”Popor de oameni rătăciți”
Dr. Barbi
Îmi amintesc aceaste cuvinte ale unui bătrân din satul în care am copilărit. De fiecare dată când nimerea într-un grup în care se povesteau diverse și nu era vorba ca cineva să-i propună o muncă pe ceva bani sau produse, omul mormăia (la adresa vorbăriei celorlalți): „Cu asta nu’m ung io cureciu!” Formula era ciudată și – neînțelegând-o – mă uimea, așa că am întrebat-o pe bunica ce vrea să spună. Iar ea mi-a răspuns că – în tinerețea ei și-a omului în cauză – unii săteni erau atât de săraci că n-aveau (cât era iarna de lungă) o lingură de untură în casă și mâncau, zile în șir, varză murată fiartă. Doar atât: varză murată fiartă, eventual cu puțin mălai uscat. (Asta pentru cei ce ne evocă, nostalgic, ”bunătățile de la bunica”!) Pentru acest om un pic de untură era o lumină de vis și viața lui era reglată de posibilitatea de-a mai adăuga ceva, măcar ocazional, în varza lui fiartă. Altfel spus, nimic din ceea ce nu intra în orizontul supraviețuirii lui imediate nu avea nici un sens pentru acest om. Nu din răutate, ci pur și simplu pentru că dacă nu ne e asigurată supraviețuirea elementară, e foarte greu să ne gândim la altele.
Pentru mine aceasta a fost și a rămas definiția sărăciei: a trăi priponit de frica elementară, animalică, a faptului că – mai întâi și mai întâi – trebuie să-ți asiguri supraviețuirea. Sărăcia nu ține de un minimum de posesie sau de venit; poți să ai oricâte case și oricâți bani și să trăiești exact ca omul pe care l-am pomenit mai sus. Sărăcia ține de frică, de groază, de neîncredere: știi, știi sigur, că mâine va fi mai rău, că n-ai la cine să apelezi, că toți nu vor decât să te fure, că trebuie să te asiguri și că niciodată nu te-ai asigurat atât cât trebuie de un viitor amenințător. Nu mai ajungi să trăiești, ci doar supraviețuiești, acumulând în continuu case, bani, obiecte, transformând locul în care stai într-un depozit în care sunt de toate și-n care poți supraviețui, chiar dacă lumea din jurul tău se prăbușește. Și, mereu, îți spui că atunci când vei avea de toate o să te odihnești și o să trăiești și tu, ba chiar o să conviețuiești cu alții, dar numai dacă le arați cât de mare și de puternic ești. Numai că ceasul acela nu vine nicicând și, ajuns pe un pat de spital, la mâna unor doctori și a unor asistente pentru care nu ești decât un portofel deschis, paharul de apă cu care-ți înghiți pastilele are un gust teribil de amar. Cam la fel ca varza fiartă, fără pic de untură. Suntem – pe aceste meleaguri – captivii unei sărăcii indepasabile ce nu ne lasă să trăim. Între nașterea și moartea noastră nu e nimic altceva decât un depozit de obiecte, pe care următoarea generație le va arunca fără remușcări.
Pe omul cu cureciu l-am regăsit – într-un alt avatar al lui – pe vremea când participam la ședințele cu părinții, în ultimul an de gimnaziu al fiicei mele (la ”o școală de elită” din orașul în care stau). Roșu la față și cu ochii exorbitați, striga la dirigintă că elevii de-a VIII-a n-au nevoie de istorie și de chimie (deși, în mod ciudat, își vedea fata studentă la medicină), ca să nu mai spun de latină, ci doar de română și de matematică, pentru Testarea Națională. Căci – în viziunea lui – fiica sa trebuia să ia note mari la Testare (dacă se poate, „și dacă știm pe cineva”, chiar 10) ca s-ajungă la liceul „ăla”, singurul din oraș unde se făceau „pregătiri intensive” (plus meditații grele) pentru facultate. Scopul era clar: liceul cel mai bun la „repartiția computerizată” (acum mai e și cu examen de admitere!) și notă la bacalaureat pentru facultatea „aceea” (medicină, IT, drept, poliție) la „fără taxă”. Poate veți crede că omul în cauză era un ciudat care gesticula și el. Nu, ferească Dumnezeu, toți ceilalți părinți îl încuviințau: ideal ar fi fost ca pe-a VIII-a să nu se facă decât română și matematică. Și pe-a XII-a doar materiile de bacalaureat. Ba, cine știe, poate că idealul absolut ar fi acela ca – pe toată durata școlii – să nu se facă decât materiile din care se dau examene naționale și admiteri. Restul, la ce-s bune dacă n-ai cu ce-i unge cureciu copilului tău?!
M-am gândit la toate aceste lucruri urmărind dezbaterea națională asupra „programelor – cadru” ale învățământului liceal și generozitatea cu care sunt oferite materii și ore „la decizia școlii” și „la decizia elevului din oferta școlii”. Cine s-a uitat la discuții, ar fi putut avea impresia că suntem o țară ai cărei elevi sunt un soi de mici Andrei Pleșu care, îmbătați de bucuria cunoașterii, nu știu între ce să opteze: limbi clasice și istoria artei, sau imunologie și biotehnologii, sau tehnologii satelitare și programarea Inteligenței Artificiale. Poate că-n ziua de azi copiii se-mbată ori „sparg milioane” din primară și fac sex ori „trag prafuri” de la-nceputul gimnaziului, dar tare mă tem că-n ceea ce privește deciziile de viață sunt la fel de ghidați de părinți ca noi, acum 40 de ani. Sau poate chiar mai strâns.
Vreau să fiu bine înțeles: e vorba de acele medii în care părinții sunt interesați și consideră că au o responsabilitate față de viitorul odraslelor lor. Adică – aproximez din ceea ce cunosc – cam în 20 – 25 % dintre cazuri. Restul părinților n-au prea mult de-a face cu școala și copiii lor știu de mici că-n viață ”trebuie să te descurci”, că ceea ce contează e ”să cunoști pe cineva”, că ”legea-i pentru proști” și că lumea e deschisă: te poți duce unde vrei și ”dacă ști să te-nvârți” nu mori de foame. Acești elevi sunt adunați în Colegiile Tehnologice, sau Liceele de Arte și Meserii (ori cum li se mai spune acum); în general nu sunt interesați de nimic (căci ei „știu cum e viața”), iar acolo – de facto – de pe clasa a XI-a jumătate din ore nu se mai fac nici de bine, nici de rău. Avantajul e acela că-n aceste școli programa „la decizia școlii / elevului” e cea mai simplă: directorul sau directoarea adjunctă, eventual șeful de sindicat hotărăsc ce materii se fac. (Deloc) întâmplător, exact acelea care le aduc lor o normă în plus.
Să ne întoarcem la cei 20 – 25 % care chiar fac școală. Mi se pare comic să spunem că prin a VIII-a își aleg liceul. E un fapt banal, toți copiii sunt mimetici și, fie au câte un cunoscut mai mare (pe care-l admiră) care-a ajuns la liceul „ăla”, fie acasă se vorbește doar despre asta, fie – de la un moment dat – au conștiința faptului că la câți bani au investit părinții în ei nu pot „să-i dezamăgească”. În liceu, pe măsură ce se apropie de bacalaureat sunt, evident, mai mari dar – să nu uităm; toți am trecut prin asta – adolescența (care, acum, e mai curând un soi de primă tinerețe) e un timp foarte plin: prietenii, distracții, călătorii etc. O spun ca om ce predă unor studenți: vocațiile clare, la 18 ani, sunt o raritate. Drept care, pentru înc-o dată, cred că intră în joc sfaturile părinților: „gândește-te bine: fă ceva din care să poți trăi. Dacă, pe lângă asta, îți mai place ceva, odată ’asigurat’, te poți ocupa și de pasiunea ta. Dar e important să ai o sursă sigură de venituri.” Și, știți cum e, un dentist (la cabinetul lui) câștigă dacă nu-ntr-o zi, atunci în mod cert în trei, salariul meu pe-o lună. (Poate că nu sunt cel mai bun exemplu, dat fiind că – la vârsta mea – sunt un amărât de lector și trăiesc doar din norma de bază.) Dacă treci de Institutul Național al Magistraturii ai, la angajare, salariul de pensionare al unui profesor universitar. Nu sunt prea departe nici cei cu Academia de Poliție. Plus perspectiva pensionării la 40 de ani, după care te poți ține doar de latină și de înțelegerea minunilor geneticii. Asta – evident – dacă nu te reangajezi.
Aș mai adăuga un lucru, pe care cred că tinerii de astăzi îl simt organic: e vorba de selecția naturală pe care-o favorizează locul de muncă stabil și bine retribuit. Cei care la 23 de ani au o slujbă bună (cu venituri de peste 2000 de euro pe lună și cu perspective de creștere) pot, imediat, să-și facă un credit de locuință personală. Aceasta, plus veniturile, cum se spune în etologie (știința comportamentului animal), atrage partenerul sexual. Drept care, acest gen de tineri realizați au toate șansele de a întemeia o familie și de a face copii mai devreme, ceea ce – inevitabil – e și o mare bucurie pentru părinți (cei ce le-au sponsorizat formarea). Slujba bună și stabilă funcționează ca principiu de selecție sexuală și, implicit, naturală. Ceilalți, cei ce-au terminat te-miri-ce liceu sau au făcut o facultate oarecare și trec de la un loc de muncă prost plătit la altul, la fel de prost plătit, care nu mai au timp nici măcar de odihna de regenerare și se mută dintr-o chirie (exorbitantă) într-alta sunt – de la 25 de ani – niște loser-i și se adâncesc tot mai mult în singurătate și depresie pe măsură ce trec anii. Și, cu adâncă tristențe, dar șansa lor de-a întemeia un cămin și de-a crește copii e mult mai mică decât în cazul celor care au făcut „facultățile ce trebuie” și au reușit economico-social. Poate nu știți, dar această luptă pentru existență în societate are un nume: e piața. Cei care intră pe piața unei cariere „de succes” la 14 – 15 ani au alte perspective decât cei care-și caută un loc de muncă „pe piață” la 23 – 25 de ani. Și, dacă – în anii de liceu – tinerii sunt mai preocupați de prietenii și de chefuri, părinții lor (adesea din upper middle class) sunt cât se poate de cu capul pe umeri și, în general, ei le fixează profesorilor și școlilor ceea ce „trebuie” să facă. Asta pentru că, în bună măsură, școlile „de elită” trăiesc din prestigiul elitelor urbane care investesc în educația copiilor lor infinit mai mult decât statul în educația tuturor elevilor.
Ceea ce – ca-ntotdeauna – e uimitor în lumea noastră (altminteri obsedată de cifre și statistici) e faptul că nimeni nu s-a gândit, de când avem discuțiile acestea despre „programele – cadru”, să facă niște teste de opțiuni în rândul școlilor, al elevilor și al părinților. Pentru că ar fi foarte util să avem o idee despre ce anume și-ar dori fiecare din aceste categorii și dacă alegerile lor pot configura un curriculum articulat. Pe de altă parte, s-ar putea ca o asemenea hartă, făcută măcar pe câteva școli, deși utilă, să nu fie neapărat și reprezentativă. Legile educației de la noi vorbesc – cu generozitate – de implicarea „comunității locale” în procesul de „guvernanță” a problemelor școlii.
Numai că, spre deosebire de lumea anglo-saxonă, la noi nu e prea clar cine e „comunitatea locală”. Propria mea experiență, de părinte care a frecventat un întreg ciclu școlar ședințele cu părinții, mă îndeamnă să cred că această ”comunitate” tinde cel mai adesea să se reducă la părinții care strigă cel mai tare sau care licitează cele mai mari sume „pentru copiii noștri”. La rândul lor, elevii sunt tentați mai curând de principiul minimului efort: dacă au trei zile pe săptâmână meditații la materiile de testare / bacalaureat / examen (plus ore de germană, chineză, instrument muzical și măcar un sport), onest vorbind nu prea cred că mai au chef pentru nu-știu-ce materii opționale alese de profesori. Așa că și dacă aceste sunt trecute în programa „la alegerea școlii / elevului” s-ar putea foarte bine să nu se facă. Și – de pildă – latina să-i fie dată unui profesor de limbi străine „în completare de normă” sau doamnei de română, ca să facă în ora respectivă comentarii de bacalaureat.
Ne place sau nu (mie unuia nu-mi place) lucrurile stau de așa manieră că, la ora actuală învățământul românesc e reglat de examene și admiteri, iar acestea de facilitățile materiale pe care le oferă pe mai departe. De aceea înfloresc „culegerile de teste” și industria meditațiilor (dar și cea fraudării) urcă „pe noi culmi” an de an. Cu adâncă tristețe, dar cred că doar excepțional avem de-a face cu elevi animați de bucuria studiului și a descoperirii unor lucruri interesante, dat fiind că acestea nu sunt valorizate în nici un fel nici de școală, nici de societate. Cine alege unul din acele domenii care nu aduc avantaje imediate la angajare o face pe riscul lui și pe banii familiei. Întorcându-ne la omul cu cureciu, acesta e propriul unei societăți sărace, pentru care lumea nu are nici profunzime, nici complexitate (pentru a introduce în înțelegerea ei nuanțe), ci totul e simplu și clar: dac-ai bani o să-ți fie bine, dacă nu, nu. Iar banii se fac în logica a trei – patru scheme, verificate. A te apuca să muți munții din loc pe cont propriu cere un consum de timp și de energie care, experiența ne-o arată, nu prea duce la nimic.
Câți dintre oamenii comuni știu numele unui singur clasicist român? Câți ar putea numi un singur cercetător în viață din domeniul energiilor atomice sau al geneticii? Câți pot numi un alt compozitor român decât Enescu, un alt pictor decât Grigorescu, un alt sculptor decât Brâncuși, un alt istoric decât Iorga, un alt biolog decât Racoviță? În fiecare domeniu, noi avem câte unul și acela e ”cel mai mare”, nu doar de la noi, ci „din lume”. Și dacă-l avem pe „cel mai mare”, nu ne mai trebuie alții. La noi „cel mai mare” nu e comparativ (căci nu mai știm pe nimeni în domeniu), ci e expresia unicității. A „unicității geniului românesc”. În schimb știm – grație mediei – o grămadă de medici corupți, de generali și de chestori impostori, de judecători influențabili și de interlopi travestiți în „oameni de afaceri”. Despre ei se vorbește, vorbesc și ei, ajung modele, influenceri și – onest vorbind – acestea ne sunt valorile. Reușita pe scurtătură, cu doctoratul înaintea bacalaureatului, e – în trista noastră lume – semnul „omului de valoare”, pe care-l cântă, ca atare, maneaua. Drumul lung, care se împlinește în munca onestă, nu unge cureciul nimănui. Și asta o știu toți: profesori, părinți și elevi. Așa că suntem martorii unei ciudate schizofrenii: pe de-o parte, societatea (cu presiunea ei materială) produce o școală care-i seamănă; pe de alta (în virtutea unui straniu idealism) îi cere școlii să producă o societate diferită de ea însăși. Ai zice că lucrurile acestea ar trebui să culmineze într-un crash care oblige să gândim altfel. În fapt, mult mai banal, ele se-ntâlnesc sub semnul ipocriziei cu care vorbim de ”valori”, de ”muncă” și de ”cinste” în vreme ce gândul ne stă numai la indemnizații, sporuri și pensii speciale. Ipocrizie sus, ipocrizie jos, copii striviți la mijloc.
Am văzut și diverse asociații profesionale care își apără disciplinele, numărul de ore (care – eventual – ar putea să crească), „rolul în educație” etc. Cred că e lăudabil faptul că oamenii își susțin specializările. Însă, pe de altă parte, nu pot să nu mă-ntreb la ce au dus epocile în care materiile respective „chiar se făceau” în școlile noastre. Pe vremea când eu eram elev (înainte de 1989 și puțin după aceea) se făcea matematică – zisă „serioasă” – pe tot parcursul școlii, câte 4 – 5 ore pe săptămână (la „clasele speciale” și mai multe). I-am întrebat anul acesta pe studenții mei – ai căror părinți au aproximativ vârsta mea – până pe ce clasă i-au ajutat părinții la temele de la matematică (evident excluzând profesorii de matematică sau fizică, inginerii, arhitecții și economiștii). Răspunsul a fost deconcertant: până pe-a V-a! Asta înseamnă că sedimentarea cunoștințelor de matematică la generația de aproximativ 50 de ani (care-a făcut ”școală bună”) e, aproximativ, la nivelul claselor primare! (Ceea ce ne amintește de faptul că-n interbelic, la 50 și ceva la sută alfabetizați, 85 % erau la nivelul claselor primare!) Câți dintre oamenii aceștia sunt dependenți de jocuri de noroc, își plasează banii pe la tot soiul de escroci, cred în cele mai năstrușnice conspirații, votează cum am văzut sau măcar sunt 11 luni pe an sclavi în contul uneia de vacanță în Turcia sau în Grecia? Unde și cum e aia cu „dezvoltarea gândirii”?! Și care ar fi soluția ca s-o „dezvoltăm” cu adevărat? Să facem numai matematică în școală? Am mai spus acest lucru: în vremea pandemiei, atunci când (pe ecran, la adăpostul pătrățelului negru) câte un student îmi expunea tot soiul de ”teorii”, îi întrebam – pe toți – care e deosebirea dintre un virus și o bacterie. Deși e ceva practic, pentru că are legătură cu consumul de antibiotice, nici un absolvent de 12 clase n-a știut să-mi spună. Iar istoria, ce să zicem de istorie? Când pentru marea majoritate a compatrioților noștri ”cel mai mare istoric român”, Nicolae Iorga fără barbă, e Sergiu Nicolaescu și cel mai bun manual sunt benzile desenate din ”Cutezătorii”. Nu cred că e unul din 10.000 care să mai știe ce se-nvăța la școală (anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare, de pildă), dar strivitoarea majoritate a reținut esențialul: noi suntem ”cei mai viteji și mai bravi dintre” toți, dintotdeauna și la toate capitolele. De-aia ne tot dau în cap ăialalți (unguri, ruși, nemți, americani, evrei), că nu vor să ne recunoască nu ”suveranitatea”, ci ”supremația”. Cât despre latină: parcă am început cu aquila și am rămas cu musca.
Trebuie să înțelegem această periodică actualizare a memoriilor în favoarea disciplinelor ca pe o luptă pentru accesul la resurse și pentru menținerea unui prestigiu (mult decolorat, dar încă prezent la masa notabilităților). În fapt, dincolo de numărul de ore și – mai ales – de impunerea obligativității lor, e vorba de posturi, de norme și de salarii. Asta e, când încep „reducerile” (fie ele și mascate, ca „opțiuni”), se taie-n carne vie. Mai sus, în amonte, sunt facultățile: ”dacă se drumul” la ceva obligatoriu, patru – cinci ani (până se face necesarul de angajări) au studenți, se pot da concursuri pe post, se pot face avansări, apar mai multe funcții (cu bănuții aferenți). Dacă nu, e de rău! Cum să mai trăiască Latina (ca disciplină universitară în România), dacă dispare și de la liceele de filologie? Universitari cred c-au mai rămas vreo 20 (în toată țara), cercetători cam tot atâția, profesori de școală poate 60 (în gimnaziu, de regulă, orele sunt ”repartizate” profesoarei de română, așa că absolvenți de latină nu sunt decât prin marile orașe). În total 100. Să zicem că prietenii medieviști au mai ademenit încă vreo 20 de entuziaști la traduceri din latină. 120 de oameni. Al căror salariu lunar (exceptându-i pe profesorii universitari plini) e cam cât o masă la restaurant, într-o seară, pentru un judecător, un medic șef de secție sau un general. Ce facem cu ei? Îi desființăm complet, suprimând ultimele ore de latină și „restructurând pe criterii de eficiență” facultățile? Se poate și asta, pentru că omul cu cureciu nu are nevoie de garum, ci de unsoare (și eventual – o fericire! – de unghii) de porc. Dacă are din alea, îi e suficient; dacă nu, nimic nu-l mulțumește.
Problema programelor noastre nu e ce materii, în ce format (obligatoriu sau facultativ) și-n câte ore să se facă. Adevărata problemă e ce vrem să producă școala noastră. La ora actuală, cei mai mulți dintre elevii care absolvă liceul sunt dopați cu lucruri memorate pentru bacalaureat sau diverse admiteri, care – asemeni alcoolului – se elimină repede și, după o săptămână de mahmureală, pot să se ducă, inocenți, în vacanța de vară. În afară de lucrurile acestea, băgate cu pâlnia meditațiilor în ei, abia dacă știu să vorbească cât de cât articulat și să scrie cât de cât coerent. Parlamentarii, judecătorii, polițiștii, jurnaliștii „și alți demoni” pe care-i vedem pe la televizor și pe TikTok din școala asta au ieșit și sunt expresia ei. Dacă cineva ar putea face o secțiune prin mintea lor ar putea vedea că aproximativ 30 % din lucrurile pe care le știu vin din familie și de la lucru, 30 % de pe internet și din media de scandal, 30 % din varii filme și seriale și mai rămâne un 10 % incert. Cam jumătate din acesta păstrează urmele școlii. Așa că toată această dezbatere cu privire la ”programele – cadru” mi se pare cu desăvârșire zadarnică. Un copil care n-a făcut (din varii motive, inclusiv că profesorul nu-și ținea orele, sau că „era lăsat să-nvețe pentru Evaluarea națională”) latină sau chimie în gimnaziu n-are cum s-o aleagă ca opțional pentru liceu. Unul căruia familia i-a prescris că va fi doctor și e saturat de meditații de pe-a IX-a la biologie și la chimie n-o să vrea Literatură Universală. Și, mai presus de toate, și „direcțiunea” are „de aranjat” niște norme. Întrebarea – la ora actuală – e cine se descurcă mai bine. Și cei ce se vor descurca, nu vor avea nici un regret pentru perdanți. Unsoarea nu-i deloc, cureciu-i puțin și când nici tu nu te saturi, n-ai probleme cu mila față de alții.
Ce e de făcut? Să ne uităm, cu onestitate, la situația școlii așa cum e ea astăzi și nu s-o evacuăm, ipocrit, în numele ”valorilor” și a ”idealurilor”. Să vedem de unde vine deformarea: de la examene, de la salarizare, de la pregătirea profesorilor, de la absurditatea programelor și vetustețea manualelor și să-ncercăm să schimbăm ceva acolo. Să pornim de jos, de la clasele mici, încurajând curiozitatea și dorința de cunoaștere a copiilor și să-i răsplătim pentru ceea ce fac, nu să-i pedepsim pentru ceea ce nu pot face. Să învățăm împreună cu ei lumea în care trăim, vorbindu-le (și învățând noi înșine) despre știința care – ca tehnică – e-n mâinile tuturor și nu să facem rudimentele științifice ale unei tehnologii industriale de secol XIX. Să-i însoțim în istorie ca-ntr-o călătorie în trecut, singurul loc în care mai pot descoperi altceva decât în vacanțele low-cost, să citim, să ascultăm muzică, să folosim tablele inteligente pentru a călători în muzee și să vorbim unii cu alții, dacă nu ca prieteni, măcar ca oameni (nu ca niște condamnați la locul de muncă ce se chinuie unii pe alții). Și să urcăm încet, ținându-ne de mână – până când mâinile se inversează și cea fragilă devine puternică – nu scara claselor și-a ciclurilor de studii, ci treptele umanului din noi. Numai că prima condiție pentru toate acestea ar fi să mergem împreună, nu fiecare-n treaba lui.
Și aici, la capăt, parcă-l aud iarăși pe bătrânul acela din copilărie: ”Numa’ că cu astea nu’m ung io cureciu”!
Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Superb ! Adevarul spus fara perdea, dar si bunul simt care izvoraste din fiecare fraza a acestui articol ! Felicitari!
Declic ar trebui sa initieze o petitie care sa ceara o lege prin care sa se prevada ca din orice comisie care se organizeaza in scopul reformarii invatamantului romanesc trebuie sa faca parte profesorul Mihai Maci ! Tuturor celor care se ocupa de REFORME in tara asta trebuie in primul rand sa nu le lipseasca bunul simt, simtul realitatii si simtul masurii !
Inca o data felicitari !
Declic nu inițiază petiții. Persoane diverse inițiază petiții prin platforma Declic. Încearcă și tu. ;)
Multumesc pentru mesaj, pentru esenta SUBTILA a mesajului, care dovedeste o inteligenta iesita din comun, putere de convingere, racordare la realitate, intelegere deplina a tuturor fenomenelor ce au avut, au si vor avea loc pe planeta Pamant, etc
PROVERB: ” Prostul nu e prost destul, daca nu e si fudul ! „
Să recunoaștem cinstit că în domeniul educației preuniversitare habar n-avem ce vrem. De aici toată această gâlceavă de prost gust. Și asta dintr-un motiv simplu: Lumea s-a schimbat profund iar setul de valori morale și sociale clasice s-a schimbat, cel vechi nu mai este valabil și trebuie un alt set de valori. Această situație este peste tot în Lume, nu numai în România. Apar noi sfidări pentru ființa umană- rețele sociale, IA- care te agresează de la vârste fragede. Deci, în noile condiții sociale, pentru ce viitor pregătim tânăra generație pentru a fi, pe de o parte, utili sociali și, pe de altă parte, mulțumiți/fericiți individual? Nu știm. Dar trebuie făcut ceva, altfel sacrificăm tinerele generații dar chiar existența societății în sine.
Chiar nu există o minte lucidă în corpul educatorilor? Repet, nu putem sacrifica tinerele generații și nici viitorul României. Domnilor profesori, treziți-va până nu este prea târziu!
Domnul Maci, stiti ca sunteti unul din preferatii mei autori pe acest site. Nu, nu e stilul meu sa va perii, dar acesta fraza Să pornim de jos, de la clasele mici, încurajând curiozitatea și dorința de cunoaștere a copiilor și să-i răsplătim pentru ceea ce fac, nu să-i pedepsim pentru ceea ce nu pot face. as pune-o pe frontispiciul ministerului educatiei.
Pe vremuri, tinar inginer, din dorinta de a-mi imbunatati mizerabilul salariu, m-am bagat in functia de profesor la casa pionierilor, la aero si navomodelism. Desi aveam cunostiinte teoretice solide, la partea practica eram tamiie. Insa cum bine spuneti, curiozitatea și dorința de cunoaștere a copiilor m-a „provocat” atit de tare incit am investit enorm in aceasta pasiune. Ajunsesem sa cumpar, din putinii mei bani, lemn de balsa, pinze de traforaj, doar din dorinta de a vedea ochii stralucitori ai copiilor cind un aeromodel se ridica pe cer.
Scuze, sper ca nu am devenit prea teatral!
O gluma pentru domnului inginer trimisa cu multa simpatie si apreciere.
A group of aeronautical engineering professors were invited to fly on a new plane. As they boarded, an announcement said,
„This aircraft was designed and built by your students over the past year.”
Panic set in. All but one professor rushed to exit.
A curious colleague asked the calm professor why he wasn’t leaving. He replied, „Because they are our students.”
Impressed, another asked, „So you trust their work?”
The professor smiled and said, „Not exactly… but I know it won’t fly.”
Minunata analiza, dura si obiectiva. Nici inainte de 1990, scoala nu era grozava, facultatea la fel, dar dupa 1990 este in coborare evidenta. Capitalismul salbatic si de cumetrie ne a adus aici, minciuna, coruptia, indolenta, jaful, etc. Societatea de azi numai are modele pe nici un domeniu.
Superb excurs intelectual domnule Maci. Felicitari/
Sistemul public de invatamint din Romania este centrat pe cadrul didactic si nu pe elev . Bugetarul si imbuibarea lui , inainte de toate . Iar in sistem au incaput foarte multi dintre cei care nu au reusit sa isi gaseasca loc in mediul privat .
Foarte multi sunt proveniti din marile unitati comerciale de diplome, dupa 2000. Cu pregatire si cultura generala vai de ele ?!! Ii mai scoate cineva din sistem, pana la pensie, nimeni?!! Nu fac decat tin o lectie dupa manual, o repeta ca papagalii, dau note si nimic mai mult, interactiunea si cunoasterea elevilor nu mai intereseazaprea mult!! Timpul trece, leafa merge……
Apreciez articolul dumneavoastră, dar nu prea vă apreciez frustrările legate de alte profesii. Nu știu dacă ați fost judecător, să lucrați de dimineața de la 7 sau 8 până seara la 9 sau 10, 6 zile pe săptămână, sau chiar 7, pe 2 posturi – că statul nu-și permite nici acum să asigure personal suficient; ar sufoca politicul dirigent. Sau polițist, să mergeți într-o patrulă de 3 oameni într-un cartier de 2000 de persoane a căror etnie nu contează, și să răspundeți dacă vă zgârie cineva „autospeciala” veche de 19 ani.
Nu înțeleg de ce preluați niste prostii televizate pe la unele posturi media, plătite de același politic mizer care lasă magistrații și polițiștii să muncească până la surmenare, dar în același timp le impune obligația de „discreție”, de „rezervă”, ca să nu poată explica toate astea, iar încălcarea constituie sancțiune disciplinară. Nu v-ați întrebat niciodată dacă acele cazuri prezentate pe la televizor nu sunt, cumva, excepții? Dacă denigrarea asta evidentă nu ascunde o intenție malițioasă?
Nu sunt convins că știți ce eforturi fac magistrații pentru intrarea în profesie, și cât de multe rabdă de la presă, de la avocați, inclusiv de la rude – toți îi vorbesc de rău, cu invidie și ură.
Greșiți profund când apreciați, în masă, că vocația unor persoane reprezintă grăsimea de pe varză. Vă înșelați. Există persoane cu vocație in meseriile beștelite de dumneavoastră, așa cum există și lectori universitari dedicați profesiei. Și știm cu toții că există și o cireadă mare de lectori, conferențiari și profesori universitari care nu fac decât să-si urmărească interesele materiale cu asiduitate, impunând ore suplimentare plătite și vânzând maculatură obligatorie studenților. Din fericire, nu toată lumea consideră că toți universitarii sunt din ultima categorie.
Una peste alta, vă mulțumesc pentru articol, e bunicel.
@Corneliu Flonte _ „Sau polițist, să mergeți într-o patrulă…”
Corect! Doar că nu am mai văzut de mult polițiști patrulând prin București… Ultima oară (cred că era înainte de „e-factura”) i-am văzut într-o mașină cu însemne pe cei de la Secția 7 colectând „dările” de la „fetele cu facturi” care activau în zona Doamna Ghica.
Alfel…
https://www.digi24.ro/special/statul-la-stat/video-trezeste-l-ma-reactia-unor-politisti-care-dormeau-in-parcarea-arenei-nationale-la-vederea-echipei-digi24-2420047
Uneori, polițiștii „lucrează” împreună zu jandarmii, cum de curând au fost filmați în Focșani.
Că veni vorba despre jandarimi, nu amintesc de Dosarul 10 august, despre care am tot scris, ci de Banca de Credit Corcodel, căci „banii e puțin și viața e greu”. Astfel, angajații Ministerului de Interne, cu salariii, indemnizații, sporuri, pensii speciale șamd., au fost puși de șefii lor în capul structutilor piramidale de crimă organizată, pentru a colecta fonduri în folosul lor…Al tuturor celor din instituție, de fapt.
Pentru salariile si pensiile pe care le primiti, plus varsta frageda de pensionare eu credeam ca lucrati 10 zile pe saptamana, nu 6 sau 7!
Ce tragedie, sa lucrezi de la 7 dimineata pana pe la 9-10 seara si sa nu reusesti nimc altceva decat sa cresti numarul de NUP-uri, de achitari, de prescrieri pe banda!
Decembrie 1989, 13-15 iunie 1990, 10 august – va spune ceva aceasta insiruire de date – cat de nemernic poti sa fii astfel incat sa fii judecator sau procuror si sa nu reusesti sa pedepsesti criminalii asociati acestor date in care clicile de origine securisto-comunista, slugile si asociatii lor au comis crime impotriva umanitatii, calcand in picioare nu numai legi ci si norme elementare de convietuire!
Romania a ajuns tara in care infractorii sunt protejati nu numai prin lege, ci si prin complicitati cu magistratii si cu politia!
„Magistratii si politistii muncesc pana la surmenare” – o fac degeaba, daca o fac…..pentru ca rezultatele nu se vad DELOC !
De ce nu iese nimeni din aceste bresle sa devoaleze mizeriile produse de politic in domeniile lor !? Care e motivul ? De ce nu-i arestati pe politicienii care fac trafic de influenta in relatia cu magistratii?
Daca multiplele cazuri in care este evident ca politisti sau magistrati se supun ordinelor politice sau favorizeaza infractori sunt „exceptii”, de ce nu iesiti public sa va delimitati de acestia?
Sperand ca faceti parte din categoria celor corecti si competenti, cum suportati sa fiti alaturi de colegii dumneavoastra corupti ? Cand sute de mii de concetateni ai dumneavoastra, poate milioane chiar, traiesc in saracie crunta cu venituri mizere, cum poti fi atat de nesimtit incat nu numai sa accepti, ci si sa ceri venituri de cel putin 10 ori mai mari ?
Este absolut jenant si josnic sa fii aparator al legii si al dreptatii si sa gandesti in acest mod! Rusine!
Păi nu asta zicea și el?
De ce toti functionarii de stat onesti, bine intentionati si muncitori EFICIENTI nu protesteaza si pentru altceva decat interese pecuniare rezonabile sau pensii speciale si diurne nesimtite, in timp ce concetatenii lor gafaie la limita salariului minim?!
Iesiti in strada/in fata judecatoriilor/tribunalelor/curtilor de apel si pentru VALORI INTANGIBILE cu impact in actul de justitie din Ro, si, implicit, in calitatea vietii cetatenilor Ro.
„Este pentru prima dată în istoria Ungariei când judecătorii organizează o demonstraţie de stradă, scrie NÉPSZAVA, citată de Rador.
Printre revendicările lor se numără ca legiuitorul să adopte în mod transparent orice reformă judiciară, ținând cont de opiniile celor afectați, precum și libertatea de exprimare a judecătorilor și eliminarea diferențelor salariale nejustificate dintre Curtea Supremă și instanțele ierarhic inferioare.”
https://www.g4media.ro/protest-in-premiera-al-judecatorilor-din-ungaria-vor-porni-in-mars-de-la-piata-kossuth-catre-ministerul-justitiei.html
Sărăcia este o umilință continuă.
„Sărăcia indepasabilă”
Am căutat cuvântul ‘indepasabil’ în dicționar. Nu l-am găsit, nu știu ce înseamnă. Google zice că s-ar folosi pe la Cluj, probabil ca garnitură la varză la agape cu intelectuali. Carevasăzică o invenție. De ce?
În 1961, într-un centru de cercetări corporatist, niște laboranți au produs și ei o invenție, probabil cea mai tâmpită și nocivă invenție din istoria omenirii, mult peste bomba atomică. E vorba de scutecul absorbant din plastic (polietilenă, polipropilenă). A devenit atât de cunoscut încât a primit un loc și in dexonline, spre deosebire de…’indepasabil’. Dar de ce? De lene. O generație de putori puse pe căpătuială rapidă, obsedate de confort, cariere și ‘cultură’ (echivalată cu deșteptăciunea), cinică și insensibilă, dispusă așadar să-și oblige pruncii să trăiască in propriile excremente (plus alte chimicale in care era îmbibat scutecul industrial) fără să-i pese de suferința provocată și de urmările pe termen lung. Iar termenul a fost atins. Acum avem generația crescută în rahat și plastic ajunsă la vârful tribunelor, catedrelor, ierarhiilor. Toleranța ridicată la mizerie s-a transformat in toleranță la Rău, iar omulețul maro în gunoier global.
Școala nu putea să scape de liota de gunoieri planetari, care nu salvează, ci curăță omenirea de propriile metehne, o igienizează și o tratează cu fel de fel de retorici cathartice. Căutarea progresului -ce se întâmplă cu orice preț, oricât Rău s-ar săvârși- înseamnă astăzi eradicarea sărăciei, a discriminărilor (de gen, de vârstă, de religie, de orișice), a inegalității de șanse, a tuturor sentimentelor urâte și a cuvintelor insultătoare, ba chiar a spiritului belicos (intr-o caraghioasă competiție globală pentru Nobelul pacificator).
Cât de pervertiți sunt oamenii care cred că sărăcia e un soi de defect emoțional, aproape o patologie? și că, sărac fiind, de fapt nici nu știi să trăiești, iar ei, ca profesori emeriți de Fericirea Popoarelor, in mărinimia lor te-ar fi putut învăța să fii bogat dacă nu ai fi fost atât de îndărătnic și netrebnic. și…român. La care se adaugă, desigur, hrana nesănătoasă, grea, plină de untură care cauzează sistemului digestiv și generează o atmosferă împuțită, total neprielnică procesului didactic. Acești soioși ingrați și inculți nu merită, pur și simplu, să fie bogați in spirit și portofel. Abia când vor pricepe că 147 de vaccinuri (scumpe, de firmă) înainte de a începe școala și încă o dată pe atâtea in cei 17 ani de frecat băncile și tocirea a 147 de materii esențiale, in care e musai să afle despre climatologie algorică, etimologii alternative, depanarea alambicului și imunologie paralelă ca să nu mai înghită cu ghiotura antibiotice (ieftine, generice), abia atunci vor face primul pas către Paradisul terestru, către viața adevărată, către trăirile intense și integrarea in absolut pe care doar inițiații au atins-o, in general prin niște insule din Caraibe.
Am impresia ca sunteti blocat intr-un trecut pe care-l venerati cu ardoare. Si trecutul ala nu va fost prielnic la trup si spirit.
„Si trecutul ala nu va fost prielnic”
Nu am înțeles nimic. Încercați să dialogați cu domnul Ioan de mai jos care înțelege și limbi străine.
fr. indépassable
adj inv que l’on ne peut dépasser, qui ne peut être dépassé (pour une grandeur, une force, …)
Mihai, in afara atmosferei din familie, cazul meu, observand din frageda pruncie cum mama citea in fiecare seara, iar noi, copiii ei, i-am urmat exemplul, mai exista, cred eu, o buna practica inainte de1989, pe nedrept abandonata ulterior. Anume, lecturile de vacanta, cvasi-obligatorii, caci eram notat in consecinta, din literatura romana si universala. Eu, unul, asa l-am intalnit, printre altii, pe Mark Twain, pe care n-am incetat sa-l iubesc. Cum sa cresti oameni, mai ales cetateni, daca nu citesc mai mult decat etichetele ambalajelor?
Din ce observ, politica stimularii unui procent indecent al tinerimii cu acces la educatia de nivel universitar nu produce emancipare, ci doar stimuleaza aroganta imbecililor. Aminteste-ti ca in Republica, doar unul reuseste sa iasa definitiv din pestera. Acum, cei ramasi acolo se ratoiesc la medici!
Îndrăznesc câteva observații…
Despre sărăcia din România guvernanții spun că nu există, iar românii trăiesc mai bine decât grecii, ori polonezii, spre exemplu, întrucât PIB per capita calculat la Paritatea Puterii de Cumpărare este mai mare în România decât în Grecia sau Polonia. Eu am mi-am expus în repetate rânduri părerea cu privire la cu ce „ung io cureciu” în România, aștept să o facă în mod onest și cei apropiați de guvernarea PSD PNL.
Că veni vorba despre guvernare, cred că politizarea excesivă și subfinanțarea sunt principalele probleme ale învățământului din România. Actualul ministru PSD PNL al Educației este pe deplin satisfăcut de bugetul alocat și laudă guvernul din care face parte. Despre ministru, doar cuvinte elogioase. La fel ca despre alte personalități ale lumii academice apropiate de PSD, precum domnul Constantin Bungău. Nimeni nu îndrăznește „cu onestitate” și „fără ipocrizie” nici măcar un cuvât critic la adresa lor…. „Probleme sunt în altă parte, nu la ei”.
Așadar, în viitorul apropiat, nu se întrevede o îmbunătățire a modului în care „ung io cureciu” și la fel pentru milioane de români.
In Ro, scoala nu va avea castig de cauza, daca nu ofera sanse reale si perspective pe piata muncii. Generatiile de acum de copii vad ca parintii lor, in majoritate au facut o scoala, liceu, sc.profesionala, facultate dar ca lucreaza cu totul altceva. Prin urmare, a te descurca cu pile, cunostinte si bani este cheia unui loc de munca. Nu mai conteaza eforturile de a fi mai educat, cultivat, citit si mai bun profesional. Toate reformele din educatie de dupa 1990 sunt apa de ploaie daca nu sunt legate de perspectivele de dezvoltare ale societatii. Nici un candidat de acum la presedentie nu ne a aratat ce va oferi natiunii ca cheie de dezvoltare. Toti spun vorbe goale. Exemplele cele mai bune, sunt L.Deca, inginer navalist la invatamant, M.Ciolacu, premier, Piedone sef la ANPC, etc. Cu asemenea modele in societatea de azi, nu avem cum sa ne dorim o alta scoala si educatie. Meritocratia este zero. Cei care au vrut altceva au emigrat demult si masiv. Copiii lor fac alta scoala si societatea le ofera sanse mult mai bune.
Educatia a fost dintotdeauna cenusareasa investitiilor publice. Rezultatul se vede, avem generatii intregi de analfabeti functional si de prosti cu diplome. La noi analfabetismul stiintific e in floare, multi cred ca dinozaurii au fost contemporani cu oamenii, ca virusii sunt acelasi lucru cu bacteriile, sau ca galaxia e totuna cu sistemul solar, si apoi merg dupa fente cu aurul monoatomic si apa cu informatie…
Daca vrem sa ne facem bine, totul ar trebui pornit de la Educatie si Cercetare, sa fie finantate mult mai mult, reformate si puse pe niste baze solide si corecte transparente, ca in Vest.
Examene serioase, materiile predate si cu aplicatii si nu foarte stufos, criterii clare anuntate dinainte, predictibilitate in sistem, premierea performantei reale, zero politizare. Lasata istoria in programa, si pus accent pe stiinte. Programele de cercetare sa fie finantate bine, pastrate valorile in tara.
Educația se face în familie și la școală. Instruirea se face la școală și, în unele cazuri și în familie. Ca să reformezi Învățământul, ai nevoie de pricepere, înțelegere și voință politică. O clasă politică majoritar needucată și neinstruită nu are cum să-și dorească un Învățământ performant. Un electorat needucat și neinstruit va promova politicieni needucați și neinstruiți. Este un cerc vicios diabolic, care duce la declinul națiunii.
cureci e curechi adica varza Corect e curechiu nu cureciu
„Curechi” este „corect”, după dicționar, dar nu după realitatea limbii vorbite în satele ardelene. Și eu care credeam că limba a apărut înaintea dicționarelor…
Am citit pe vremea lui Răposatu Regretatu&-mpușcatu cărțile lui Toffler. Acum realizez că ceea ce a prezis el atunci se împlinește: trăim tranziția celui de-al Treilea Val: de la epoca industrială a standardizării la cea post-industrială a personalizării. Din păcate România a evitat tranziția de la comunism la capitalism și acum se află în neplăcuta postură a dublei tranziții: simultan terminarea tranziției comunism-capitalism și efectuarea tranziției globale industrial/post-industrial.
In condițiile astea, cei care ar trebui să definească parametrii sistemului de educație sunt niște tipi analfabeți nefuncționali și incapabil să perceapă necesitățile unui astfet de sistem de educație adecvat tranzițiilor respective.
Acum ar fi mai potrivit un sistem de educație similar Renașterii, cu o perspectivă largă, care să permită rapid schimbarea de profesie, iar educația superioară să fie de genul polimat, polispecializat în domenii cu legătură între ele.
Dar analfabeții de la conducere – apropo, a văzut careva diploma de bac a prim-ministrului? – cum să facă un lucru dincolo de capacitățile, dar și de voința lor?
Ar fi necesar ca, in primul rand, cei care predau sa inteleaga lumea. Legile economiei sunt dure si neintelegerea lor nu poate duce decat la concluzii gresite. Scoala romaneasca nu te educa sa fii liber si curios, asa ca rezultatele sunt cele care se vad. Observatiile autorului cu privire la profesii mai bine platite nu-si au nici un rost atat timp cat oricine, daca vrea, poate sa dea examenele cerute pentru a le putea practica. Viata e dura si nu te ajuta cu nimic invidia la adresa altora.
Panica aia atavică se poate observa și la elitele noastre. Acualul președinte și un posibil viitor președinte și-au ținut blocate zeci de ani posturile de profesori din târguri de provincie.
Dacă ar fi stat să cugete măcar un sfert de oră poate și-ar fi dat seama că au strâns suficient, sunt super-asigurați financiar, nu e nevoie să se întoarcă într-o clasă jerpelită și să predea unor elevi plictisiți pentru salariul mediu pe economie. Dar ei sunt sufocați de frică, se tem că vor rămâne fără nimic, țin cu dinții și de un post amărât în care nu se vor mai întoarce niciodată.
Dacă ai o portiță întredeschisă la D.D. …poate-i sugerezi o propunere (nu frecventez dezbaterile publice din cumințenie): ce-ai fi să avem 3 materii obligatorii la BAC: arta, limba franceză și gândirea critică ? Garantez subțierea clientelei betan, caten, cât și a indigestiei melopee. (Despre stultitiae…am ceva rezerve din Desiderius).
Să vezi atunci reacții de castă…exod pe Tamisa de loaze…toate cu gust de dez-batere.
Sau dacă D.D. ar descinde fără farafastâc în cea mai banală sală de clasă, întrerupând 1 minut mințile tinere din edecăritul lunatic, pentru o singură întrebare : voi ce așteptați de la școală, dragilor ?
Cu respect, din grajdurile lui Gorgias…
Un întreg program în câteva cuvinte: „Să învățăm împreună cu ei …” (care-o de fapt chiar definiția educației, pe care noi am uitat-o de când aducem ofrande zeului Hirsch). Face mult mai mult decât căutarea resorturilor psihologice fine pentru urnirea poporului român înspre educare, pe care o practică ministrul David.
Ca multe dintre articolele dstră, merge cam împotriva curentului promovat pe Contributors.ro, casă onorabilă și liberală, unde cuvinte ca „redistribuire” nu prea sunt vehiculate. Unde individualismul este venerat ca „natural”, iar convergența tot mai bătătoare la ochi, la pungă și în tabelele și graficele demografice dintre neoliberalism și nazism nici măcar nu intră în vederile autorilor. Ca nu cumva să pară „intelectuali de stânga”. E mult mai lejer să aderi la mediocrația centru-extremistă (sensu Alain DENEAULT) ori la un vetero-liberalism imaginar, sănătos și natural (evident!), mai ales când cureciu-ți plutește-n unsoare.
Felicitări!!!!!!!!
Printre puținele articole lipsite de propaganda zgomotoasa din zilele nostre. Felicitări.
Cea mai buna parte a articolului este ce despre contraselectia sociala bazată pe accesul la facultăți care-I plasează pe absolvenți pe o traiectorie ușoară și sigura in viata. Și mai grava este contraselectia bazată pe lipsa oricăror studii și standarde de moralitate.
Citesc și nu-mi vine sa cred. Piedone numit șef la protecția consumatorilor!
Stimate,
d-le . . .
1,Un autor scria pe contributors că destul de tîrziu a fost utilizat cuvîntul ,,da” în comunicare, acesta înlocuind corect expresia ,,așa nu” !N-a spus dacă acesta a fost acuzat ca inexistent, în inexistentele dicționare romanești!
Limba romană este o creație vie, care nu apare în dicționare decît după ce un cuvînt nou este uzitat mereu și de toată lumea…
Cuvîntul ,indepasabil” este un astfel de cuvînt, nou și viu, a cărui accepțiune ar fi ceva de care nu poți scăpa, adică nu poți PASA !
2.Sărăcia națională este o (astfel de) realitate socială, pe care omul de rînd n-o poate pasa nimănui, pentru a scăpa de ea.Sărăcia este indepasabilă.Cuvîntul putea la fel de bine să fie nondepasabilă, nu-i așa?
Fac parte din generația mai veche, mai elastică la minte și la nou, chiar dacă ceva nu este cuprins în dicționare.Așa cum lipsește din dicționarele economice ,,dezvoltarea economică accelerată, bazată pe instrumente instituționale, caracteristice noii epoci capitaliste, a globalizării piețelor naționale”.Lipsa ei ca noțiune, știință teoretică și aplicată, este cauza eșecului economic național, care a născut lideri politici georgești, șoșoci și simioni, ca precursori ai viitorului extremism determinat de sărăcia ,,indepasabilă”.
@Caliman Eugen _ „Cuvîntul ,indepasabil” este un astfel de cuvînt, nou și viu, a cărui accepțiune ar fi ceva de care nu poți scăpa, adică nu poți PASA !”
Și eu, mai puțin familiarizat cu sporturile „cu mingea” în care jucătorii „dau pase”, credeam că etimologia cuvântului „indepasabil” este din limba franceză, „indepassable”, adică, „de nedepășit”, „de neîntrecut”.
„Limba romană este o creație vie, care nu apare în dicționare ”
Domnule Eugen, io bazaltasem nițișcă gâlciovenie că prea de ptoamă la tâmplier era multidocomentul domnului Maci. Deci da, sunt de acord, n-are nicio relevație ce ne iese pe mugură, totu e să rimeze și să țopăie barbaristul. :)
And when employment has been provided, and the hours of labour fixed, and trade regulations settled, we must decide how far the state ought to look after peoples’ minds, and morals, and health. There is this education question: having satisfied the prevalent wish for government schools with tax-paid teachers, and adopted Mr. Ewart’s plan for town-libraries and museums, should we not canvass the supplementary proposal to have national lecturers? and if this proposal is assented to, would it not be well to carry out the scheme of Sir David Brewster, who desires to have “men ordained by the State to the undivided functions of science”—“an intellectual priesthood,” “to develop the glorious truths which time and space embosom”?a Then having established “an intellectual priesthood” to keep company with our religious one, a priesthood of physic such as is advocated by certain feeless medical men, and of which we have already the germ in our union doctors, would nicely complete the trio. And when it had been agreed to put the sick under the care of public officials, consistency would of course demand the adoption of Mr. G. A. Walker’s system of government funerals, under which “those in authority” are “to take especial care” that “the poorest of our brethren” shall have “an appropriate and solemn transmission” to the grave, and are to grant in certain cases “gratuitous means of interment.” Having carried out thus far the communist plan of doing everything for everybody, should we not consider the peoples’ amusements, and, taking example from the opera-subsidy in France, establish public ball-rooms, and gratis concerts, and cheap theatres, with state-paid actors, musicians and masters of the ceremonies; using care at the same time duly to regulate the popular taste,
…
Multiply these questions into a volume full; add to them the endless subordinate ones to which in practice they must give rise; and some idea may be formed of the maze through which the expediency-philosopher has to find his way. Where now is his clue? Again comes the inquiry—how does he propose to determine between what should be attempted and what should not? which is his definition? If he would escape the charge of political empiricism, he must show us some scientific test by which he can in each case determine whether or not state-superintendence is desirable. Between the one extreme of entire non-interference, and the other extreme in which every citizen is to be transformed into a grown-up baby, “with bib and pap-spoon,” there lie innumerable stopping places; and he who would have the state do more than protect is required to say where he means to draw the line, and to give us substantial reasons why it must be just there and nowhere else.
After the difficulty of finding out the thing to be done, there comes the other difficulty of finding out the way to do it. Let us excuse the expediency-philosopher one half of his task—let us for the occasion assume something to be unanimously agreed to as a proper undertaking; and now suppose we enquire of him—How about your means of accomplishing it? Are you quite sure they will answer? Are you quite sure that your apparatus will not break down under its work? quite sure that it will produce the result you wish? quite sure that it will not produce some very different result? quite sure that you will not get into one of those imbroglios that so many have lost themselves in? There is no lack of warnings. “Let us put down usury,” said to themselves the rulers of the middle ages: they tried; and did just the reverse of what they intended; for it has turned out, that “all regulations interfering with the interest of money render its terms more rigorous and burdensome.”
Perhaps he has not heard that of ten mechanical inventions, usually some nine fail; and that, before the tenth can be made to answer, endless obstacles that had never been dreamed of have to be surmounted. Or, if he has heard this, does he think that the properties of humanity being so much easier to understand than those of iron and brass, and an institution constructed of living men being a simple thing as compared with an inanimate mechanism, legislative schemes are not likely thus to miscarry?
It is a gross delusion to believe in the sovereign power of political machinery,” says M. Guizot. True: and it is not only a gross delusion, but a very dangerous one. Give a child exaggerated notions of its parent’s power, and it will by-and-by cry for the moon. Let a people believe in government-omni-potence, and they will be pretty certain to get up revolutions to achieve impossibilities. Between their exorbitant ideas of what the state ought to do for them on the one side, and its miserable performances on the other, there will surely be generated feelings extremely inimical to social order—feelings which, by adding to the dissatisfaction otherwise produced, may occasion outbreaks that would not else have occurred.
But this belief in “the sovereign power of political machinery” is not born with men; they are taught it. And how are they taught it? Evidently by these preachers of universal legislative superintendence—by the pretensions of statesmen themselves—and by having seen, from their childhood, all kinds of functions undertaken by government officials.
…
There are other modes, too, in which social stability is endangered by this interference system. It is a very expensive system: the further it is carried, the larger become the revenues required: and we all know that beavy taxation is inseparable from discontent. Moreover it is in its nature essentially despotic. In governing everything it unavoidably cramps men; and, by diminishing their liberty of action, angers them…
https://oll.libertyfund.org/titles/spencer-social-statics-1851
Este adevărat că libertarienii secolului al XXI-lea l-au redescoperit pe Spencer dar, la fel ca în cazul altor „isme”, este firesc ca și libertarianismul să fie privit cu atent discernământ.
Despre rolul statului în redistribuire, ca „proces economic de realocare a resurselor pe ramuri, domenii, teritorii etc., pentru a corecta unele anomalii şi disproporţii apărute în desfăşurarea activităţii economico-sociale sau pentru a realiza o mai bună concordanţă cu nivelul, structura şi dinamica nevoilor sociale”, există o literatură bogată și actuală.
Doar că în România resursele necesare Educației, spre exemplu, nu au fost niciodată alocate la nivelul stabilit prin lege. Există chiar un set de domenii strategice desemnate astfel de către statul român, dar care nu au fost niciodată finanțate conform nivelului angajat. Nici măcar Sănătatea, sau Apărarea („păcăleala” că am ajuns la un nivel procentual ridicat din Buget, într-un anumit an, pentru Apărare a fost făcută prin translatarea plăților angajate pentru anul precedent).
De ce? Simplu, pentru că România este o cleptocrație, nu o democrație reală. În acest context, discursul lui Herbert Spencer este superfluu. Nu principiile după care se face redistribuirea resurselor reprezintă problema, ci incapacitatea românilor de a opri (sau a reduce la un nivel rezonabil) extragerea de resurse din averea publică de către cleptocrați.
Apreciez, revolta zilelor noastre are de a face, probabil, cu credinta ca statul este sau trebuie sa fie atotputernic si ca este raspunzator de destinul nostru. Deziluzia care urmeaza ne aduce revolutia lui Georgescu!
Cum naiba să ajungi să articulezi fraze dacă nu ai despre ce vorbi? Cum naiba să ai despre ce vorbi, dacă nu știi ceva istorie, geografie, arhitectură, biologie, muzică, psihologie, anatomie, arte plastice etc.? Văd că toată lumea vrea ca tinerii să fie transformați în roboți, unica lor menire a fi „utili societății” și după aia se miră că ie proști. Păi dacă unica lor menire e să devină roboți utili societății, de ce nu ar fi direct omenirea înlocuită total de roboți? Măcar nu s-ar mai distruge cu atâta osârdie planeta!
Un text care te lovește frontal și nu-ți lasă loc de scăpare. Acesta descrie cu o luciditate aproape dureroasă realitatea unei societăți captive într-o sărăcie nu doar materială, ci mai ales mentală, una care ne deformează alegerile și ne înghite viitorul. Este genul de analiză care te face să te oprești și să privești în jur cu mai multă atenție, să înțelegi de ce lucrurile se mișcă așa cum se mișcă și, mai ales, de ce schimbarea pare mereu imposibilă. Poate că nu există soluții imediate, dar măcar putem începe prin a privi realitatea așa cum este, fără ipocrizie. O lectură necesară.
sa ne intelegem, legea in romania chiar este pentru prosti, la fel ca in majoritatea tarilor „dezvoltate”, pentru prosti si saraci.
mereu cei care cunosc pe cineva au mai mult succes, pornind de la inscrierea la gradinita si pana la absolvirea facultatii, a gasirii unui loc de munca si a evolutiei in cariera.
Domnule Maci, eu cred că școala este o reflexie foarte puternica a adulților. A părinților.
Întrebarea „ce vrem?” nu este a școlii. Ci este a adulților, a părinților. Atunci când adulții vor avea o viziune clară asupra viitorului, a societății, și a ceea ce își doresc, vor avea și o viziune clară asupra scolii.
Problema este că adulții /părinții, încă așteaptă de la școala să le spună ce sa își dorească și ce să facă. Acum 60-80 de ani, după război, societatea s-a schimbat accelerat, de la o societatea agrară la una industriala, prin școală. Generația părinților mei a fost modelata de către școală, nu de către bunicii mei, puțin depășiți in viziune de dezvoltarea de după război. O generație hotărâtă de adulți au decis ca în școala trebuie introdus învățământul științific, la nivelul ultimelor descoperiri științifice. Și s-a făcut, pe științe și umanioare, școală buna.
Fix că în Singapore, fix că în Coreea de Sud, fix că în China ultimelor decenii. Învățământ științific și umanist de calitate.
Doar că România, undeva, a pierdut ținta. Viziunea. Busola. Adulții au pierdut ținta. Nu mai știu ce doresc. Au descoperit că banii se câștigă și prin ne-munca. (Lucru care se întâmplă și înainte de ’89, doar că nu era atât de vizibil). Școală nu mai are viziune, nu mai știe ce direcție să dea învățământului. Nu mai exista o generație hotărâtă de adulți care să schimbe societatea, de la una industriala, către o societatea digitala.
Da, banii contează în viața. Da, unii au câștigat și vor câștiga bani, mai ușor decât alții. Da, pasiunea nu tine de foame. Da, banii se obțin prin compromisuri și viața reală nu este ușoară. Da, cărțile au distorsionat și distorsionează realitatea. Da, jocurile pe calculator au distorsionat și distorsionează realitatea. Da, „bulele” de pe TikTok, FB și Insta țin de cald și alimentează nevoia de povesti. Da, cărțile, jocurile, „bulele”, nu țin de foame și nu aduc bani.
Când vom înțelege toate aceste lucruri, noi, că adulți, și vom deschide larg ochii către viața reală, vom vedea exact viziunea pentru viitor. Vom dori ca ai noștri copii să cunoască și că conducă toate aceste „fabulații”, nu sa fie conduse ei, de ele. Și pentru asta, copiii noștri au nevoie să știe carte la nivelul ultimelor dezvoltări științifice (din IT, din psihologie, din fizica, din chimie și biologie). Că să poată ei conduce „valul” digitalizării, care oricum vine peste noi.
Când adulții vor avea viziune, și școala va avea viziune. Până atunci, așteptăm adulții „să crească”.
Stimate,
Lucifer,
Lumea s-a schimbat și educația școlară are ca ,,mentor” dezvoltarea economică-industrială, cultura generală și ,,cultura industrială”.
Stagnarea, mai precis dezintegrarea economică-industrială nu putea să conducă decît la lipsa oricărei busole care să orienteze și susțină material educația.
Așa că ea a devenit teren de experimente naive sau pretențioase, după lipsa de expertiză a inițiatorilor, deoarece piața economică și socială care să -i asigure realism și dedicație precisă (funcție de cerințe obiective), se află la nivelul ,,primei revoluții industriale”
Pentru plecarea la căpșunărit în Vest sau angajare la munci manuale de cablaje sau croitorie, educația n-are ce ,,proiecte” de perfecționare să facă, iar încasările bugetare din munca manuală nu asigură nici minimul de cheltuieli pentru revirimentul cultural și educațional.
Pînă la un proiect de țară care să creieze industria de a ,,treia și a patra revoluție industrială”, putem vorbi de aceeași educație, care acum un secol satisfacea cerințele culturii primitive a pămîntului.In fond nu avem sute de mii de gospodării pe aceelași suport?
In consecință, experimentele educaționale școlare continuă și se schimbă de la o guvernare la alta, de la un ministru la altul, fară a afecta stabilitatea unei educații aiuritoare, care fară industrie și conectarea cu piața, n-are la ce să se raporteze și să raspundă calitativ și cantitativ.
In aceste condiții, a vorbi despre stadiul și îmbunatățirea educației școlare primare, este ,,baterea apei în piua sărăciei și decăderii naționale”
Și aici faceți o splendidă vânătoare a imposturii, domnule Maci. Pare că suntem intr-al nouălea ceas când toate acestea se vor spuse. Mulțumesc din suflet! Sper să citească cine decide pentru cei mici și tineri. Găsesc că nu există altă ieșire bună decât schimbarea-reformă in educație ACUM sau, cum se spune, IERI.
D-le
Constantin,
Și eu m-am gîndit inițial la ,,nedepașabil”, dar am considerat acceptabilă și formula ,,nedepasabilă”, ca alternativă literară.Ambele se potrivesc ca formulă literală, săraciei de nedepășit și de nepasat (cumva sau cuiva) în Romania…
”cei care cunosc pe cineva au mai mult succes, pornind de la inscrierea la gradinita si pana la absolvirea facultatii, a gasirii unui loc de munca si a evolutiei in cariera.”
Omul e o ființă socială, până la un punct e normal să se întâmple așa. Oamenii discută între ei, se ajută unii pe alții, au mai multă încredere în cineva cunoscut decât în cineva necunoscut ș.a.m.d.
Ce nu mai e normal, e un peisaj social cu resurse deficitare, iar asta e caracteristic Europei marxiste. România nu a apucat să se vindece de comunsim, când s-a trezit că Occidentul a devenit neomarxist, iar resursele au devenit și în Vest deficitare.
Controlul asupra populației se obține prin reducerea resurselor și a accesului la resurse. De asta e energia scumpă în Europa, de asta s-au introdus certificatele de carbon, de asta Germania plătește postaci pentru forumurile de limbă română. Pentru a crește controlul asupra populației, fiindcă pe asta se bazează ideologia neomarxistă. Pe oameni săraci și dependenți de stat.
În condițiile în care resursele sunt deficitare, relațiile devin extrem de importante, iar corupția înflorește și ea. Cel puțin în România, corupția este promovată chiar prin lege, sistemul este intenționat organizat astfel încât să necesite corupție. Asta nu trece de la sine, asta trece numai în urma unei schimbări de generații. Deocamdată, România încă funcționează cu oamenii aduși în politică de Adrian Năstase și de Dan Voiculescu. Deci relațiile și corupția sunt în continuare componente de bază ale sistemului social-politic.
Controlul asupra populatiei ( si saracirea ei) se obtine si prin plafonarea veniturilor clasei de mijloc prin diverse mijloace in conditiile inflatiei, cresterii costurilor vietii in timp ce profiturile claselor de sus ating niveluri astronomice!!!
Nici nu ma mir,Mister H avind in vedere gindirea dumitale binara si exagerat de subiectiva.
Pai dupa documentarul vizionat anul trecut si ( cel mai important) DATELE oferite de R Reich printre altii ( binenteles ca o sa- l faci comunist,neomarxist,face parte din fișa postului dumitale) CAM ASTA AU FACUT TOTI PRESEDINTII AMERICANI de la Reagan incoace fie ei republicani ( atit de dragi dumitale) fie democrati,dar mai ales republicani.
Inclusiv Trump care era idolul dumitale ( sunt curios,va face la fel in loc ca sa- și vada de nepoti,cum ar trebui la virsta lui).
Si datele nu mint,nu au culoare politica.Raportul venituri vs cheltuieli in conditiile cresterii costurilor vietii,a inflatiei si a cheltuielilor dovedeste clar ca in raport cu cheltuielile zilnice veniturile clasei de mijloc americane au crescut mult prea putin sau chiar deloc in comparatie cu cresterile astronomice ale veniturilor celor de sus.
Are de gind fostul dumitale idol sa faca ceva pt a atenua discrepanțele astea strigatoare la cer?! Urmaresc postarile lui R Reich saptaminal sau f des si se pare ca NU.Are grija doar de oligarhii lui,asa cum Biden a avut grija de ai lui.Deci darwinian vorbind (!tribalismul darwinian mereu actual,ce nu- ti place la superlativ) si in esență ” fiecare cu gasca lui”.
Apropo ( mai lasa, domnule, obsesiile legate de Europa) de mita electorala practic legalizata in SUA administratiei Trump 2.0: in Australia s-a dat o lege prin care sumele donate pt campaniile politicienilor sa nu depaseasca 20.000 de dolari australieni.Ce depaseste egal mita cu caracter penal.
Sau vorba clasica a arhetipului așa zisului conservator adevarat universal: „;suntem bogati fiindca meritam,restul sunt saraci fiindca sunt leneși si needucati”
Eu aș zice sa te gândești la discrepanțele respective.Au vest europenii pacatele lor dar au de unde învăța cum se controleaza masele in stil capitalist neoliberal sau neo ce- o fi,evit etichetarile.
Da’ pt dta totul e simplu; daca nu – alba e neagra si atunci e musai neomarxista.
F multi oameni de rind din SUA( ale caror pareri conteaza că așa pretinde Trump ca este: el e președintele celor multi din working class)au o vorba – mi-am dat seama urmarind postarilor lor pe youtube la astfel de subiecte- si anume:” capitalism for the working classes,socialism for the super rich!!!!” Acum vorba aia: debunk these!!!!!De fapt nu e chiar atit de simplu….
Cineva spunea ” oamenii care gindesc și dau seama ca nu prea exista soluții simple la probleme complexe cum e funcționarea unor intregi economii mai ales la nivel global; cei care cred ca exista soluții simple devin extremiști”( citatul nu-mi aparține,evident.
Have a nice day!!!
PS: apropo de taxarea masiva a celor bogați chestie pe care f multi cica de dreapta pretind ca- i comunista,in perioada boomului economiilor occidentale si mai ales a celei americane din anii 50 60 ai secolului trecut a fost una dintre masurile firesti ale sistemului financiar american.Nici un președinte american fie republican fie democrat din perioada respectiva nu a schimbat asta.
Adevarul supara,mai ales in privinta „sfintului” Reagan; o fi fost in materie de politica externa un erou al luptei anticomuniste dar pe plan intern….datele oferite spun altceva, sau or fi fost masluite?!De catre neomarxistii afurisiți…
”Adevarul supara,mai ales in privinta „sfintului” Reagan”
Unde am scris eu ceva de Reagan?! Unde am scris eu ceva de ”taxarea masiva a celor bogați” ?! Ești conștient că marxismul e cel care te mână pe tine în luptă și că te lași mânat de monștrii din mintea ta? 😀
Dacă nu era Reagan, ai fi scris astăzi în rusește, dar tot cu propagandă ateist-marxistă te-ai fi ocupat. Nu Reagan ți-a insuflat ție ”principiile” marxiste, școala românească ți le-a insuflat. Pe lumea asta există două feluri de oameni: cei cu activități direct productive, care sunt taxați feroce în Europa marxistă, respectiv cei care nu produc nimic util societății, dar trăiesc din bani publici, din taxele și impozitele percepute de la ceilalți.
…crezi ca prezenta de azi a lui Trump ar putea fi echivalata cu inexistenta de atunci a lui Reagan? Avem nevoie de petrolul/gazele lui Putin? Ar trebui sa-nvatam ruseste? Va retrage Trump soldati americani din Ro? Ce-ar fi facut Reagan cu NATO in conditiile de azi?
Reagan nu mai trăiește astăzi, iar istorie alternativă nu există. Cum ai ajuns iar la Trump? Scrie ceva în articol despre Trump? Numai tu și cu celălalt confuz îl aveți mereu în fișa postului.
Școala este proiectul unora despre viața altora. Un mare neajuns direct din proiect! De aceea, copiii nu vin la școală, copiii sunt duși la școală. Probabil că o școală ideală ar fi o școală gândită de copii pentru ei înșiși. Cum noi nu avem acces la ideal școala va fi întotdeauna o coerciție și un abuz la adresa copilului. Copilul nu-și dorește școala. Școala îi este impusă copilului de către cei maturi, maturi care cunosc pertinamente că școala este o condiția de existență pentru viitorul decent al persoanei care este astăzi copil. Eșecul continuu al modernității stă în imposibilitatea ei de a intra în dialog cu maimuța din noi. Performanța și seducția modernității constă mai întâi în confortul material, abia apoi și abia eventual în satisfacția sufletească prin împlinirea gândirii: proiect și realizare. Deci dacă poți ajunge la prosperitate materială eludând școala ești un performer, nu un ratat. Concluzia este că școala e nulă dacă nu reușește dialogul cu maimuța. Sau, dacă nu e nulă, e scoală, dar e școală de impostori, adică școala „artei” de a minții o viață întreagă.