într-un interviu). Deci Gabriel eșuează în unica virtute pe care o apărase, fără a atinge un scop care să treacă de simpla vanitate personală. Și, din nou, fără a deveni un mare păcătos: faptele lui nu ating ființa spirituală sau viața celorlalți la modul serios și irevocabil. Poate Olah ar fi fost destinat să devină un personaj dostoievskian, dar nu rămâne din păcate decât un golan eliminat din joc.

Un pas în urma serafimilor este într-un fel la antipodul unui film precum Ostrov. Dacă ultimul prezintă la modul simbolic-realist ceea ce este un personaj arhetipal creștin, filmul nostru ne propune la modul empiric-documentar (el se termină cu o scenă filmată de facto într-un seminar teologic) o serie de personaje a căror vocație este discutabilă de la scena inițială a întârzierii și până în final. M-am întrebat mereu în timpul filmului, cum ar fi reacționat în aceleași situații tânărul Arsenie Boca pe vremea seminarului. Dar, evident, regizorul Daniel Sandu nu și-a pus aceleași întrebări. Sau poate ele rămân pentru un alt film.

Așa cum bătrânul preot din satul de munte, mocirlos și sărac, realizează o scenă arhetipală de Pateric, așa și viața noastră cotidiană, aici în mijlocul universului totalitar al patimilor și al soluțiilor diabolice mânate de intenții bune, are nevoie de picătura de sfințenie. În seminarul lui Daniel Sandu ea lipsește, iar întrebarea cu care închei este dacă ea lipsește cu adevărat printre noi sau noi nu știm să o recunoaștem? Poate că soluția pactizării cu răul sau cea a milogelii pentru motivarea unei absențe, țipătoare și stridente cum sunt, ne acoperă auzul pentru o cu totul altă soluție, discretă, mai puțin vizibilă, în fine … urma pașilor pe nisip care ne însoțesc de fapt permanent.

Un pas în urma serafimilor (2017) – Regia: Daniel Sandu. Cu: Stefan Iancu, Vlad Ivanov, Cristian Bota, Toto Dumitrescu

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Sunt intr-o vizita prin Romania si n-am reusit sa gasesc filmul nici la Carturesti si nici la librariile Humanitas. Trist este ca nici pe ecrane nu pare sa fie mai nicaieri, poate o fi ruland inca pe undeva prin Bucuresti sau prin ceva centre univresitare. A fost inlocuit rapid cu productii geniale de tip Thor: Ragnarok, Jigsaw, etc.

    • Din cate vad pe pagina filmului, inca mai ruleaza in Bucuresti si in alte cateva orase. Iar DVD-urile in general se lanseaza dupa ce filmul isi incheie ‘traseul’ in cinema si festivaluri. Altfel, va inteleg necazul, sunt intr-o situatie similara si a trebuit sa astept multe luni de zile pentru un film care ma interesa.

  2. In sfarsit gasesc o cronica pertinenta.Sunt multe alte cronici, pentru acelasi film, ce par comandate. Filmul nu vine cu solutii, cu modele, totul este cufundat in derizoriu. Am urmarit filmul cu gandul la faptul ca nu m-am spovedit niciodata. Daca ar fi sa aleg acum, care dintre personaje mi-ar inspira incredere?
    Am avut ocazia sa lucrez direct cu preoti, intr-o editura. Nu voi uita niciodata momentele care m-au facut apoi sa ma indepartez de slujitorii bisericii. Intru in biserica cu sfiala, caut un spatiu sacru si atat. L-am gasit pe Dumnezeu in mine si mai sper sa intalnesc oameni curati, in fata carora sa ma pot deschide fara teama.
    O intrebare (retorica): de ce intr-o religie in care smerenia e la loc de cinste, ni se promite Imparatia vesnica a cerurilor? De ce nu putem accepta smeriti ca avem doar o viata si trebuie sa ne-o traim curat?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Valentin Cioveiehttp://contributors
Doctor în filozofie al Universității București în 2003, studii de fizică și teologie în Germania și studii postdoctorale (Fulbright) în SUA și în Germania. Cărți publicate : Impalpabila sferă a Realului. Modelul ontologic și aplicațiile lui în filosofia lui Mihai Șora (Eikon, 2011), Matricea Creației. Despre spațiu și timp. Istorie și distincții concenptuale (Edituta Universității Al. Ioan Cuza, 2013).

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro