miercuri, septembrie 23, 2020

Cultura impunității. Sau o poveste care nu se mai termină

Chiar în ziua de 17 decembrie 2019 am văzut, la Casa de Cultură a studenților din București, filmul documentar al lui Bose Paștina, „Timișoara, 17 decembrie 1989“ (1991). Știam despre tânărul regizor de altădată, dispărut prematur, că a fost extrem de prețuit în breasla sa, însă filmul acesta e o adevărată capodoperă a genului. De ce?

Fiindcă realizatorul unui documentar despre zilele incipiente ale Revoluției declanșate la Timișoara se află dintru început într-o situație ingrată: nu existau „documente“. Represiunea s-a petrecut în total secret, autoritățile de atunci au întreprins totul pe ascuns și au șters urmele crimelor ca în cele mai teribile filme cu mafioți: i-au căutat pe răniți în spitale, i-au împușcat în subsoluri, au crematizat cadavrele, au blocat orice relatare în timp real despre evenimente. Îmi amintesc cum postul de radio Europa Liberă, cel mai credibil la acea dată, făcea eforturi disperate să țină la curent publicul cu ceea ce se întâmpla într-o Timișoară complet izolată, în care până și legăturile telefonice fuseseră tăiate. De acolo veneau doar știri alambicate, contradictorii, mult prea firave spre a fi puse cap la cap pentru a face „știri“. Adevărul este că Timișoara a fost și s-a simțit singură zile la rând, până când vâlvătaia a cuprins „toată țara“.

În anul 1991, Bose Paștina nu avea la dispoziție înregistrări video din primele clipe ale revoltei; documentarea lor era practic imposibilă. De pildă, nu avea la dispoziție înregistrările care apar acum, în anul de grație 2019 pe YouTube, cu mențiunea bizară „filmări furate de la S.R.I.“. Însă a avut geniu, aș putea spune, căci a reușit să redea în integralitatea ei atmosfera acelor zile și nopți, suprapunând mărturiile ulterioare ale participanților peste imagini ale locurilor în care s-a petrecut tot ce s-a petrecut. Și așa a reușit să reconstituie o stare de spirit – căci ce altceva a fost în esență Revoluția din 1989? În definitiv, tocmai această stare de spirit, adunată în jurul dorinței de libertate, apare documentată excepțional în film. Tinerii din mica sală a Casei de cultură a studenților, unde s-a proiectat filmul (și care era atât de plină, încât a trebuit să stau pe niște trepte laterale), au vibrat din plin.

Pelicula alb-negru reușește să redea atrocitatea represiunii armate din primele zile, urmărește cu acuitate până și traiectoria gloanțelor care pătrundeau prin pulpele, pântecele, plămânii și creierii celor ieșiți pe străzi. Aceștia erau cărați apoi, morți sau vii, la grămadă, către spitalul orașului. Filmul reușește să ne transpună totodată în euforia clipelor în care Timișoara nu se mai simte singură, ci se simte victorioasă, și când se împlinește strigătul: „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Remarcabil este faptul că cei care dau mărturie despre evenimente au totul în minte ca și cum s-ar fi petrecut acum. Nu sunt amintiri despre fapte din trecut, ci amintiri despre prezent. Un prezent continuu, care, iată, îi „atinge“ și îi privește până și pe cei din anul 2019.

Iar cu asta ajung la inscripția de pe fundalul de la final, care spune: „Acest film nu are un sfârșit“! De ce? Fiindcă, după atâția ani de la masacru, încă nu se știe cine este răspunzător, nu s-au stabilit, pe cale juridică, vinovății. Așa cum nu se știa în 1991, nu se știe nici în 2019 cine sunt cei care, în urma unor ordine, au dat frâu liber infernului! Ca atare, filmul lui Bose Paștina încă nu s-a terminat. Încă se „toarnă“, oamenii își amintesc și acum acele momente cu o durere vie, tocmai fiindcă nu au ajuns să afle cine sunt vinovații. Regizorul a murit, dar filmul continuă. Și va continua atâta vreme cât adevărul va rămâne ascuns sub lacăte și peceți.

Am simțit, în toți acești ani, că merită din plin să le povestesc generațiilor mai tinere, născute după 1990, ce s-a întâmplat „la Revoluție“. Sigur că, în virtutea unui simț înnăscut al respectului pentru temele grave și serioase, am fost mereu ascultat cu interes, ba chiar cu o anumită pioșenie. Însă această atitudine binevoitoare are limitele sale. Tinerilor le place, desigur, să audă că au venit pe lume într-o Românie care, în prealabil, scăpase de comunism, adică de frică, foame și frig. Dar există și ceva care le sună neplăcut și care îi face să-și piardă brusc interesul: când menționezi faptul că vinovații n-au fost trași la răspundere și că umblă liberi printre noi, sau, mai mult, că au fost recompensați cu pensii speciale pentru crimele comise „împotriva umanității“ – asta pare să le creeze un anume disconfort. Ca și cum le-ai pune sub ochi o factură restantă, cu cheltuielile altcuiva, pe care n-ar fi dispuși să le plătească ei. Au probabil sentimentul că generația mea le pune în cârcă o sarcină care nu-i privește. Nu par dispuși să-și asume „neajunsul de a te fi născut“ într-o lume istorică strâmb așezată. Încerc să mă pun în locul lor și, într-adevăr, mă întreb dacă nu era de datoria celor care tot „comemorează“ de 30 de ani să rezolve cumva lucrurile?

Aceasta rămâne piatra de poticnire în dialogul cu cei tineri. Probabil că, în mintea lor, se ivește în mod firesc gândul că ceea ce eu spun ține mai degrabă de un spirit de revanșă, de o sete de răzbunare de care e bolnavă generația mea. Filmul lui Bose Paștina m-a ajutat însă să înțeleg ceva ce cred că poate umple prăpastia între noi și cei mai tineri atunci când le relatăm istoria recentă. Știu acum ce le-aș spune, fiindcă am înțeles că evenimentele acelea aruncă o lumină asupra stării de lucruri din prezent.

Le-aș spune că regimul comunist a creat, încă din primii săi ani, o cultură a impunității care i-a supraviețuit și în care trăim și acum. Impunitatea înseamnă, juridic vorbind, „exceptarea de la suportarea represiunii penale, din considerente de politică penală“. Cu alte cuvinte, o faptă penală (vătămarea cuiva, chiar omorul) e exceptată de la pedeapsă „din considerente de politică penală“. Momentul istoric în care s-a instaurat la noi această stare de lucruri este cel de după Al Doilea Război Mondial, când sute de mii de oameni au intrat în închisori ca deținuți politici. Atunci s-a creat în toate țările din Est, după model sovietic, un întreg sistem represiv, poliția politică (la noi, Securitatea), care i-a trecut prin anchetă și torturi pe opozanții politici. Aceia care, la acea dată, îmbrăcați în uniforme, băteau cu cruzime, torturau sau omorau nu puteau face asta fără ca impunitatea să le fie garantată într-un fel sau altul. Fără să aibă certitudinea că faptele cumplite pe care le făceau vor fi scutite de pedeapsă. Iar ceea ce îi făcea pe atunci să creadă cu adevărat că nu există pedeapsă pentru „serviciile“ aduse sistemului era credința că regimul comunist este veșnic. Aproape toată lumea, torționari și victime deopotrivă, avea convingerea că sistemul nu va cădea niciodată, având în vedere mijloacele atât de atroce prin care își asigura dăinuirea și care pot fi puse sub un singur cuvânt: teroarea.

Însă comunismul a căzut surpându-se în el însuși. În principal, din motive economice. Iar cei care făcuseră cu mâna lor orori s-au văzut dintr-o dată amenințați cu tragerea la răspundere, drept care au trebuit într-un fel să-și asigure trecerea cu bine „pe celălalt mal al istoriei“. Cu alte cuvinte, să scape de răspundere. Pentru asta, aveau nevoie să se relegitimeze ca forță politică diriguitoare, „emanată“ dintr-o Revoluție sângeroasă pe parcursul căreia – am aflat după aceea – ei fuseseră „patrioții“. Tot din gura lor am aflat cum, pe tot parcursul teribilei lor cariere, nu făcuseră altceva decât să ne apere de „dușmani“. Și înainte de ᾽90, și imediat după aceea. Făptașii crimelor, cei care, și înainte de ᾽90 și în zilele cumplite din decembrie își aleseseră victimele dintre români au defilat apoi pe ecranele televizoarelor, vreme de 30 de ani, înfășurați în tricolor. Crimele din acele zile nu au nici până azi autori. Nu sunt asumate și nici atribuite cuiva.

Iar cu asta, ajungem la prezent. La prezentul în care trăiesc și cei tineri, nu doar noi. Mi-am dat seama că ceea ce încercăm să le transmitem noi prin vorbe și prin „cunoaștere istorică“ ei au descoperit deja pe pielea lor. Fiindcă sentimentul impunității e activ încă în mulți, care au aroganța să se creadă „mai presus de lege“, ocrotiți de infailibilitatea propriul lor statut. Băiatul de bani gata care se urcă beat la volanul unui bolid și distruge vieți, o face fiindcă în el există, cultivat de mediul în care trăiește, sentimentul impunității. Când inspectorii ISU fac controale de formă la clubul Colectiv, când primarul semnează „ca primarul“ și când ministrul sănătății în persoană vine să ne asigure că „avem tot ce ne trebuie“, fără să răspundă apoi pentru cei pe care minciuna lui i-a ucis, toți aceștia dau dovadă de o iresponsabilitate care a devenit regulă și care este hrănită de cultura impunității.

Toate aceste iresponsabilități, puse cap la cap, declanșează în final tragedia. Iar cei tineri au înțeles exact despre ce este vorba. După Colectiv, unii dintre ei au devenit activi civic. Fără să mai trebuiască să le spună nimeni că țara în care trăim nu e în regulă, au înțeles asta rapid când au văzut cu ochii lor toată suferința care a urmat. La fel, când Ordonanța 13 i-a oferit impunitate lui Liviu Dragnea, ei au simțit că așa ceva este inacceptabil și au umplut Piața Victoriei încă din primele momente, în miez de noapte.

Spuneam că filmul lui Bose Paștina nu s-a terminat. La fel ca în 1991, și în 2019 ne întrebăm – ca în fiecare an de 30 de ani și nu mai mult de o dată pe an! – cine sunt vinovații. Dar de ce nu strigăm din răsputeri zi de zi că e musai să știm? În limba germană există un cuvânt foarte sugestiv, apărut după ce Germania ieșise din coșmarul nazismului. El sună astfel: Vergangenheitsbewältigung, adică „stăpânirea trecutului“. Nu stăpânești trecutul câtă vreme trăiești cu umbrele lui, câtă vreme ele îți bântuie prezentul. Iar în română avem „a lămuri“, a arunca „lamura“, lumina cunoașterii acolo unde e întuneric. Deși cuvântul „trecut“ ne sugerează că e vorba de lucruri care au fost cândva și au trecut, există totuși și trecuturi care se încăpățânează să nu mai treacă, fiindcă au rămas „nelămurite“.

Trecutul acesta în care ne-am împotmolit noi și care nu mai trece este încărcat de crime și orori nepedepsite. Și tocmai de aceea el este rezervorul nostru de spaime și de frică: oare n-am văzut deja – atât la mineriade, cât și pe 10 August – cum poate fi reactivată oricând tehnica diversionistă a masacrului din decembrie ᾽89? Oare cândva, sub altă baghetă a istoriei, cei care „umblă liberi printre noi“ nu vor avea ocazia, bazându-se tocmai pe cultura comunistă a impunității, de a face iarăși lucruri asemănătoare?

Fiecare decembrie pe care îl trăim de 30 de ani poartă în el o resemnare pioasă. Nu acesta e felul în care onorăm cu-adevărat spiritul celor morți atunci. Și nici noi nu reușim, tocmai pentru că nu ne putem desprinde de acest trecut sumbru, să ne vindecăm trauma. Cât timp oare mai suntem dispuși să trăim captivi în povestea nesfârșită a filmului „Revoluția de la Timișoara“ al lui Bose Paștina?

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. Eu, vorba lui Voican Voiculescu, sint perplex.
    Cum vrem sa aflam adevarul despre ce s-a intimplat la Timisoara si Revcolutie, daca ne ferim sa amintim cine a inchis dosarele Revolutiei si Mineriadelor.
    Inafara celor vinovati, si pe care am vrea sa-i cunoastem, exista vinovati care ne aburesc si nu vor sa aflam adevarul.
    Se numeste Justitie.
    Poate e si ea timida, cum ne spunea in `90 Chitac ca e politia pe care o pastorea.
    https://www.facebook.com/361235817223309/videos/1138744929472390

    • Cu atâta a rămas după zece ani de mandat: cu 2 minute de perdaf propagandistic. Nu era jurnalist, era șeful statului, dar a făcut-o el însuși pentru jurnaliști. Nimic tehnic, nimic prezidențial în acest filmuleț. Nici o întrebare de genul „ce pot face eu, ca șef de stat, pentru a grăbi o soluție în acest dosar?” O decizie în CSAT, un pact național, interpartinic sau protocoale mediate intre instituțiile statului în scopul unei mai bune instrumentari a dosarului erau pârghiile aflate la îndemâna sa. A ales să dea vina pe cei din subordine pentru lipsa proprie de viziune.

      • Chiar daca tie iti sta in git (nu esti singurul), Baesecu a facut si lucruri foarte bune pentru tara. Spre deosebire de tine, care esti un Gica contra.

        • Dimpotrivă, Kovesi a făcut ȘI lucruri mai puțin bune pentru țară.
          În comentariul anterior nu am pomenit niciun nume, iar filmulețul a fost ales chiar de utilizatorul fb, ca fiind un corolar al mandatelor sale, să îi decoreze pagina online, cartea sa de vizită. O dovadă de demagogie pură, procurorii de caz fiind, constituțional, singurii care pot decide asupra unei soluții în dosarele aflate în lucru, așa că transferul de responsabilitate este incorect. Dar dacă tot îl forțezi, atunci fă-o până la capăt!
          Iar în ceea e ma privește, eu am arătat cum ar fi putut ajuta șeful statului la celeritatea rezolvării unui dosar important, nicidecum nu am căutat să divaghez. Mitul șefului corect pentru că e doar intransigent la televizor, precum și mania de a căuta vinovați, tocmai pentru a abate atenția de la ceea ce e cu adevărat important, sunt greșeli pe care românii riscă să le repete la nesfârșit.
          P.S. Cei alunecoși nu pot sta în gât nimănui.

  2. Fiind participant la revolutia din 1989 la ARAD si TIMISOARA ( aveam doi copii studenti pe care trebuia sa-i ”aduc acasa” conform dorinței cu limbă de moarte a soției, mama lor,dar n-am reușit ) am vazut cu ochii mei cum se filmau demonstrantii chiar din mijlocul lor cu camerele de luat vederi .Atât în Timisoara ,cât și la Arad Cine detinea atunci aceste ”scule” ? Unde sunt filmele acelea ? Cine filma și de ce ? In primii câțiva ani după revolutie se vorbea despre ele si se zvonea că prin urbe unii le vizionează la videocasetofoane … personale ! Iși mai amintește cineva ? Dar de simulatoarele de rafale automate sau foc cu foc se mai aude ceva ? Intre 17 dec – 27 dec 1989 le auzeam zilnic incepand cu ora 17 după masa si durau toată noaptea ! Cand dintr-un loc ,când din altul ?

  3. Cultura impunitatii incepe din timpul scolii – acolo vezi ca desi Gigel nu pfrea stie are note sau calificative mai bune decat tine, desi se vede clar ca Gigel nu intelege si nu stie cat stii tu. De obicei scolarul consternat cu aceasta situatie pentru prima oare in viata isi descarca bagajul la parinti. Obisnuit si terfelit zi de zi in aceasta cultura scolarul are doua alternative: accepta starea de fapt si se adapteaza la ea sau nu abdica de la ceea ce pot sa presupun se mai invata in unele case.Daca cineva isi inchipui ca aceste abuzuri se pot reclama undeva – la directorul scolii sau mai grav la inspectorat trebuie sa ii spui clar ca nimanui nu ii pasa de aceste mici neplaceri ale scolerului si atunci ce masuri sa te astepti sa fie luate??? Si daca spui si culmea incep sa fie luate ceva masuri atunci sa vezi cum parintii lui Gigel si toti asemeni lor vor sari sa apere sistemul paralel.

    Va dati seama cum arata un firav elev si parintii acestuia confruntati pentru prima data cu o problema asa de interesanta.

    Mai tarziu tanarul intelege ca poate sa mearga mai departe pe calea aratata de Gigel si incepe sa copieze – profesorul se face ca nu vede pentru ca daca ar vedea ar trebui sa pice la lucrari o mare majoritate si atunci cum sa mai progreze in cariera sa profesionala??? Nu moare nimeni dintr-o copiere nevinovata la o lucrare si pare ca situatia este de tip win-win pentru toata lumea. Oare?

    Ajuns la maturitate intelege ca poate sa se foloseasca de o diploma falsa si sa detina posturi mult peste calificarea sa, dar ceea ce este ciudat nimeni nu pare sa bage de seama ca dansul/dansa nu dovedeste calificarile necesare acelui post. si povestea merge mai departe. Nu sunt inregistrate victime si daca totusi unul se trezeste sa fluiere in biserica atunci va suferi consecintele elimimnarii sale si cariera sa profesionala se poate termina inainte de a incepe cu adevart – Oare merita sa se intample altfel, altcum?

    Toate mini-povestile par sa nu aiba o incarcatura atat de mare precum cea de la evenimentele din decembrie 1989. Nu moare nimeni daca copiaza Gigel putin sau daca plagiaza sau mai grav falsifica una-doua diplome. SI totusi…

    Cultura impunitatii de dupa 1990 a razbit ca urmare a faptului ca noi cei care constituim societatea din Ro acceptam destul de usor si firesc aceste lucruri si, culmea, le consideram normale. Oare sunt?

    oare a fost firesc ca sedinta solemna de celebrare a 30 de ani de la evenimentele din 1989 sa fie condusa de dl. Melescanu? Oare este firesc ca un lider politic care nu areusit un scor prea bun in cadrul alegerilor Presidentiale din 2019 sa isi elimine oamenii, si asa putini, din propriul sau partid??? Oare este firesc ca in cadrul noului guvern propus de PNL sa isi faca loc oameni de o aroganta si subtirime intelectuala remarcabila doar pentru ca resursele acestui partid ssunt limitate???

    Asta sa fie nivelul nostru? si daca DA se mai poate face ceva? Unde?

    Oare exista o masa critica de oameni in Ro care se pot opune activ acestei culturi a impunitatii? Daca DA atunci mai exista speranta si monstrii sacri ai trecutului pot sa ajunga acolo unde le este trecutul si nu in paginele revistelor, pe internet si nici in alte functii publice.

    Pretul libertatii a fost imens in RO – dar pare ca inca mai trebuie ceva.
    Daca pleaca unul sau altul asta nu inseamna ca o noua societate libera a aparut ci doar ca s-au schimbat esaloanele . Schimbarea incepe cu fiecare dintre noi – oare vom gasi motivatia si puterea de a merge inainte un pic altfel?

  4. acum vreo 40 de ani s-a deschis pe str. Teiului, in Timisoara, un orfelinat
    au fost adusi copii pina-n 3 ani, de undeva din tara (nu stiu de unde)
    copiii erau intr-o stare fizica incredibil de rea si multi aveau muscaturi de sobolani
    acolo de unde au fost adusi, niste femei „s-au ingrijit” de copii

    e un exemplu ca stricaciunea e de la butuc; de aceea a ajuns pina-n virf
    pe fondul impunitatii, binele n-are nici o sansa

    (a se vedea: tariceanu, etc, scapati de judecata, sint mari latratori, la virf, in loc sa fie in puscarie)

  5. Autorul se intreaba cum e posibil ca, in cei 30 de ani scursi de atunci, sa nu aflam adevarul, cum am putut avea liniste fara sa aflam adevarul. Exista o explicatie pentru asta, cred eu. Adevarul a fost tot timpul in minoritate. Nu era nevoie de o alta revolutie ca sa aflam adevarul, era nevoie ca profitorii sa piarda puterea politica. Dar nu s-a putut, au fost tot timpul (chiar si cand nu aveau, pentru scurta vreme, majoritatea in Parlament) castigatori, sustinuti democratic de popor. Si poporul stia bine ca sunt banuiti, cu indreptatire, de crimele din decembrie, dar i-a votat. Adevarul nu iese singur la iveala. Ganditi-va la cei impuscati in spital, raniti pe patul de spital. Nici macar asta nu s-a aflat, cine i-a „rapit” si impuscat sub ochii personalului medical. Criminalii nu au fost militari in termen – sunt multi cei care neaga existenta teroristilor, punand mortii si crimele pe seama militarilor in termen care s-au impuscat intre ei, din motive de panica – ci criminali de profesie, teroristi cu sange rece. Au fost trupe speciale, oameni special antrenati pentru asta, pentru diversiune si crima. Nevoia de adevar nu e universala, nu te nasti cu ea, asa cum moralitatea nu e ceva apriori existent in fiinta umana.

    • Este tara LOR. Nimeni si nimic nu-i poate scoate din ecuatie, unde sunt si x, si y, si z, si restul. Au preluat-o prin crima, minciuna, teroare, fals, cu sprijinul falsificatorilor de la rasarit. Nu-I problema, o aveau si-nainte vreme, cand se faceau numiti regi. Erau altii, dar aceleasi cercuri vegheau la bunastarea generala. Iar populatiei i s-a inculcate ca trebuie sa se autocrucifice ca sa-i fie bine „dincolo”. Comunistii si acolitii lor sunt foarte pragmatic: bunastarea trebuie obtinuta aici pe pamant. Insa doar pentru ei. Restul – dincolo, unde au ei grija sa-i introduca.
      Plus ca o parte buna din co(po)pulatie ii vrea inapoi.

    • Justitia s-a inhaitat cu criminalii si nu vrea sa aflam adevarul.
      Daca nu recunoastem asta, inseamna ca nici noi nu vrem sa aflam adevarul.
      Numai sa ne gindim la cei 40 de timisoreni ucisi, luati tilhareste din spital, dusi la crematoriul din Bucuresti, arsi, iar cenusa aruncata la o gura de canal din Popesti Leordeni.
      Pentru ca nu vrem sa stim adevarul, dovada este ca exista unii ca @ Hantzy., care divagheaza.

  6. Am mai spus-o/scris-o si nu incetez sa o fac: NU exista un singur adevar, ci mai multe, in functie de perceptia, trairea si nivelul intelectual al fiecaruia dintre cei implicati, in diferite grade, in evenimentele din 16-25 decembrie 1989. Niciodata nu se va stabili final ADEVARUL atat de dorit privind revolutia, atat timp cat razmerita haotica din acele zile este considerata act premeditat si organizat, fiind numita emfatic „Revolutie”. Nu reusim sa acceptam ca s-a dorit declansarea unui razboi civil, care a si functionat cateva zile, pentru a iugoslaviza Romania.

    In timp, mitul acestei „Revolutii” se va stinge si va disparea, fiind inlocuit cu o pagina controversata si, in orice caz, neagra a istoriei moderne a Romaniei, si asa destul de confuza.

  7. Trecutul nu se mai poate schimba, dar se poate clarifica, si asta este datoria responsabililor polititci actuali, fata de tinerele generatii de azi si de maine. Este obligatoriu si urgent sa se incheie episodul revolutiei din 1989, sa se judece si sa se pedepseasca vinovatii!
    Singura modalitate, sanatoasa, de a scapa de o datorie este sa o achiti. nu sa o dai pierduta, nici sa o lasi mostenire si nici atat sa astepti sa fie uitata!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Catalin Cioaba
Catalin Cioaba
cercetător postdoctoral, Universitatea Bucureşti A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Filosofie la Universitatea Bucureşti, unde a obţinut doctoratul în anul 2005 cu o teză despre Martin Heidegger. Autor al mai multor traduceri importante din Martin Heidegger şi Ludwig Wittgenstein. Stagii de cercetare în Germania, Franţa şi Austria.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

CV de parlamentar. De la greață la oroare

Mi-am luat inima în dinți și am citit pe pagina de Facebook a lui Valeriu Nicolae toate postările despre CV-urile parlamentarilor români....

Soluție: Trenuri la Aeroportul Otopeni la cadență de 10′

Un proaspăt comunicat al CFR Călători ne spune că în urma analizei graficelor de circulație împreună cu CFR Infrastructură s-a ajuns la...

Modernizarea societății românești și formele fără fond: Academia Română, Curtea Constituțională și altele

Incompatibilitatea dintre formele de import și fondul românesc. Teoria formelor fără fond ”Inainte de a avea o umbră...

Marele Laser și frauda științifică

Dacă noi vom tăcea, vor striga pietrele. Luca (19, 38-40) *1. Preambul

Cum trebuie să fie un film „Bun de Oscar”?

În noiembrie 1989 situația politică devenise una extrem de tensionată pe plan internațional. În Europa de Est, în Polonia,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.