vineri, martie 29, 2024

Cum ajunge sistemul nostru politic la WC

Ordonanțele de Urgență n-au fost de la bun început instrumente prin care premierul să pună brusc în fața faptului împlinit ceilalți actori instituționali și publicul. Cândva serveau doar unei agende legislative guvernamentale mult mai ambițioase decât putea ține pasul parlamentul. Iar într-o vreme și mai îndepărtată, oricât de greu ar fi de crezut acum, erau folosite exclusiv în situații excepționale, la rectificări de buget, o dată sau de două ori pe an. Nici suspendarea președintelui n-a fost dintotdeauna o opțiune permanent luată în considerare de o majoritate parlamentară opusă partidului prezidențial. Odinioară, remanierile guvernamentale erau cu mult mai puțin dramatice. Moțiunile de cenzură nu dădeau prilejul unor crize politice. Și așa mai departe.

Din mijlocul evenimentelor – unde presa e predispusă să se afle – e greu de observat altceva decât criza politică. Premierul Cîțu a făcut una, miniștrii USR+ au decis alta, președintele Iohannis a declarat (sau a tăcut), parlamentarii PSD au votat contra guvernului (sau pentru)… asta se întâmplă acum, asta interesează oamenii, asta contează, despre asta se scrie. În schimb, eu risc să vă plictisesc grozav încă de la primul paragraf dacă pretind că e mai degrabă o prioritate să numărăm OUG-urile emise acum treizeci de ani. Și mai risc să vă amețesc încercând să fac distincția între demnitari și instituții, să explic că există ceva numit „guvern” care este cu totul altceva decât „guvernul Cîțu”, că există „parlament” care e altceva decât majoritatea de partid formată acolo la un moment dat, că există instituția prezidențială care e cu totul altceva decât setul de decizii luate, din postura de ocupant, de un anume Klaus Werner Iohannis.

Dar distincția chiar există și prima categorie, a instituțiilor, chiar este mai importantă. Pentru că ocupanții diferitelor demnități în stat au, din fericire, termene de expirare. Iar crizele politice, dramatice cum sunt, se consumă într-un fel sau altul relativ rapid. În schimb, instituțiile pe care acești demnitari le ocupă vremelnic, și pe care le antrenează în crize politice, ar trebui să funcționeze mai departe. Ar trebui să dureze. Și chiar durează, doar că nu la fel. Crizele politice lasă urme acolo, și urmele astea se acumulează în timp. Politicienii trec, năravul lor rămâne. Uneori îl numim „precedent”.

Aici cineva ar putea spune că asta nu e neapărat ceva rău. Nu e degradare instituțională, e rodaj. E antrenament. Și e mult temei în asta. Tensiunea sau chiar conflictul între instituții nu sunt în sine ceva rău, din contră. Cunoaștem sisteme politice în care așa ceva nu există niciodată pentru că instituțiile în sine nu există, altfel decât ca niște butaforii, fațade pictate ascunzând, adesea foarte prost, o autocrație. În schimb, fără control reciproc și echilibru între instituții democrația nu poate dura. Problema e că doar un anume grad de tensiune duce la echilibru, și nu orice conflict e și un instrument de control reciproc. Cumva, asta poate fi explicat chiar în interiorul comparației inițiale: cel mai bun, nu doar cel mai ambițios culturist poate ridica doar până la o anumită greutate; de la un punct încolo, unul deloc ipotetic sau îndepărtat, exact lucrul care îl antrena înainte acum l-ar distruge.


Cum spuneam, e destul de dificil să vezi și să faci văzut ce este dincolo de criza politică în desfășurare. Ce pot să încerc e s-o anonimizez (sau, cu un termen abuzat grozav în dezbaterea publică, „depolitizez”), să las doar acțiunea instituțională. Avem așa: premierul a decis unilateral revocarea unui ministru din partea unui partener junior la guvernare, miniștrii din partea partidului respectiv au demisionat din guvern iar reprezentanții săi în parlament au inițiat o moțiune de cenzură. Guvernul a reclamat un conflict juridic de natură constituțională provocat de parlament, Curtea Constituțională a stabilit termenul de judecată la trei săptămâni după ce a fost sesizată. Parlamentul, printr-o majoritate formată de reprezentanții partidelor rămase în guvern și cei ai principalului partid de opoziție, au suspendat în urma acestei acțiuni dezbaterea moțiunii de cenzură până la pronunțarea Curții. Aici suntem.

E ceva rău, grav în enumerarea de mai sus? Ce anume?

Privind din acest unghi particular, pașii cei mai dramatici și cu siguranță cei mai mediatizați – criza politică în sine, dacă vreți – nu mai apare așa importantă. Pe bună dreptate, de altfel. Revocarea unui ministru? Prerogativa premierului, chiar nimic ieșit din comun. Demisia în bloc a unor miniștri? Neimportant, nu e ca și cum sistemul instituțional se bazează pe faptul că miniștrii nu demisionează niciodată, sau că o fac pe rând. Destrămarea coaliției de guvernare? Un eveniment rar, chiar excepțional, asta da. Dar neprevăzut? Nici vorbă! Mai departe, s-au văzut majorități parlamentare conjuncturale, între partide aflate altfel în opoziție. Nu e chiar nimic neobișnuit ca un partid care a ieșit de la guvernare să caute să retragă în parlament încrederea în guvernul din care a făcut parte etc. Mai departe, cu siguranță că legea fundamentală dă dreptul guvernului să sesizeze un conflict inter-instituțional, iar termenul de 20 de zile pentru soluționarea lui nu pare excesiv – raportarea la un eveniment particular care privește partidul din care face parte premierul e perfect irelevantă din acest punct de vedere. Atunci poate că nu e nimic (așa) grav, totuși?

V-aș atrage atenția asupra ultimului punct din enumerare. Bun, amânarea asta e în sine certată cu constituția, care prevede un interval între prezentarea și dezbaterea moțiunii. Dar vorbim totuși doar de o amânare, și apoi motivul ei pare atât de rezonabil, nu? E pe rol un conflict apropo de moțiune, se așteaptă decizia Curții, apoi se merge mai departe. Altfel, așa cum a explicat șeful principalului partid de opoziție, „Dacă ne trezim cu doi prim-miniştri?”

Aparențele înșală. Amânarea nu e doar amânare, e și precedent. Unul care poate lovi extrem de rapid. Parlamentul așteaptă acum, nu trei zile, ci trei săptămâni până CCR decide acest conflict, ce decizie va fi aceasta. Apoi, eventual, reia moțiunea de cenzură, sau dezbate o alta. O simplă amânare! Dar dacă guvernul sesizează din nou Curtea Constituțională, înainte ca parlamentul să reînceapă sau să termine de dezbătut și votat moțiunea? Cu siguranță că nu există niciun fel de piedică legală sau constituțională să facă acest lucru! Bun, e foarte probabil că șeful principalului partid de opoziție își va revizui radical opinia că moțiunea de cenzură trebuie să aștepte o decizie a Curții, mai ales că guvernul poate amâna astfel sine die votul prin care ar putea rămâne fără mandat. S-ar putea să nu conteaze, însă. S-ar putea să nu conteze nici măcar dacă opinia revizuită e împărtășită de majoritatea parlamentară, sau chiar că moțiunea de cenzură e votată. Căci e posibil să nu fie recunoscută de executivul bicefal, invocând precedentul: parlamentul ar fi trebuit să aștepte. Și/sau e posibil ca moțiunea să nu ajungă vreodată publicată. Într-o vreme, ideea că guvernul ar putea confisca practic Monitorul Oficial ca să blocheze intrarea în efect a deciziilor altor instituții era ceva de neconceput. Apoi a venit OUG nr 36/2012.

E plauzibil scenariul? Există un risc real să ajungem într-o situație de blocaj instituțional insolvabil?


Îmi cer scuze, dar aparent v-am înșelat eu însumi. Nu cred de fapt că precedentul va funcționa, cel puțin nu la extrema descrisă mai sus. Nu cred că scenariul e plauzibil. Tocmai pentru că există o soluție la blocajul instituțional, la acest blocaj instituțional. Doar că soluția punctuală reprezintă în sine o problemă cu mult, mult mai gravă. Nu în ultimul rând pentru că umblă sub aparența unei soluții, nu în ultimul rând pentru că a ajuns să se ascundă, ca să zic așa, la deplină vedere. Doar mai sus am pomenit-o eu însumi, nu o dată, ci de două ori.

„Dacă ne trezim cu doi prim-miniştri?” – reluând întrebarea retorică a liderului opoziției – de asta trebuie așteptată decizia Curții Constituționale. O posibilitate certă. Or, vedeți voi, din câte îmi amintesc eu din legea fundamentală, există o singură cale prin care cineva poate ajunge prim-ministru. Una singură. Atunci când postul e vacant, președintele desemnează un candidat, acesta trebuie să formeze o echipă de miniștri și să scrie un program de guvernare, să obțină votul de învestitură al majorității membrilor camerelor reunite ale parlamentului, și pe baza acestui vot să fie numit apoi de către președinte. Nu există alternativă. Nu e permisă alternativă. Nu există nicio logică instituțională pentru o alternativă, din contră. Cu siguranță nu există în constituția noastră, sau oricare alta pe care o știu, posibilitatea cuiva să ajungă prim-ministru în urma unei decizii a Curții Constituționale.


Curtea Constituțională a României este, de departe, instituția fundamentală care a suferit cea mai radicală transformare în ultimii treizeci de ani. Într-o bună măsură evoluția asta a fost făcută posibilă de revizuirea constituțională pripită și foarte, foarte stângace din 2003. Dar restul l-au făcut circumstanțele și precedent, după precedent, după precedent. „Conflictul juridic de natură constituțională” e cel mai bun exemplu. Atribuția a primit-o la revizuire, dar abia în 2005 a avut de soluționat primul conflict, și singurul din acel an. Anul trecut Curtea a soluționat nu mai puțin de zece(!)

Și nu e doar proliferarea. Pas cu pas, decizie cu decizie, Curtea a extins definiția la ce reprezintă un astfel de conflict. A extins situațiile și instituțiile care pot fi implicate. Și, de departe cel mai grav, a extins grozav în ce anume constă propria decizie, ce înseamnă „soluționarea” asta. Inițial, Curtea se mărginea să constate existența conflictului, și eventual modul în care a fost provocat. Apoi a început să se refere și la conduita pe care ar fi trebuit să o aibă instituțiile ca să evite conflictul. Sau care ar trebui s-o aibă pe viitor, menționând însă explicit că decizia nu reprezintă, nu poate reprezenta o obligație pentru instituția respectivă. Ulterior această reținere a fost abandonată. Rezultatul a fost o instituție dând pur și simplu ordine în stânga și în dreapta, și executivului, și legislativului și justiției.

Curtea s-a transformat dintr-o instituție juridico-tehnică, relativ predictibilă și mai degrabă discretă, așa cum ar trebui să fie, într-un actor politic major și imprevizibil, niciodată foarte departe de centrul scenei politice. E o poziție cât se poate de nefirească pentru instituție și periculoasă pentru întregul sistem. Și, mă văd din nou nevoit să invoc distincția asta, e o primejdie și pentru instituție în sine, așa cum e gândită și cum îi e oferit rolul în legea fundamentală. Curtea e menită să asigure supremația constituției, dar a ajuns cea mai mare primejdie la adresa ei. Și-a asumat putere politică fără să fie prinsă într-un mecanism de echilibru și control reciproc. Iar această putere politică o face țintă pentru captură, și chiar dacă constituția îi oferă o bună protecție în fața unui astfel de scenariu, tentația, câștigul pe care l-ar aduce capturarea ei a devenit mult prea mare. Mi-e teamă că e doar o chestiune de timp.

E drept, mai există o restricție, un element singular de control al instituției. Curtea dlui Dorneanu, majoritatea de acolo, nu pare să-și impună vreo limită în ce privește decizia în cazul unui conflict juridic de natură constituțională. Dar nu poate decide nimic fără să aibă un caz, și nu pot avea un caz fără o sesizare. Nu se poate autosesiza. Din păcate, și această restricție pare să fie pe ducă. Față de anul trecut e aceeași majoritate la Curte, dar e cu totul alta în guvern și parlament. Și totuși, după cum vedem, cererile de soluționare de conficte juridice continuă să curgă. Sunt două deja pe rol, e invocată o a treia. Înainte puteam suspecta cu mult temei că apelul la CCR e (co)interesare a majorității judecătorilor cu diverse grupuri de insterese, reprezentate la vârful unor instituții politice și juridice. Acum a ajuns o necesitate. E ironic că Curtea dlui Dorneanu însăși invocă adesea principiul cooperării loiale între instituții, deși nu consideră că i se aplică sieși și dincolo de faptul că-l sabotează grav. De ce ar coopera, în orice fel, instituțiile între care apare o tensiune, dacă mai nou indiferent de natura problemei pot invoca „conflict juridic de natură constituțională”? Și să se ducă apoi cu el la o instituție care-i poate obliga pe adversari să se conformeze? Relația pe care sistemul politic a ajuns să o aibă cu această atribuție particulară a Curții aduce cu cea a unui dependent cu furnizorul său de droguri: știe că-i face rău dacă apelează la el, dar nu se mai poate abține.


Mai e ceva de spus? Mă tem că da. Vedeți voi, atunci când decizii succesive au dat Curții dreptul de a formula obligații și impune conduite altor instituții, implicit au făcut instituția vulnerabilă la blocaj. Într-o vreme, Curtea avea un singur tip de decizie: i se prezentau temeiuri pentru care o lege în vigoare sau trecută de parlament ar încălca constituția, și judecătorii trebuiau să decidă dacă așa stau lucrurile sau nu. Argumentele lor, indiferent de răspuns, puteau fi foarte diferite – căci pe atunci Curtea nu avea pretenția să atașeze caracter obligatoriu la altceva decât ce era prescris de legea fundamentală, răspunsul în sine și efectele lui: „da”, critica e întemeiată și legea neconstituțională și nu putea fi după caz aplicată sau promulgată până la corectarea ei în parlament, sau „nu” și legea continua să se aplice sau mergea la promulgare. Când venea vorba să decidă, opțiunea fiecărui judecător era binară. Una din două. Cu un număr impar de membri, opriți să se abțină sau să se recuze, Curtea avea astfel garantată o majoritate pentru o decizie sau alta. Dus e acum caracterul binar al deciziei, dusă e și garanția asta.

Există o decizie notorie într-un conflict juridic de natură constituțională din 2018. Curtea a fost sesizată de guvern cu un conflict între ministrul Justiției și președinte apropo de cererea, formulată de primul și refuzată de celălalt, de revocare a procurorului șef DNA. Curtea a decis să-l oblige pe președinte să emită decretul, și acesta s-a conformat. Din tot episodul contează aici un mic aspect, și anume cum s-a luat decizia. Aparent, șase judecători la trei. Fiecare din aceștia din urmă au scris o opinie separată, argumentând că nu există vreun conflict. Patru din judecătorii majorității au semnat opinia conform căreia președintele ar fi blocat o competență constituțională a ministrului Justiției. Lor li s-au alăturat ceilalți doi judecători… De fapt, nu, căci opinia lor îi contrazice: conflictul ar fi apărut și trebuia soluționat la nivelul relației dintre CSM, care avizase negativ cererea, și ministru. Și totuși, această opinie este intitulată, publicată și tratată drept „concurentă”, adică ar fi de acord cu decizia celorlalți, și așa apare majoritatea de șase judecători.

Curții i-a luat mai bine de o lună să soluționeze cazul. După o primă amânare presa a scris – citând surse – că o parte din judecători ar fi negociat decizia la WC. Dacă și unde s-a negociat nu știu, știu însă ce s-a publicat: opinia a doi judecători a fost făcută să concureze cu una pe care o contrazice explicit. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, Curtea ar fi fost împărțită între patru judecători considerând că e un conflict juridic generat de președinte care ar trebui să se conformeze cererii de revocare, trei judecători considerând că nu e niciun conflict, și doi judecători considerând că e un conflict generat de relația dintre ministru și CSM, și care ar trebui soluționat tot acolo. Care ar fi fost decizia Curții, în acest caz?

Sigur, în acel caz particular din trecut poate ar fi fost mai bine să fie oricare alta, sau să nu fie deloc. Dar în general, pe viitor? În general avem un sistem politic din ce în ce mai dispus la conflicte ireconciliabile, pe care să le ducă la Curtea Constituțională. Și avem mai departe o Curte Constituțională cât se poate de dispusă să se implice ordonând „soluții” unei părți sau alta. Dar, dacă se împarte în mai multe grupuri de judecători fiecare cu soluția lui, riscă ea însăși să fie iremediabil blocată. Sau, cel puțin, cât timp, la WC sau pe cine știe unde, judecătorii nu negociază o soluție.

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. In cazul asta Curtea Constitutionala a ajutat puterea cu un maruntis, daca inteleg bine, si anume a scutit PSD-ul de deranjul de a vota pe fata alaturi de PNL si UDMR impotriva motiunii, iar celor de la PNL le-a dat un ragaz sa se bata intre ei fara sa fie deranjati. Cat timp reprezentantii PNL, PSD si UDMR au fost alesi legal, iar reprezentantii USR si AUR sunt cam putini, nu putem spune ca s-a pus cineva in calea Constitutiei sau a vointei poporului. Iar pentru opinia publica, decizia Curtii Constitutionale e un lucru bun. E important sa ne aducem aminte cat mai des ca independenta institutionala e o vorba goala in Romania, fie ca vorbim de Avocatul Poporului, de Curtea Constitutionala sau de ASF. Toate sunt capusate sau in pericol de capusare prin metoda Jegalia. Fara astfel de incidente poate ca am fi uitat ca mai avem mult pana departe.

    • Degeaba zic eu că nu contează politica de partid… :-)

      Așa cum am spus, nu cred că CCR a fost capturată – un termen care presupune că instituția practic are control în altă parte. Nu am motive să cred asta, am destule motive factuale să cred contrarul. Doar că judecători de acolo au agende personale, iar uneori acestea au fost aliniate cu cele ale anumitori șefi de instituții politice și juridice. Uneori.

  2. Stati linistit, in fara de ce este nevoie, nu ajunge nimic la WC, cu atat mai putin politica.
    Ce se va intampla ? probabil, PSD si AUR vor reusi sa adune atati oameni dezilunzionati astfel incat ei vor putea forma urmatorul guvern, cand ? cand vom trage apa !!

    • Ah, situația pe care o descriu se va schimba radical atunci când o să avem un guvern format dintr-o coaliție de două partide având mandat explicit să guverneze împreună, cu binecuvântarea – la fel de explicită – a președintelui în exercițiu?

      Poate.

      Apropo, premisa pe care o descriu mai sus nu se referă la PSD AUR, două partide care nu știm dacă vor guverna împreună, nu au anunțat așa ceva public, și nici nu știm cine va fi președinte când se va pune problema asta. Premisa descrisă se aplică însă PNL și USR.

  3. Curtea nu și-a arogat nimic. De fapt, a fost forțată să intervină din ce în ce mai mult din cauza fugii din ce în ce mai insistente a politicienilor de reguli și a încercării lor de a-și soluționa conflictele prin intermediul CCR. E drept, teoretic, Curtea ar fi putut să se abțină de la diverse decizii și/sau interpretări, dar e în natura autorităților de orice fel să își aroge cât de multe drepturi și competențe li se permite.
    Prin urmare, problema nu este la CCR ci la cei care ocupă diverse poziții în restul autorităților publice. De exemplu, acum, dacă am fi avut politicieni cu un comportament democratic, nu ar fi existat niciun fel de sesizare a CCR. Nu îi avem și, prin urmare, CCR va avea un rol excesiv de important în soluționarea unui conflict politic.

    • Curtea nu și-a arogat nimic, dar ar fi putut sa se abtina, si e în natura autorităților de orice fel să își aroge ?!

      Ba problema este la CCR, pentru ca nu e niciodata la cel care cere, ci la cel care da. Da, daca am fi avut politicieni cu comportament de sfinti, atunci nu ar fi existat nici macar CCR cu totul. Iar daca toti oamenii ar fi avut comportament de sfinti, nici macar nu ar fi existat politicieni cu comportament nedemocratic. Dar fix de aia am infiintat CCR, ca avem.

    • Primul tău paragraf conține două afirmații care se contrazic reciproc, și în sine se contrazice cu al doilea.

      Legal vorbind, Curtea e forțată doar să dezbată atunci când e sesizată asupra unui conflict juridic de natură constituțională, de către una din instituțiile cărora li se oferă acest drept. Atât și nimic mai mult. Articolul descrie ce reprezintă acest „mult mai mult”.

      Altfel, însă, e bine punctat aici: „dar e în natura autorităților de orice fel să își aroge cât de multe drepturi și competențe li se permite” – aș zice că e în natura umană. Oamenii contează, firește, e limpede că nu sunt la fel. Dar, pe termen lungi, ideea că „trebuie doar să alegem oamenii potriviți”, în orice fel de demnități publice, e o utopie. E un fapt pe care se bazează orice sistem democratic, de altfel.

  4. Din punctul meu de vedere, ce evident nu conteza sau nu are insemnatate, CCR a cazut in cazul CITU (sa ii zicem asa ) si al Motiunii de Cenzura in capcana propriilor decizii anterioare .CCR a adus in fata nostra o idee corecta ce se refera la loialitatea, ce este obligatorie , intre institutiile de tot felul ale Statului Roman ca parte a modelui de functionarte a Statului si nu de impiedicare a functionarii acestuia atunci cind unii jucatori politici decid, fara de motiv, sa puna bete in roate .Toate deciziile CCR si implicarea acestuia in formularea modalitatilor de decizie a acestor Institutii statale converg spre necesitatea si obligativitatea numita : buna functionare a statului . Din acel moment , ce a coincis cu dorinta presedintelui Iohannis de a produce alegeri anticipate dorinta ce a fost oprita tocmai prin acesta formulare numita loialitate intre institutii , intreg jocul politic s-a schimbat .In cazul de fata , sa il numim CITU, CCR nu poate decit sa constate disputa de constitutionalitate si sa ofere , asa cum ne-a obisnuit , solutia la cheie .Dealtfel si termenii ce contin zicerea in lege : unitate de timp adecvata , cu referire la punerea in practica a unei Motiuni de Cenzura ne duce cu gindul la nevoia reglementare clara , nevoie ce contine si partea de decizie Parlamentara ce a votat in plen si a decis desemnarea prin procedurile cunoscute a unui guvern .Cum cetatenii nu au oferit partidelor politice(in alegerile parlamentare ) un vot prin care o majoritate de Coalitie sa detina un procent permisiv in a modifica Constitutia , nu exista alta solutie de corectare a unor texte insuficient reglemetate de Constitutie , decit aceea a aducerii in fata CCR a unor cazuri de felul celui numit de mine Citu. Vor mai aparea astfel de neconcordante si astfel de cereri adesate CCR pe masura trecerii timpului si a creerii , ca posibiltate , de astfel de situatii conflictuale mai mult sau mai putin reale,in sensul de premeditare a creerii unor astfel de situatii -Nu poti schimba Constitutia fara o majoritare de peste 65 de procente vot obtinut in parlament si daca nu le poti obtine in alegeri si nici noul Parlament nu merge integral in sensul dorintelor cetatenesti , aratate in timpul campaniilor electorale, nu poti modifica mai nimic (Constitutie, legi organice ) decit prin aducerea in fata CCR a unor situatii de felul acesteia .O sa ne surprinda probabil motivatia CCR. dar tind sa cred ca se indreapta spre o noua reglementare a ceea ce noi numim ca un intreg Motiune de Cenzura . Probabil Citu va avea dreptate .

    • Dealtfel si termenii ce contin zicerea in lege : unitate de timp adecvata , cu referire la punerea in practica a unei Motiuni de Cenzura ne duce cu gindul la nevoia reglementare clara , nevoie ce contine si partea de decizie Parlamentara ce a votat in plen si a decis desemnarea prin procedurile cunoscute a unui guvern

      E ceva temei aici. Dar aș menționa că legea (fundamentală) conține deja o reglementare clară Art 113 (3): „Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.”

      Moțiunea de cenzură a fost prezentată în ședința comună a celor două camere din data de 9 septembrie. Suntem în 23 septembrie, 14 zile de la această dată.

      O sa ne surprinda probabil motivatia CCR. dar tind sa cred ca se indreapta spre o noua reglementare a ceea ce noi numim ca un intreg Motiune de Cenzura . Probabil Citu va avea dreptate

      Aș vrea foarte mult ca Curtea Constituțională să NU mai producă decizii surprinzătoare. Nu e normal să se întâmple așa, nu? E plauzibil, însă – nu spun altceva, din contră. Da, e posibil ca CCR să găsească parlamentul în situația de a fi generat un conflict juridic de natură constituțională. În funcție de motivație, ar fi (alt) precedent grav, bineînțeles.

  5. Declinul democratiei incepe atunci cand liderii politici incep sa ia decizii absurde si sa-si piarda ratiunea. Atunci cand nu au solutii si nici o viziune. Iohannis este un președinte „de lux”, potrivit pentru vremuri calme, în care fiecare cetățean are cel putin 1 milion de dolari avere si cateva perechi de crose de golf. Marii lideri politici vor găsi mereu solutii, vor anticipa pericolele si se vor alia mereu doar cu cei la fel de puternici ca ei. Ceilalți, vor cădea în groapa istoriei uitati de lume si dependenți de cei mai puternici. Doar ca, cei puternici pot fi un Putin, un Xi sau dimpotriva, un Biden, un Morisson sau un premier japonez.

  6. O revizuire a Constituției este necesară, iar dmnul Crin Antonescu a condus un organism parlamentar care a avut acest obiectiv.

    Dar, autorul articolului pornește analiza de la o premisă fundamental greșită, că România este un stat democratic, ale cărui instituții fundamentale funcționează pe principii de drept.

    Îl rog, cu respect, pe autor, să refacă analiza pornind de la premisa că România este un stat parțial capturat de peste trei decenii de o guvernare cleptocratică.

    Astfel, ar putea descoperi că soluțiile necesar a fi căutate sunt cele care să conducă la înlăturarea cleptocrației, condiție esențială pentru ca problemele de funcționare a instituțiilor de bază ale democrației semnalate în articol să poată fi ulterior rezolvate.

    • Nu știu. Ar fi adus vreun beneficiu palpabil?

      De fapt, ce ar fi modificat la modul fundamental? Înafara faptului că ar fi făcut mai ușor de capturat instituția respectivă? – lucru care numai la capitolul „beneficii” nu pot să-l trec…

  7. Articolul ridica o serie de probleme de mare bun simt.

    Din punctul meu de vedere in cazul de fata mult mai logica ar fi o Decizie a Curtii care sa nu se pronunte nici cu „DA” nici cu” Nu” sesizarii privind conflictul institutional ci doar sa declare sesizarea Inadmisibila.

    In felul acesta ar stopa apetitul politicienilor de a mai face apel la deciziile Curtii pentru tot felul de probleme artificiale,false,inventate,trase de par,misculate si rasucite care evident ar trebui solutionate chiar de ei,cei care le-au creat.

    Desigur ma indoiesc ca acest lucru o sa se intample pentru ca odata ce ai simtit gustul puterii absolute e greu sa renunti la el !

    • N-aș vrea să las impresia că arunc asupra Curții toată responsabilitatea. Cu siguranță că Curtea nu se poate apuca să declare inadmisibile astfel de sesizări, ca să fugă de ele. Instrumentul există în constituție, cât timp există o sesizare din partea unuia din titularii acestui drept, Curtea trebuie să dezbată cazul.

      Doar că într-o vreme era mult mai reținută în astfel de cazuri și, într-adevăr, interpreta foarte îngust ce este un astfel de conflict și ce anume înseamnă soluționarea lui. Ironic, chiar în 2017, de exemplu, o sesizare a fost respinsă cu argumentul că astfel de conflicte pot proveni doar direct din textul constituției, nu din legi. Fusese precedată de un conflict admis în care CCR rescrisese cel puțin două legi(!), și urmată de alte câteva în care Curtea dlui Dorneanu a ignorat o lege, sau a decis că ÎCCJ n-a interpretat-o cum trebuie…

      • Va multumesc pentru raspuns.

        Marturisesc ca atunci cand am afirmat ca solutia logica ar fi declararea sesizarii ca fiind inadmisibila aveam in minte respingerea acesteia dupa dezbaterea ei.

        Am vrut insa sa fiu mai direct si mai percutant in exprimare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Miron Damian
Miron Damian
Miron Damian scrie analize politice pe forumuri începând cu 2002, sub pseudonimul Doc. A colaborat cu ziarul Cotidianul si cu revistele Dilema Veche si Revista 22. Din 2006 are blogul propriu în cadrul Hotnews, "Inventarul Stricăciunilor Politice"

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro