Cultivăm poporu’ cu televizorul

După  ce domnul deputat Socaciu s-a alarmat tot pe motiv că suntem pe cale de a ne pierde proprietățile expresivității autohtone și că am putea ajunge la confuzii lingvistice pentru că urmărim prea multe telenovele, luminatele minți ale Senatului României au decis că suntem o adunătură de inculți. Sau, mă rog, insuficient culturalizați. Și în toată providența ei obtuză, înalta autoritate a considerat favorabilă adoptarea unei legi care ne-ar face cu cel puțin o jumătate de oră mai deștepți.  E vorba despre proiectul de lege pentru modificarea si completarea Legii 504/2002 a audiovizualului, propus de domnul deputat din partea PNL, Gheorghe-Mirel Taloș. Tot respectul pentru inițiativă. Altminteri, pe aceeași linie culturală, domnia sa este cunoscut pentru un alt proiect de lege destinat înființării unui salon de artă pentru tinerii debutanți (numai că tinerii au cam trecut de la șevalet la tabletă, iar proiectul nu s-a mai concretizat, după câte am înțeles, decât virtual – www.salonuldebutantilor.ro).

Despre ce se vorbește în proiect? Succint, televiziunile generaliste vor fi nevoite să aloce săptămânal cel puțin 120 de minute pentru emisiunile cu conținut cultural sau educativ, iar cele de știri vor trebui să intercaleze măcar 30 de minute cu astfel de programe. În expunerea de motive ale proiectului se vehiculează concepte pentru care nici sociologia ori antropologia culturală nu au ajuns să puncteze definiții univoce. “Cultură” și “gust public” sunt două dintre cele mai halucinante. Prima noțiune, cel puțin, e cât se poate de generoasă. Culturală poate fi o emisiune despre artă, cum, la fel de bine, poate fi și una culinară sau despre muzică contemporană (chiar și manele). Ideea e că (spune sociologia) aproape orice poate fi “cultural” atâta vreme cât vorbim de o serie de valori sau noțiuni validate de un număr cât mai mare de indivizi. Așadar, după rațiunea asta, prostul gust poate fi ridicat lejer la rangul de cultură. Cealaltă noțiune e cu atât mai apetisantă, dar nu voi insista acum asupra semanticii sintagmei, cât asupra mecanismului de formare a “gustului” menționat. Ei bine, domnilor senatori, tocmai media astea pe care vă străduiți acum să le redresați sunt cele care au format de la bun început apetențe pentru tot soiul de programe, oricare altele decât cele culturale. Probabil sunt sau nu de blamat, acum contează doar efectul, dar într-o societate capitalistă nu și-au urmărit decât interesele financiare, și cum cultura e greu de digerat, s-au limitat la nivelul acesibilului pentru publicurile lor.

Și, până la urmă, ce dacă televiziunea nu încurajează decât un singur pasaj din articolul 33 al Constituției? Ce dacă “dezvoltarea creativității contemporane” este doar singurul palier de care se preocupă media? Ce dacă prin această creativitate se înțelege senzaționalizarea derizoriului și apoteozarea faptului divers? Noi încă nu aveam puse la punct reglementări care să depolitizeze și să “de-mogulizeze” trusturile de presă pentru a asigura o corectă informare a publicului, dar ne preocupă micile detalii de planificare a programelor. Bine că e publicul informat, dar rămas incult. Aici era hiba. Onorabili guvernanți, și cultura socială, și formele de cultivare a responsabilității civice sunt la fel de bine dimensiuni ale culturii mari, decente, pe care un stat onorabil ar trebui să le încurajeze. Ba, mai mult, ce treabă are cultura cu prefectura, când principalele instituții destinate asigurării ei nu sunt trusturile media (care au doar rol adiacent în acest plan), ci școala și familia? Greșit, domnule Taloș, să credeți că sporirea numărului de programe culturale ar suplini educația tinerilor din zonele defavorizate! Greșit să credeți că o cultură întreagă poate fi sintetizată în juma’ de ceas pe săptămână! Problema e în altă parte. Inspirație vă doresc!