Cu totul altfel

M-am apropiat cu o oarecare-nici nu știu cum să spun- prudență, reticență?- de recent apărutul Jurnal al profesorului Paul Cornea. Tipărit în anul 2024 la editura Polirom , grație remarcabilelor eforturi ale lui Petruș Costea care a descifrat notații din câteva zeci de caiete, a întocmit utile note și încă și un mai util indice de nume. Da, am observat că prefațatorul ediției, profesorul Mihai Zamfir, califică  încă din primul rând al Cuvântului  său înainte Jurnalul ca fiind un fascinant document. Am citit și argumentele profesorului Zamfir, la loc de cinste fiind detaliul că avem de-a face cu un op unic, unic, prin faptul că un mare intelectual român, un savant în lege a consemnat nici mai mult, nici mai puțin decât 60 de ani din ceea ce i s-a întâmplat în  viața proprie. Iar multe dintre aceste întâmplări au mare legătură cu istoria României dintre anii 1933-2017.

Am observat și că profesorul Zamfir atrage atenția asupra unor limite inerente ale notațiilor lui Paul Cornea. Multe dintre ele făcute înainte de 1989. Atunci  când nimeni nu era sigur de nimeni și de nimic, când intimitatea nu îi era nimănui garantată. Pe cale de consecință nici inviolabilitatea locuinței ce putea fi oricând cercetată în căutare de ceva ce putea fi socotit ostil regimului.

Am înțeles, așadar, că, citind Jurnalul, cel puțin prima lui parte, cea care se încheie în 1989, nu vom avea parte de dezvăluiri, de mărturisiri  excepționale despre ceea ce s-a petrecut în comunism, despre vârfurile nomenklaturii, despre Dej și Ceaușescu, despre Ana Pauker ori culturnicii Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Constanța Crăciun cu care profesorul a lucrat până în 1965 când s-a retras din funcțiile politice dedicând-se carierei universitare. Dezvăluirile, inclusiv cele despre necazurile personale, au fost făcute în Ce a fost, cum a fost, cartea de memorii provocate de Daniel Cristea Enache, apărută în  dintre editurile Polirom și Cartea Românească. Jurnalul lui Paul Cornea nu poate fi, prin urmare, citit ca o carte de completare a volumului de convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, ci ca o carte cu totul altfel.

Și atunci? De ce ar fi interesant Jurnalul? Despre a cărui definiție ca atare și a cărui importanță/utilitate Paul Cornea are îndoieli frecvent reafirmate. Iată, într-o notă din anul 1941, viitorul profesor avertizează că “prezentul caiețel nu e un jurnal. E orice afară de jurnal. E o colecție de note în vederea unor lucrări viitoare: e o înșiruire de  eseuri miniaturistice scrise cu intenția vizibilă de a epata; e un amalgam de confesiuni aparținând eroilor pe care îi voi crea și gândurilor nedigerate pe care le ofer în formă primară, așteptând înțelegerea largă a lectorului. Nu e însă în nici un caz un jurnal. Adică o exprimare nudă și nemijlocită a eului meu real.”

Zeci de ani mai încolo, într-o însemnare din 2 ianuarie 1998, Paul Cornea se întreabă dacă are vreun sens jurnalul. Pe care îl înțelege, cu o remarcabilă consecvență peste ani, ca o dovadă a interesului de a-și nota impresii, “de a nu lăsa clipa să se evaporeze”.

Găsim în cele 600 de pagini multe impresii despre oameni. Consemnări despre câteva întâlniri cu Tudor Arghezi sau Iorgu Iordan. Ori despre întâlniri foarte puțin agreabile, chiar dacă nu neapărat directe, cu traco-bănățeanul-italianul Iosif Constantin Drăgan. Cu o liotă de cunoștințe, prieteni din anii ilegalității. Unii dintre ei plecați peste hotare. Atunci când comuniștii români au întors foaia și s-au dedat unui antisemitism agresiv.  Amici din anii ‘50, sau chiar de mai devreme, dintre care unul cu o prezență de 89 de ani, prieteni și colegi din anii lungului profesorat. Studenți, doctoranzi, colegi de la Universitățile din Iași, Cluj, Timișoara. Cu profesorii din învățământul secundar. Întâlniri prilejuite de inspecțiile de grad. Ne e dat să citim multe, foarte multe note de călătorie. Paul Cornea a călătorit mult și înainte, și după 1989.  Și din plăcere, și din interes profesional. Mai întotdeauna fiind însoțit de soția sa,Irina, De altfel, profesorul și-a construit și consolidat reputația internațională de excelent specialist nu doar în literatură română, ci și, dacă nu cumva chiar mai ales în literatură comparată, teoria și sociologia literaturii încă înainte de Revoluție. Înainte de a deveni, pentru o scurtă vreme, ministru adjunct al învățământului, în primul guvern Roman. Despre care, de altminteri,  ni se spun foarte puține lucruri. La masa discuțiilor aplicate nu a fost în 1990 un nouveau venu.

Absolut încântătore mi s-au părut însemnările referitoare la concerte, urmărite live ori grație transmisiilor de pe canalul Mezzo. Paul Cornea scrie despre ele aproape cu aplecarea și competența unui critic muzical.  Profesorul e un sever spectator de teatru. Nu a avut cine știe ce extazieri nici în fața spectacolului din anii ‘80 ai secolului trecut cu Ifigenia de la Teatrul Național, în regia maestrului Ion Cojar ( de altfel, Paul Cornea nu a fost- et pour cause-un admirator necondiționat al lui Mircea Eliade despre care citim destule pagini critice prilejuite de antisemitismul său), nici pentru Edward din anii 2000. Profesorul mi s-a părut a fi chiar excesiv de critic, dacă nu cumva și mult prea ironic, la adresa regizorului Alexandru Tocilescu.

Paul Cornea a citit mult. Lucrări de specialitate, unele dintre ele comentate îndelung. Critic. Unele comentarii devin veritabile eseuri. Așa cum fusesem preveniți, de altfel. După 1989, un interes aparte au dobândit articole de revistă. Din România literară, Observator cultural, 22, Dilema. Despre aceasta din urmă, diaristul spune chiar că îi place, deși n-aș zice că a fost un admirator necondiționat al lui Andrei Pleșu. Al lui Gabriel Liiceanu nici atât. Însă îl apără pe filosof atunci când este minimalizată importanța scrierilor sale de dinainte de 1989.  Paul Cornea e rezervat  chiar și în privința unor afirmații ale Hertei Müller. De dinainte si din timpul celebrei discuții cu același Gabriel Liiceanu,

Profesorul e atent la mai tot cea ce scriu noile generații de critici. Paul Cernat, Ioana Pârvulescu, Daniel Cristea Enache, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Carmen Mușat, Sanda Cordoș, Mihai Iovănel, Andrei Terian. Îi evocă și îi apără, îi socotește nedreptățiți pe Paul Georgescu sau Ovid. S. Crohmălniceanu. Prea drastic pedepsiți pentru ceea ce au făcut și scris în anii Obsedantului deceniu. Polemizează elegant cu radicalismul Monicăi Lovinescu pe care a cunoscut-o în 2007, Paul Cornea solicit în respectivele cazuri, ca și în altele care au ca subiect oameni care au greșit, recursul la contextualizări. Are o abordare critică a scrierilor lui Adrian Marino. Căruia îi recunoaște și meritele. Așa cum alții nu au făcut. Taxează lipsa de umor (ca și alte lipsuri) ale inenarabilei Marta Petreu. Căreia îi citește însă cu multă atenție și condescendență seria de articole din Rpmânia literară în care aceasta le răspunde celor ce au atacat-o după cartea dedicată lui Mihail Sebastian.

Știm din Ce a fost, cum a fost, că Paul Cornea a început să se dezvrăjească, să iasă din iluzia comunistă încă din anii ’50 ai secolului trecut. S-a despărțit însă de funcții politice de abia în 1965. Cu sinceritate, diaristul recunoaște însă că a rămas pe mai departe un om de stânga. Subliniază că un om de stânga a fost și Camus, chiar dacă în 1936 a demisionat din Partidul Comunist, corectându-I pe toți aceia care văd în autorul Omului revoltat un om al dreptei. Paul Cornea ține mult la distincția dintre comunism și socialism. Pare să fie pe mai departe convins de adevărul măcar al unei părți din filosofia lui Marx. Nu-i place anticomunismul agresiv al lui Vladimir Tismăneanu (deși îl apără și pe acesta ori de câte ori a fost pus la zid), are obiecții la care trebuie meditat la adresa Raportului Comisiei prezidențiale privind dictatura comunistă coordonat de acesta.

Paul Cornea- JURNAL -1933- 2017;  Ediție îngrijită, note și indice de Petruș Costea: Cuvânt înainte de Mihai Zamfir: Editura Polirom, Iași, 2024