joi, martie 28, 2024

Cu volanul pe dreapta: britanicii faţă cu agenda franco-germană

Povestea e veche şi, în opinia mea, fără sfârşit. Episoade anterioare ale acestui continuu dialog insulă-mainland au avut loc în anii ’70 (încă de la momentul aderării – 1973), apoi 84-86 (guvernarea Thatcher, negocierea Single European Market) şi 90-92 (în pregătirea Tratatului de la Maastricht), rezultatul fiind de fiecare dată obţinerea unor concesii tehnice privind obligaţiile Marii Britanii în raport cu politicile comune ale Uniunii Europene. Probabil, aşa va fi şi acum, mai ales că se pregăteşte un nou ciclu bugetar european de şapte ani (acum se decide cât contribuie şi cât primeşte fiecare stat membru în perioada 2014-2020) iar declinul economic prelungit al Europei pare să fie buna ocazie a unei reglări de conturi, la propriu şi la figurat, între Londra şi tandemul franco-german, care face de multă vreme agenda Uniunii. În 2011, de pildă, premierul Cameron nu a semnat compactul fiscal-bugetar adoptat de 25 din cei 27 de membri ai Uniunii, împiedicând ca acesta să devină tratat comunitar şi limitându-l astfel la statutul de acord inter-guvernamental.

Nu cred că Marea Britanie va alege să se retragă complet din Uniunea Europeană (cel puţin nu înainte de a fi sigură că destrămarea este iminentă, ceea ce nu este cazul deocamdată), aşa cum nu cred că Scoţia va vota masiv la referendumul din 2014 să iasă din Marea Britanie. Una e să zici că vrei să pleci, aşteptând eventual să fii rugat să rămâi şi crescându-ţi astfel „cota” în cadrul negocierilor, şi alta e să-ţi faci efectiv bagajele şi să renunţi la o realitate cunoscută pentru una incertă. Dar, când lucrurile nu merg bine, este mai indicat să arăţi electoratului tău că vina este în altă parte, securizându-ţi astfel viitorul politic.

La fiecare ciclu de zece sau cincisprezece ani, mai ales când pe 10 Downing Street cârma este de dreapta (conservatoare), britanicii ţin să le reamintească europenilor continentali că Marea Britanie este altfel şi trebuie tratată cu deferenţa care se cuvine unei puteri cu totul speciale, unui imperiu care face legătura între civilizaţia europeană şi cea nord-americană, unui sistem de gândire căruia lumea modernă îi datorează atât de mult în plan politic, economic, doctrinar, cultural, ştiinţific. Londra vrea să participe la masa deciziilor europene, dar să nu intre în jocul asumării costurilor şi riscurilor comune. Vrea acces pe piaţa comună şi eventual un cuvânt greu de spus la Bruxelles, dar nu vrea să împartă nota de plată cu ceilalţi. Vrea să-şi vândă produsele fără taxe vamale pe o piaţă de 500 milioane de consumatori dar nu vrea uniunea fiscală şi bancară propusă de Berlin şi Paris. Aiasta nu se poate, pare să sugereze (în traducere nediplomatică) cancelarul Markel, desigur într-un limbaj politicos, când se declară pregătită să discute cererile britanicilor dar atenţionează că „şi alte ţări pot avea cereri specifice”. Cu alte cuvinte, un fel de răspuns ardelenesc: „la toţi ni-i greu”.

Fireşte, premierul Cameron ştie bine toate aceste lucruri. Este un lider inteligent şi pregătit. Dar într-o democraţie jocul trebuie jucat, cu tot ritualul aferent, după „regula casei”, dacă vrei să fii în continuare susţinut de ai tăi. Nici în politica mare nu faci întotdeauna ceea ce vrei, sau mai ales acolo. David Cameron nu a avut deci de ales. Discursul din 23 ianuarie trebuia rostit. Acum. Momentul este, dealtfel, bine ales: nici prea aproape, nici prea departe de alegerile interne din 2015, relativ aproape de euro-parlamentarele din 2014, în plină dezbatere europeană a bugetului şi a mecanismelor de guvernanţă economică supranaţională. Partenerii UE trebuiau descurajaţi imediat să ceară prea mult Londrei, în timp ce pentru alegătorii britanici aceasta este o idee care, odată lansată la apă, poate fi lăsată să crească şi să se dezvolte liber, oricum nu este o urgenţă. Referendumul ar urma să aibă loc între 2015-2017, dacă britanicii vor realege Partidul Conservator pentru încă un mandat. Deci, David Cameron „s-a acoperit” pe tema europeană, şi intern, şi extern, pentru orice eventualitate. Faptul că vicepremierul liberal Nick Clegg (centrist) nu este de acord cu ieşirea din Uniune este cu atât mai bine, îi individualizează mai clar în cadrul guvernării şi le securizează, ambelor partide, electoratul. Acum câteva săptămâni, o figură exotică şi marginală a politicii britanice (europarlamentarul Nigel Farage, liderul UKIP) ar fi spus: oricum, avem soluţii şi fără europeni, putem adera ca al 51-lea stat al federaţiei americane. Dincolo de trivialitatea ideii, care oricum nu este nouă, ne amintim celebra butadă cu englezul care îl întreabă retoric pe german: cum puteţi trăi atât de izolaţi pe continent?

Fără îndoială că nu toţi britanicii sunt anti-europeni sau eurosceptici. Întâmplarea face ca nici măcar liderul conservatorilor britanici să nu fie un anti-european. Dar circa 40% dintre locuitorii Regatului Unit ar prefera să vadă ţara în afara Uniunii iar majoritatea covârşitoare a acestora sunt votanţii Partidului Conservator. O grupare puternică din partid a presat, se pare, pentru această intervenţie publică mult mediatizată. Dacă liderii conservatori nu ocupă urgent tema discursului anti-Bruxelles, este posibil să o facă alţii, de pildă Partidul Independenţei Marii Britanii (o să zâmbiţi), care a obţinut aproape 3% la ultimele alegeri iar acum este cotat cu 7-12%(!). Oare de unde să vină aceşti votanţi virtuali, din a cui zonă electorală?

Aş încheia îndrăznind să fiu mai relaxat decât mulţi comentatori pe tema discursului din 23 ianuarie. A fost doar o mişcare tactică, în pline negocieri şi reaşezări de „plăci tectonice”. Dacă Uniunea se va destrăma vreodată, nu Marea Britanie o va ruina. Nu din cauza englezilor ar putea veni apocalipsa comunitară, dacă aceasta va veni. Britanicii vor avea doar inspiraţia de a fugi de sub acoperiş atunci când prăbuşirea devine inevitabilă. I se vor fi reproşat multe în istorie, probabil, perfidului Albion, dar cel puţin putem fi siguri că dincolo de Canalul Mânecii se zăreşte cu ochiul liber ţărmul unei naţiuni civilizate, puternice, echilibrate, care nu a distrus niciodată Europa, chiar dacă nu înţelege de ce ar trebui să împartă cu Berlinul şi Parisul controlul asupra băncilor, taxelor şi cheltuielilor proprii.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Da, Anglia nu a distrus vreodata Europa dar nici nu a facut prea mult pentru unitatea europeana. Mai degraba a profitat atunci cand a avut nevoie de bunastarea UE si de conceptul pietei unice , a fost ajutata de UE atunci cand era intr-o criza economica profunda dar acum cand trebuie sa contribuie pentru dezvoltarea altora, Anglia a redevenit „perfidul Albion”. Deci nimic nu s-a schimbat in politica Angliei fata de Europa. Conteaza doar propriul lor interes si … cam atat

    • Tot aud pe piaţa autohtonă -foarte săracă- a ideilor această marotă: Anglia pasămite „mai degraba a profitat atunci cand a avut nevoie de bunastarea UE si de conceptul pietei unice , „.

      Măi dragi tovarăşi şi pretini, puneţi mîna pe pix şi scrieţi iute o petiţie către Conducerea de Partid şi Stat European şi cereţi să se transforme UK in lagăr de muncă, că prea îşi permit multe năzbîtii şi obraznicii speculanţii ăştia ordinari şi incep a periclita ordinea socialistă a proprietăţii şi capitalurilor. E inadmisibil să-i lăsaţi pe engleji să decidă de capul lor ce să facă cu banii lor! Jos capitalul privat imperialist al Marii Britanii! Haideţi să haidem să-i punem cu botul pe labe pe perfizii exploatatori ai bunei Europe! Haideţi să-i pedepsim pentru insolenţa de a lupta împotriva unioniştilor germani, italieni şi francezi care au făurit o Europă unită şi puternică incepînd cu anul de graţie 1939! Ştim cu toţii că englezii şi americanii au invadat Europa ca să pună mîna pe bogăţiile ei şi mai ales pe fecioarele albe şi neprihănite ale francezilor şi românilor. A sosit timpul să ne luăm fecioarele înapoi! Jos Perversul Albion! Jos Profitul!

  2. Domnule Naumescu, ați uitat să menționați referendumul din 1975, care era exact despre statutul de membru în Piața Comună (predecesorul Uniunii Europene), în care electoratul a aprobat cu 2/3 rămânerea în comunitatea la care Marea Britanie aderase în 1973.

    Acel referendum a fost convocat de guvernul Laburist condus de Harold Wilson. Pe acel timp, Partidul Laburist era cel eurosceptic și a rămas așa până cel puțin după alegerile parlamentare din 1983, în care a candidat pe un program care prevedea retragerea din Comunitate FĂRĂ referendum.

    • Domnule Clej, dar de ce să nu amintim şi de anihilarea dreptului fundamental al cetăţenilor britanici de a decide asupra propriei ordini constituţionale de către laburiştii colaboraţionişti ai lui Blair, care, in pofida faptului că tratatele de la Amsterdam, Nisa şi Lisabona afectau grav autoritatea instituţională şi suveranitatea statelor semnatare, a evitat in mod sistematic supunerea Tratatelor unui referendum normal in orice democraţie şi stat de drept ce se respectă şi îşi respectă cetăţenii. Acelaşi lucru s-a întîmplat in majoritatea statelor membre ale UE şi astfel, prin voinţa unei nomenklaturi transfrontaliere, puterile legislaturilor naţionale au fost uzurpate de către un organism suprastatal cu competenţe deopotrivă executive şi legislative -Comisia Europeană. Şi să nu uităm că in cele 3 ţări care au organizat referendumuri cetăţenii au respins Tratatul uzurpator -Irlanda in 2001 şi 2008, Franţa şi Olanda in 2005, şi totuşi elitele politice au încălcat voinţa cetăţenească şi au ratificat Tratatul intr-o formă uşor modificată după ce au eliminat dreptul cetăţenilor de a fi consultaţi asupra regimului constituţional prin referendum. Acestea sînt semnele clare ale ocupaţiei desfăşurate in Europa de Cooperativa dictatorială care a înlocuit începînd din 1991, de la Maastricht, vechea, pozitiva şi fragila Piaţă Comună preluînd totodată din atribuţiile şi competenţele Parlamentelor naţionale.

      • Să înțeleg că pe vremea când Partidul Conservator, condus din 1975 – anul referendumului – era majoritar pro-european, ei erau „colaboraționiștii”? Și guvernul Major a fost „colaboraționist” când a ratificat Tratatul de la Maastricht în pofida opoziției Partidului Laburist?

        Eu aș recomanda evitarea folosirii unor astfel de epitete ridicole. Și o fac în calitate de locuitor al Regatului Unit în ultimii 22 de ani.

        • Domnule Clej, premierul conservator Major este nu numai colaboraţionist, ci şi un mare trădător. Oricît de ridicol ar suna.

          In schimb, in 1975, conservatorii erau pentru Piaţa Comună, nu pentru UE, ceea ce este cu totul altceva. Piaţa Comună = libertate de mişcare pentru mărfuri şi capital, piaţă liberă, capitalism, deci nu o structură politică suprastatală, ci un mecanism menit să străpungă rigiditatea barierelor comerciale artificiale şi ravagiile protecţionismului naţionalist. Pe de altă parte, UE = eurosocialism, redistributivism, centralism democratic, etatism şi structuri birocratice lipsite de legitimitate, ultrareglementare. Mi se pare logic ca un conservator să fie pro-Piaţa comună şi anti-UE sau cel puţin anti-Centrala UE, adică împotriva augmentării aparatului birocratic central al UE. Cameron nu face altceva decît să se apropie cu paşi timizi de doctrina tradiţională a partidului său.

  3. „Dar, când lucrurile nu merg bine, este mai indicat să arăţi electoratului tău că vina este în altă parte, securizându-ţi astfel viitorul politic.”
    Ce bizar sună această aserţiune in tastatura unui român vorbind cu nonşalanţă despre prăpădiţii de englezi eurofobi…

    …naţiune îndărătnică care pasămite „nu înţelege de ce ar trebui să împartă cu Berlinul şi Parisul controlul asupra băncilor, taxelor şi cheltuielilor proprii”, deşi in schema asta controlul ar fi cedat unei structuri suprastatale, nealeasă şi nesupravegheată de nimeni, adică eurocraţiei totalitare de la Bruxelles. Pe pitici nu-i deranjează că Albastră-ca-Neaua îşi intinde mantia protectoare peste bordeiele lor, şi nici măcar nu cer Albastrei să-i explice cum se cuvine regulile şi mecanismele de control ale mantiei, e suficient pentru ei să afle că e de catifea, ba chiar cerşesc o „protecţie” mai mare, recte o ţesătură normativă mai densă, convinşi fiind că mai mult înseamnă mai cald. In timp ce titanii perfizi se luptă pentru autonomia lor decizională, zmeii noştri de hîrtie ţipă disperaţi după ţîţa Europei, chit că mătuşica e veştejită, orice politruc băştinaş afirmîndu-şi cotidian dorinţa şi ataşamentul faţă de o Europă Dodoloaţă şi cît mai hoaţă. Pe piticii siniştri de grădină valahă nu-i deranjează deloc că in prezent contribuţia iobagilor lor la Casa Comună a Eurosovietelor Socialiste depăşeşte valoarea beneficiilor, ba se umezesc de emoţie proletară ori de cîte sînt întrebaţi de fondurilii ieuropene şi cer brusc şi mai multă şi mai mare şi mai dezvoltată şi mai integrată Uniune. Tot înainte, vrednici piiionieeeri!

  4. Siguranta ca locuitor al unei insule este iluzorie. Faptul ca esti inconjurat de ape nu inseamna ca esti mai sigur. Dovedita de multe ori in istorie. Politicieni speculeaza simtamintele oamenilor, dar uniunea are avantaje si dezavantaje. Ca la maraton pe drum vor fi si abandonuri, dar vor fi oameni intelepti care vor impinge interesul general in directia dorita.

  5. Domnilor,
    Membra sau nu a UE, Regatul Unit are grave probleme. Pur si simplu radeam in hohote saptamana trecuta( ma aflam in Birmingham) cand vedeam neputinta autoritatilor in a gestiona o mica ninsoare: trenuri intarziate, aeroporturi inchise, transport in comun la pamant, salariatii trimisi acasa la ora 13, magazine inchise, lipsa utilajelor specifice, mii de cetateni mergand pe jos, macaze inghetate, etc! „Due to severe weather conditions”, expresia auzita peste tot, a insemnat de fapt: ninsori slabe, strat de zapada de 10-15 cm, vant sub 20 km/ora, temperatura cam -2 grade C! Pur si simplu auzeam si vedeam acum(incluziv la TV) doar niste bocete! Sa-si rezolve britanicii slaba organizare intalnita peste tot, sa devina mai harnici, sa mai dea afara din salariatii care se fac ca muncesc(am asistat la multe scene copiate parca din reclamele din Romania pentru cogniacul Unirea), sa mai reduca din ajutoarele sociale (acordate cu usurinta), sa-si mai renoveze casele lor pline de igrasie, sa rezolve problema poluarii(culoarea zapezii imi amintea de Romania), sa se intrebe unde-i industria lor si ce se va intampla cand zacamintele din Marea Nordului se vor epuiza, sa vorbeasca mai putin(inclusiv la telefon), sa-si cumpere pubele si sa nu mai depoziteze sacii de gunoi pe trotuare, sa trieze gunoiul, etc. Acestea sunt unele din problemele populatiei britanice pe care eu le-am observat. Poate cetatenii britanici(si autoritatile) nu le vad; e problema lor, dar maretia Imperiului Britanic se va transforma in bocet grecesc!

  6. Este fezabila/acceptabila Europa cu doua viteze? Inseamna asta ca unii nu merg de loc? adica avem trei Europe? Cei ce merg cu viteza cea mare (adica imping integrarea) vor merge si mai repede si nu va mai fi posibil un ratrapaj de la grupa 2 la cei integrati. UK poate sa se retraga, sa-si ia statul de asociat -precum Turcia- dar asta are consecinte. Sa nu uitam ca industria auto din UK este japoneza, implantata acolo tocmai pt. ca era o poarta catre UE. Va mai rezista aceasta industrie si dupa retragerea lui Cameron? Firme din USA s-au dus in UK pt. lipsa de bariera lingvistica dar mai ales pt. accesul la piata. Ce va cantari mai greu? bariera lingvistica sau cea economica?

  7. Marea Britanie a pierdut totul dupa Al 2 lea Razboi Mondial!A incasat infrangeri usturatoare in Asia si pe Batranul Continent(pacat de americanii care au murit pentru ca unii sa faca acum pe nebunii).E ca o baba care traieste din amintiri.Mai bine si-ar baga mintile in cap si s-ar apuca de treaba.Pana si frica de emigrantii bulgari si romani denota o slabiciune penibila!Tot destepti s-au considerat si fata de USA….si au ajuns cum sunt azi:speriati de UE.Noroc ca America are nevoie de un partener serios si incurajeaza constructia europeana.Britanicii poate nu simt suflarea in ceafa din partea Chinei si Rusiei.(Brazilia le da deja ture de bicicleta la acesti aroganti).

  8. Marea Britanie chiar e altfel, fie ca va place, fie ca nu. Cine a locuit acolo macar jumatate de an intelege ce zic. Cei care n-au locuit, dar care cred ca lecturile din carti/ziare etc ii pot ajuta sa inteleaga realitate britanica, se inseala. Rau de tot.

    ***Lumea*** este asa cum o stim pentru ca, la un moment dat in istoria nu prea indepartata, britanicii aia care in comentariile de mai sus sunt etichetati ca autosuficienti/aroganti/etc au luptat cu incapatanare desi ar fi fost mult mai usor sa se predea ( la un moment dat, in timpul Blitzului, Hitler chiar se intreba ce fel de oameni sunt aia care prefera sa le fie transformata toata capitala – cea mai mareata capitala si atunci si acum – in ruine… ). La fel au facut si 2 alte natiuni din Europa: finlandezii si polonezii. Prin comparatie, „victorioasa” Franta a cedat cam dupa 2 saptamani, iar glorioasa armata romana n-a tras nici macar un singur glont (in iunie 1940 Romania a pierdut cam un sfert din teritoriu fara nicio lupta !!! Au recuperat cu varf si indesat 49 de ani mai tarziu, doar ca si-a masacrat propriul popor…).

    Este adevarat ca tot UK (mai exact Churchill) este cea care a aruncat jumatatea estica a Europei in ghearele lui Stalin cale de 2 generatii prin simplul fapt ca l-a crezut nebun pe Rudolf Hess (cei care l-au citit pe Viktor Suvorov inteleg ce zic) cand acesta le-a propus britanicilor sa lupte alaturi de nemti impotriva bolsevicei Rusii. Dar cine l-ar fi crezut in zilele alea judecand dupa indarjirea cu care nazistii au vrut sa rada de pe fara pamantului Londra si nu numai…

    Daca Marea Britanie nu ar fi rezistat atunci si daca ulterior Churchill nu i-ar fi convis pe americani sa debarce in Europa, astazi am fi „gavarit” in cel mai pur stil bolsevic si asta nu numai in Europa ci pe tot globul.

    Tot Marea Britanie, mai exact Anglia, este cea care a creat un imperiu comparabil ca intindere si durata cu cel mai maret imperiu realizat vreodata de vreo natie europeana – imperiul roman. Si a facut asta mai degraba pe baza de comert, decat pe baza de pumn in gura. Comparati cu coloniile facute de Franta in Afria/Asia de SE, Germania, Rusia sovietica…

    Tot Marea Britanie este „sefa” unui alt „imperiu”, Commonwealth (Australia/Aussie, Noua Zeelanda/Kiwi, Africa de Sud, Canada, etc – vreo 60 si ceva de tari), un exemplu de prosperitate la care UE poate doar sa se uite cu jind momentan…

    Si da, tot Marea Britanie, este „mama” actualului imperiu, SUA.

    Avand toata istoria asta in spate, alaturi de nenumarate contributii in stiinte (Adam Smith – e cam scotian, dar tot pe acolo, Charles Darwin, Richard Dawkins, Newton, Shakespeare – care se pare ca „au fost mai multi”, etc, etc) nu ai cum sa fii altfel decat mandru. British and proud – cum zic ei.

    Nu cred ca MB o sa iasa din UE, avantajele economice eclipseaza cu mult dezavantajele – mai ales ca au libertate de manevra pe propria moneda. Dar daca ies, nu or sa moara de foame, au Commonwealthul si America de partea lor. E adevarat, cea mai bogata si numeroasa piata de desfacere (UE) nu le va mai fi asa prietenoasa, deci probabil ca nivelul lor de trai va fi ceva mai scazut decat daca ar pune osul la caruta UE.

  9. Domnilor , eu va sugerez sa reflectati o secunda la reciproca ideii principale a acestui articol. Va sa zica factori politici din Marea Britanie contempleaza iesirea din UE pe motive de salvgardare a independentei financiare si monetare. Dar daca , UE va dori sa scape cat mai reprede de balamucul care se intrevede pe insula?? La ora actuala datoria sectorului privat britanic a atins cifra nemaiauzita de 450% din PIB , va reamintesc ca Marea Depresiune din SUA s-a declansat cand nivelul datoriei sectorului privat a fost de 170% , criza financiara din SUA ,din 2007 s-a declansat cand datoria sectorului privat american a atins 301% . Nici acum dupa 6 ani de recesiune si stagnare, plus interventia FR, datoria sectorului privat american nu a fost semnificativ diminuata. Experienta Japoniei arata ce sunt necesari 20 de ani pentru plata si scoaterea datoriei din sistem, 20 de ani de stagnare si recesiune. Marea Britanie nu se compara cu coeziunea sociala si inovatia din economia japoneza deci, cand criza se va declansa in economia britanica va fi dezastru adevarat !! Nu cred ca UE va avea apetit pentru o noua Spanie la nivelul datoriilor Greciei! Adevarul este ca, finanta britanica este maestra la sisteme tip Ponzi, problema este ca nu exista nici o scapare in momentul in care criza se declanseaza, vom asista la Lehman Brothers all over again ! Din aceasta perspectiva, mai ales dupa inlocuirea domnului King de la banca centrala cu omologul canadian , domnul Carey situatia pare sa se precipite si vom asista in curand un joc superb de artificii pe insula !! In aceste conditii , cred ca intrebarea inversa este mai de actualitate : oare are nevoie UE de un nou balamuc …Marea Britanie ??

  10. @ Dl Naumescu, dezamagiti prin conformism eurocentric. Dvs. ati decis deja ca Albionul e perfid oricum oricand. Este evident ca asa sunt ei, mai cu volanul pe dreapta, in ciuda antantei minunate franco-germane care nu are nici o problema cu propria ei Europa.

    iata – cititi o analiza neacademica insa mai sincera si decomplexata, desi evit acest site pentru radicalismul lui, pe zi ce trece se confirma.

    http://capitalismpepaine.wordpress.com/2013/01/25/marea-britanie-ue-se-reformeaza-sau-plecam/

    Pur si simplu trebuie sa intelegeti ca toate euro-blocajele sunt consecintele hibris-ului institutional, si ca birocratizarea a ucis imperii mai stralucitoare, si ca socialismul nu a dus nicaieri in lume decat la pauperitate. Si Europa care falimenteaza pe bucati este socialista.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro