joi, iulie 9, 2020

Cum arată pagina de Facebook a unui criminal violent?

Care e primul lucru care sare în evidență de îndată ce intri pe pagina de facebook a unui criminal de carieră (5 crime la activ), reținut că și-a incendiat iubita de 17 ani: o disociere uriașă. Discrepanța flagrantă între statutul său social/interpersonal real și imaginarul său emoțional:

– “m-am rătăcit de mine încercînd să îi ajut pe alții și am uitat de mine.”

– “un biet hoinar pe drumul vieții”.

– “există mereu un sentiment în spatele unui “nu-mi pasă”, există mereu durere în spatele unui “sunt bine”, există mereu nevoie de cineva în spatele unui “lasă-mă în pace”.

– “iubesc ploaia pentru ca doar atunci pot plînge fără ca lumea să îmi observe lacrimile.”

– “lumina învierii să vă umple sufletul de speranță, liniște, iubire”.

– “cine mă cunoaște cu adevărat știe prin cîte am trecut, am fost și voi fi mereu tare… fiindcă bunul Dumnezeu îmi este mereu alături”.

Și fiindcă umorile/pasiunile/afectele noastre neintegrate își semnalează mereu prezența, descoperim pe aceeași pagină și gînduri de felul:

– “mă fut cu viața zi de zi, iar moartea va fii (sic!) ultimul meu număr”.

– “cel mai dureros sentiment să știi că ai fost mințit și folosit de cineva în care ai avut încredere”.

– “oamenii nu te urăsc pentru că ai făcut ceva rău, oamenii te urăsc pentru că ai făcut ceva mai bun decit ei”.

– “stați dracu liniștiți și vedeți-vă de familiile voastre si nu mai purtați grija mea”.

– “nu mor caii cînd vor niște javre”

– “aviz amatorilor, SUPERIORITATEA unui om constă în A FI OM”.

– “a fi om e lucru mare, a fi smardoi și un om de nimic sunt toți proștii.”

Identificăm pe de o parte un imaginar primitiv, labil, romantic, melancolic (lacrimile, ploaia, durerea, hoinar pe drumul vieții, lumina învierii, pace, sănătate, bunul Dumnezeu), iar pe de altă parte identificăm afectele și atribuirile ostile, agresive (javre, stați dracu liniștiți). Cînd spune – în ultima lui filmare postată pe rețeaua socială – “să vă dea bunul Dumnezeu după inima și sufletul fiecăruia”, putem presupune că această judecată dreaptă o vizează pe femeia iubită (percepută distorsionant/borderline ca fiind răuvoitoare și rău intenționată – “cel mai dureros sentiment să știi că ai fost mințit și folosit de cineva în care ai avut încredere” – oricît de siropos ar suna, convingerea de mai sus se remarcă ca fiind una dintre convingerile fundamentale specifice afectivității borderline, simultan o sursă permanentă de interpersonalitate ostilă, profund oscilantă și agresivă).

E interesant cum această discrepanță flagrantă între “vă iubesc, să fiți sănătoși”, rostit in ultima inregistrare postată de individ pe pagina lui de facebook și realitatea sa sociala/personala (criminal extrem de periculos) e repusă în termenii săi abia ulterior, cînd cetățenii descoperă pagina și postează comentarii care sanctionează comportamentul criminal descoperit. Reacțiile labile care doresc să sancționeze labilitatea criminală a infractorului sunt sugestive pentru starea psihică a unora dintre cetățenii patriei. De multe ori îmi revine impresia că Romania, afectiv vorbind, e borderline, cu grade de severitate mai mare sau mai mică (organizare borderline = reprezentări de sine si despre ceilalți profund scindate, în sensul unei alternări totale între idealizare și devalorizare, deopotrivă cu privire la sine și la ceilalți).

Cînd un criminal își face o pagină de facebook el nu își trece la profil “criminal recidivist, extrem de periculos, eliberat condiționat”, ci își trece cel mult localitatea în care trăieste, liceul (industrial) pe care l-a urmat etc. Dacă un criminal din categoria “livid coercitive hearts” își face pagină de Facebook, cu siguranță o să descoperim mentalitatea “sufletului rănit și revendicativ” care vorbește de emoțiile/ sentimentele lui și de răutatea celorlalți (“feeling angry”, “feeling sad”, “feeling depressed”, “feeling exhausted”, “feeling broken”). El trăiește cu sentimentul că, prin riposta lui, nu face decît să se apere de o răutate care vine mereu din afară. O să vorbească inevitabil despre sentimentul trădării, deprivării și umilinței emoționale fiindcă atașamentul lui romantic este unul extrem de labil (agravat de prezența unui intelect mediocru).

Pomenesc iar despre cele două profiluri criminale domestice identificate de sociologul N. Websdale în “Familicid hearts: The emotional styles of 211 killers”: 1) tatăl devotat și înfrînat din punct de vedere emoțional (dar extrem de sensibil la rușine și umilință – “hypersensitive to narcissistic injury conducive to the rapid loss of ego control”) care își ucide familia în baza eșecului – cînd afacerea (lucrarea sa, acțiunea, proiectul său în lume, bunăstarea, prestigiul familiei) dă faliment si 2) soțul volatil din punct de vedere emoțional care își ucide soția în marginea atașamentului romantic ultralabil (bărbatul este gelos, paranoic, borderline, anaclitic și exercită un control coercitiv în cuplu, cu izolare, agresiune fizică etc; în esență își ia identitatea de sine din relație – mai degrabă își omoară femeia decît să o “piardă” în permanență). Autorul îi numește pe tații criminali din prima categorie “civic reputable hearts”, iar pe soții din a doua categorie “livid coercitive hearts”. Primii își reprimă furia (și neputința) în permanență, ceilalți și-o exprimă prin violența, ostilitate și intimidare.

În cazul imaginii publice a infractorului (așa mizerabilă cum apare ea) nu vorbim nicidecum de simple aparențe întreținute în mod interesat, ci de o disociere bordeline severă: conștiința acestui individ nu este capabilă să integreze într-o unitate relativ coerentă trăirile sale impreună cu cognițiile (convingerile sale) împreună cu comportamentele sale. De asta recidivează la nesfîrșit. “Te iubesc, dar te incendiez fiindcă îți bați joc de mine”. Această lipsă de integrare a conținuturilor mentale e devastatoare pentru statutul psihic al unui individ (comunități).

La un alt nivel, ea poate fi remarcată și în cazul discursului gamerului Alexandru Bălan (zis Colo), acuzat că a instigat la violență sexuală.

Afirmațiile inițiale:

“Astăzi am văzut o fată. Nu cred că era clasa a 11-a. A zecea a 11-a. Nu venea de la școală sau ceva, cred. Dar vă spun sincer cred că avea vreo 16 ani. (…). Sincer vă spun, mi-a plăcut. Dar aia merită violată. Adică la modul…cu picioare în gură. Cu dintr-alea, să o (…) în gură, să îi zici cine e tăticul tău. Să îi dai cu picioare, să îi dai cu palme, să o ții cu capul de pereți. Să îi pui așa piciorul pe față. Eu am niște fetișuri mai ciudate. Adică aia se vedea că îi place (…). Astea nu trebuie iertate. Parcă așa văd, parcă scrie pe tricoul ei. Nu ai cum să te abții să nu le (…). Eu dacă nu eram în nicio relație cu nimeni, vă spun sincer că (…) toate copilele de 15-16 ani. Vă spun sincer (sublinierea mea).”

Scuzele ulterioare:

“Tot acest clip este extras dintr-un live de divertisment pe care l-am făcut acum câţiva ani. A fost o glumă extraordinar de proastă. Îmi cer scuze în mod oficial pentru că clipul meu a deranjat. Nu reprezintă în niciun caz nici valorile mele morale, nici felul meu de gândire.”

Vă spun sincer (sublinierea mea), respect toate femeile pentru că eu am fost crescut alături de mama mea, ea mi-a oferit cea mai bună educaţie şi mi-a spus să respect toate femeile din această lume. Credeţi-mă că sunt cu o fată de 6 ani de zile. Este iubita mea, o iubesc ca pe ochii din cap şi niciodată nu am ridicat mâna la ea. Nu sunt de acord cu violenţa faţă de femei. Nu aş fi vrut niciodată să jignesc, în mod oficial, pe cineva. Chiar şi neoficial.”

Avem aici, în trei paragrafe, dimensiunea (penibilă) a unei sincerităti disociate: valorile, morala, gîndirea într-un sertar, glumele “extraordinar de proaste”, discursul public într-altul, sau, cu cuvintele vloggerului, “oficialul” într-o parte, “neoficialul” în alta. În condițiile acestei compartimentalizări, unitatea (coerența) personalității e împiedicată. Dacă am valori bune, de ce nu se reflectă ele în conduita mea, în discursul meu?

În “Povești din Kolîma”, Varlam Șalamov pomenește de înșelătoare a aură romantică cu care înconjoară unii artiști lumea infractorilor și a borfașilor. Nu e deloc neobișnuit ca infractorul să aibă sensibilități estetice, să consume poeme eroice ca “Hoțul și cuțitul” sau cîntece lirice în care să își exteriorizeze sentimentele, de un pitoresc aparte. “Romanțele de pușcărie”, remarcă Șalamov cu neutralitate, “sînt în general extrem de sentimentaloide, tînguitoare și înduioșătoare”:

“Pe drumul prăfos, sub aspră escortă

Codul Penal merg să-l înfrunt,

Zece ani acum primesc, fără dispensă,

Sau în sfîrșit pe lună o s-ajung.”

În schimb, infractorii “nu au cîntece corale, ei nu cîntă niciodată în cor, iar dacă fraierii dau tonul vreunui cîntec nemuritor, nu numai că nu li se alătură, dar nici măcar nu stau să asculte. Pleacă.” Cîntecul criminalului de drept comun e unul “exclusiv solo”, “așezați lîngă o fereastră zăbrelită sau lungiți pe prici, cu mîinile sub cap.” În acest lucru, conchide V.Ș., “putem vedea și o dovadă a naturii de lup a hoțului, a lipsei sale de colegialitate.”

Infractorii, cu lirismul lor primitiv, care suspină eroic “iubește-mă, copilă, cît liber voi trăi, / cît liber voi trăi al tău voi fi”, sunt aceiași indivizi care “fură o seringă de 20 mm de la dispensarul închisorii fiindcă au auzit că dacă injectezi aer în venele cuiva, bulele de aer blochează vasele cerebrale și provoacă embolie” și se hotărăsc imediat să verifice adevărul acestor informații interesante furnizate de un medic anonim. “Într-o noapte, au scos de la izolator un fraier înfometat, l-au legat și, la lumina unei torțe fumigene, au făcut o injecție victimei. Omul a murit imediat. Felcerul slobod la gură avusese dreptate.”

Pe la începutul lui ianuarie 2019, au tot circulat în spațiul virtual impresii despre confesiunea torționarului Franț Țandără. Ideea că torționarul s-a pus la dispoziția autorităților, ca a așteptat să fie ridicat, judecat și condamnat (+ invocarea lui Dumnezeu: „… nu pot sa zic ca mă pocaiesc cîte rele am făcut, să zic Doamne iartă-ma, că nu are de ce să mă ierte”) a hrănit seducătoarea idee ca torționarul a dat semne de căință. Unii socoteau că dacă urmărești atent inregistrarea lui Fabian Anton, vezi semnele incipiente ale căinței. Eu am urmărit înregistrarea de 45 de minute, dar am văzut altceva. Volubilitatea mărturisitorului. Ororile erau trăncănite, așa cum amorul e pseudoslăvit în romanțe (manele). Căința nu poate fi volubilă. Căința nu te face să turui (să expui informație pură) ca un tocilar scos în fața clasei. Oroarea redată ca informație pură nu e căință, ci doar inregistrarea autistă a unor fapte și imprejurări ca lucrările de cadastru sau ca inregistrarea formelor de relief ale unor ținuturi, unde o formă de relief ar putea fi “testicole umflate uite așa”. E o volubilitate a “mărturisitorului” care trimite la psihopatie și prea puțin la căință.

Relația lui Țandără (a psihopaților în general) cu faptele abominabile e una absolut materială. E memoria robotică (decuplată de la afectivitate) care înregistreaza steril faptele, contextul ori detaliile concrete în care s-au petrecut (printre altele) niște fapte abominabile. “… axfixiere, sugrumarea, lovirea cu saculeti de nisip… da, da, da, săculeți, formați dintr-un material foarte dur, din salopetă, da, ca de salopeta, bine încheiați, încărcati, de diametru de 8, 9 cm și băteai cu ei pe spinare…”

Sau:

“Pe ăia de drept comun era o dubă care îi ducea la morga spitalului. Era o Praga, dubele cehoslovace ale penitenciarului pe care le-am apucat eu, era Praga…”.

Chestionat cum îi lichida pe întemnitați, spune: “… eu am făcut o nuielușă, era un pom in spital, de vreo 50 cm, o nuielușă de grosimea unui creion.”

Centimetri nuielușei, diametrul săculeților, marca dubelor… la nivelul ăsta de pragmatism se plasează psihopatia.

La începuturile secolului XIX, marele neurolog Pinel își mărturisea perplexitatea că nebunia există totuși și în absența psihozei și a delirului: „I thought that madness was inseparable from delirium or delusion, and I was surprised to find many maniacs who at no period gave evidence of any lesion of the understanding.” E “moral insanity”, “la folie morale”, afecțiunea morală care cruță intelectul, dar atacă simțirea, moralitatea, “simțul divinității”, deși culmea, în emoționalitatea labilă și excitabilă a psihopatului drăguțul și bunul de Dumnezeu e foarte prezent.

Vă îndemn să trecem cu vederea peste ceea ce pare a fi – în cazul incendiatorului recidivist – un intelect mediocru, slab înzestrat, fiindcă tocmai această simplitate cognitivă ne permite să remarcăm mai bine flagranța disocierii; disocierea, compartimentalizarea vieții psihice se întamplă și la case mai mari, sub diverse severități și sofisticări. Într-o identitate difuză, profund neintegrată, găsim imaginarul investit cu îngerașul în năframă (fac trimitere la o imagine încărcată de inculpat pe pagina lui de Facebook) și comportamentul criminal de incendiere a unei ființe vii; găsim concomitent sentimentele dureroase (rana narcisică) și atribuirile profund ostile. Ne putem folosi de acest caz patologic ca să înțelegem ce haos și cîtă violență personală și interpersonală creează lipsa de unitate a minții noastre. Să nu credem că oamenii obișnuiți se găsesc la adăpost de aceste disocieri; dacă oamenii ar da dovadă de coerență interioară, lumea înconjurătoare (de bună seamă și cea virtuală) n-ar arată ca un mare balamuc (circ). Mi se pare că cel mai mare obstacol care stă în calea echilibrului mental e această carență devastatoare a lipsei de integrare a proceselor mentale contradictorii. Am ucis, dar cred, în definitiv, că sunt băiat bun, am ucis, dar cred în superioritatea de a fi om.

Progresînd și reducînd gradul de severitate al disocierii, vom descoperi numeroși indivizi obișnuiți care emit neîncetate justificări, sentințe, indignari și revolte în numele dreptății și binelui, în vreme ce contradicțiile lor interioare (și dezechilibrele lor private) sunt menținute la o distanță convenabilă de dorințele și fanteziile “drăguțe și plăcute” ale eului ideal.

Distribuie acest articol

51 COMENTARII

  1. Sa nu pierdem din vedere esentialul: niste judecatori inamovibili, situati deasupra oricarei responsabilitati, au eliberat un un ucigas cu 5 crime la activ, pentru a putea comite inca una – cea mai abominabila dintre toate.
    Uciderea lui George Floyd mi se pare un accident nefericit pe langa asta. Diferenta e ca noi nu ne revoltam, facem analize si, eventual, condamnam un vlogger idiot.

    • @JP …. cine sa reziste … cine sa nu il elibereze … pe un biet hoinar pe drumurile vietii care
      se ascunde in ploaie ca sa nu i se vada lacrimile ?
      Eu – si poporul meu – l-am votat Presedinte pe Basescu tocmai pentru ca ne-am prins ca
      doar ”textele” sunt de capul lui si ca plangea la comanda – ca la el nu era o chestiune de disociere – al naibii, domnu Traian, ce strengar !

  2. Disocierea este între caracterul rău, distructiv și concepția despre viață, primită prin educație, prin evenimente de viață, care uneori valorifică sensibilitatea, talentul literar. Caracterul este prin definiție disimulat și izbucnește mereu la suprafață, impunându-se în comportamente, în fapte.

    Caracterul depinde de un fond genetic, este forjat de evenimente de viață greu de evitat, de stăpânit. „Cum să nu producem caractere distructive?” este o întrebare principală pe care societatea ar trebui să și-o pună mereu.

    Și dacă tot se vorbește de vloggerul cu limbaj de mahala, nu pot să admit acuzația justificată la adresa lui fără a vorbi de pițipoancele dezmățate din „pepiniera de prostituate a Europei” pe care tipul le vituperează.

    • “ Cum să nu producem caractere distructive?” este o întrebare principală pe care societatea ar trebui să și-o pună societatea mereu”. – de acord. Insa caracterul e o chestiune profund afectivă; iar afectivitatea e o chestiune profund intersubiectiva; n-avem parte de figuri coerente de atasament, ne paste dezechilibrul sufletesc (implicit comportamentele antisociale).

      • Bine, dar cum se ajunge la crima? Cu totii avem caracter distructiv, intr-un grad mai mare sau mai mic. Dar ce face diferenta? Doar gradul asta sau, cumva, niste „tabu-uri” setate acolo, prin educatie? Pentru ca, la cei mai multi, esecul se traduce printr-un comportament auto-distructiv. De unde proiectia asta catre exterior, de ce in anumite cazuri esecul trebuie musai sa fie atribuit altuia (narcisismul?) si de ce trebuie sa duca la crima (lipsa unor repere/ tabu-uri timpurii?) ?

        • Parerea mea, ca si muritor de rand, este ca sunt atitudini, gesturi cu care te nasti. In viata anumite comportamente se atenueaza sau se exacerbeaza, dar ele se aseaza pe un tipar interior prescris. Cred ca pot sa fie depistati copiii.tinerii care au inclinatii „mai aparte” si gestionate situatiile de criza – dar apreciez ca este un efort lung, uneori cu putine sanse sa fie realizate in realitate.

        • Daca fiecare dintre noi am reusi sa ne auto-gestionam infrangerile, frustarile, furiile, pierderile credeti ca s-ar mai ajunge la omor???

  3. N-am prea inteles ratiunea acestui material. Starea de borderline nu mai e, cu ghilimelele de rigoare, o justificare dupa cinci crime si o incendiere. Un om care isi omoara un semen este supus unui sever control psihiatric inca de la primul eveniment de acest fel, ca sa se stabileasca daca a avut sau nu discernamant si asta se trece la dosar si cantareste enorm la instanta. Sa nu-mi spuneti ca psihiatrii nu l-au citit din prima. Ceea ce cred eu e ca Zeita Dreptatii si colaboratorii ei deasemenea, din varii motive, au obosit putin. Am in fata concluzia unui consilier de probatiune in cazul unei persoane condamnate la doi ani cu suspendare: ” riscul savarsirii de noi infractiuni se situeaza in prezent la un nivel mic-mediu”. Peste cateva luni aceasta persoana o omorat un om. Nu spun pe cine ca va stric de tot mesajul articolului. Vorbesc de un borderline deja dovedit inainte de crima, cu incidente si numeroase internari la psihiatrie, cu IQ ametitor si existenta ca atare si nu absolvent de liceu industrial cum, cu nedisimulat dispret o spuneti. Adica in cazul astuia cu cinci crime nu s-a prins nimeni ce si cum nici macar la a treia crima si l-au scos pe poarta penitenciarului plini de incredere? Despre ce vorbim?

    • Vorbim despre „justitia” din Romania, despre pregatirea profesionala si despre lipsa de responsabilitate a unor (multor !) judecatori, despre un stat prabusit, incapabil sa controleze situatii curente. In America tipul ar fi fost executat de la inceput ! Nu sunt un adept al pedepsei cu moartea dar nici sa-l eliberezi pe unul cu cinci crime cu premeditare la activ ! Publicati si raportul psihologului de la penitenciar ! Si cel de-al saptelea judecator care a „studiat” cazul si l-a eliberat ? Ce pateste ? Mai are loc in justitia din Romania ? Ca tot protesteaza unii ca s-a propus o instanta si pentru judecatori ! La noi nu sunt doar inamovibili, sunt sfinti fara putinta de greseala !?
      Tipul era eliberat conditionat, sub supraveghere ! Cand s-a depus o plangere impotriva lui – pentru viol !!! – trebuia incatusat imediat. Cine avea obligatia asta si n-a facut -o ?

      • Si as mai adauga ceva, pentru claritate.

        Completul de judecata care l-a liberat conditionat pe acest criminal in serie are responsabilitate 100% pentru aceasta recidiva. Ei trebuie judecati la sange si condamnat alaturi de criminal.

        Criminalulul este oricum o leguma, cu sau fara pagina de facebook, care trebuia sa stea izolat de restul lumii TOATA VIATA, asa cum ii era ordonata sentinta deja. Asta era singurul lucru omenesc posibil care-l putem face pentru astfel de specimene.

        In rest este cancan.

        • @nimrod: articolul nu isi propune sa justifice, ci sa edifice ca sa putem recunoaste (in viata noastra personala, de pilda) rigiditatea si, in cazuri deloc exceptionale, periculozitatea care decurge din astfel de tipare mentale.

          • Cu tot respectul, eu am cazul de borderline ucigas in familie si nu vorbesc de pe pereti. Un singur om a facut o descriere corecta si completa a traiectoriei unui borderline spre crima, la TVR, in prima zi de dupa declansarea cazului Caracal, un psiholog de care dupa aceea n-am mai auzit niciodata. Din pacate pentru mine a fost prea tarziu si oricum n-as fi crezut niciodata… Ulterior o discutie cu un alt psiholog de penitenciar m-a pus serios pe ganduri: un puscarias cu ani grei de inchisoare devine treptat un mizantrop, in versiunea sa extrem de periculoasa pentru societate. Altfel, tot noi, talpa tarii, sa edificam? Atunci salariile unora si altora pe ce se duc?

  4. Sint 100% de acord cu Dvs. Citind cartea Doinei Jela despre „Spovedania unui
    fost tortionar” am fost socat de titlul „Drumul Damascului”, pe care il
    consider o grava eroare de judecata umana si literara. Argumentele Dvs.
    („psiholog blestemat”) sint doveditoare. Frant Tandara joaca derutant intre
    marele pacatos si marele pocait. Oricum, dar nu marunt.

    • Multumesc mult pt comentariu! Nu am apucat sa citesc cartea DJ, dar aruncandu-mi o privire peste cateva pagini care mi-au fost puse la dispozitie in discutia nascuta in jurul tortionarului, am remarcat ca autoarea pare sa suprainvesteasca gesturile individului interveviat cu propria-i simtire (“politetea desavarsita cu care ma primeste”) ori comite eroarea de a-i sugera tortionarului oportunist raspunsul prin retorica intrebarii: “sunt scene la care va ganditi si care va fac rau?”; pai daca pe asa, normal ca-i fac rau!

      FZ intr-un pasaj: “eu trebuie să spun ce a fost acolo, nu ei sărăcuții care au suferit” – aici ne ne putem inchipui imediat vocea si afectarea lupului din Capra cu trei iezi.

  5. Nu e primul articol pe care-l citesc din câte ați scris, dar e primul în care reacția mea spontană, dacă mi se permite un meme este: ” I’m in this picture and I don’t like it”. Ma rog, n-am omorât pe nimeni dar fractura asta interioară este absolut prezentă și la mine, deși probabil într-un grad mai redus decât la un ucigaș. Îmi aduc aminte de un chirurg rus care s-a operat singur de apendicită, folosind printre altele, bineînțeles, o oglindă. Introspecția e la fel, de-aia n-are aproape nimeni chef de ea. Anyway, mai scrieți va rog, că are efect cicatrizant.

    • @Arrakis Cred ca nu despre criminalul cu repetitie, ci despre ceea ce spui tu
      este vorba in eseul doamnei AI… ”Reacțiile labile care doresc să sancționeze labilitatea criminală a infractorului sunt sugestive pentru starea psihică a unora dintre cetățenii patriei. De multe ori îmi revine impresia că Romania, afectiv vorbind, e borderline… etc ”
      Mi se pare destul de clar. Replica jucausa adresata tie este o modalitate eleganta de a nu
      adauga sare pe rana.
      O mare bucurie acest articol !

  6. @Justin Puscasu _ „Sa nu pierdem din vedere esentialul: niste judecatori inamovibili, situati deasupra oricarei responsabilitati, au eliberat un un ucigas cu 5 crime la activ, pentru a putea comite inca una – cea mai abominabila dintre toate.”

    Acesta este esențialul, în acord cu mesajul articolului d-nei Andrada Ilisan: politicienii disociază binele public, pe care sunt desemnați de către cetățeni să-l apere în calitate de reprezentanți ai lor, de binele personal, în favoare celui din urmă.

    Dorința de mpunitate a grupului relativ restrâns [dar extrem de puternic] de politiceni cu un comportament antisocial (infractori) face ca legislația să fie modificată și să fie eliberați în baza „recursului compensatoriu” un număr mult mai mare de infractori periculoși care aduc prejudicii majore unei părți importante din societate.

    Autorii de fapt ai acestor crime, cei care au dat posibilitatea înfăptuirii a numeroase acte criminale prin eliberarea înainte de termen a unor persoane cu un comportament deviant, profund antisocial sunt politicienii, care apar la TV drept credincioși lui Dumnezeu și poporului în serviciul căruia au jurat că se află, NU judecătorii.

    • Pare ca incendiatorul recidivist n-a fost eliberat in baza recursului compensatoriu, ci eliberat conditionat in virtutea bunei sale purtari.

      “Persoanele condamnate pe viață pot face cerere de liberare condiționată după ce au executat minimum 20 de ani, dacă îndeplinesc mai multe condiții: conduită bună pe toată durata executării pedepsei, îndeplinirea integrală a obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare. De asemenea, instanța trebuie să fie convinsă că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.

      Decizia definitivă de liberare condiționată în cazul lui Ion Turnagiu a fost dată pe 10 mai 2019. El își începuse executarea pedepsei pe 27 noiembrie 1993. Executase aproape 26 de ani.
      Tribunalul Mehedinți a admis ultima cerere făcută de acesta, după ce inițial Judecătoria Drobeta Turnu Severin o respinsese.

      Judecătoria Drobeta Turnu Severin preciza că Turnagiu, deși primise câteva recompense, „s-a preocupat pentru a se evidenția în mod constant abia începând cu anul 2014, astfel că s-a apreciat că recompensele acordate până în acest moment nu fac dovadă unei adevărate îndreptări a condamnatului, ci reprezintă un simulacru pentru obținerea mai grabnică a liberării condiționate”.
      Judecătorii au fixat un nou termen de reiterare a cererii de liberare condiționată după dată de 18 noiembrie 2019, însă Turnagiu a contestat soluția Judecătoriei, iar Tribunalul Mehedinți i-a acceptat cererea de liberare.
      În motivare, Tribunalul Mehedinți a arătat că Turnagiu a executat fractia minimă prevăzută de lege, pe timpul executării pedepsei a fost sancționat disciplinar, însă aceste sancțiuni au fost ridicate ulterior, a fost recompensat de 7 ori cu ridicarea măsurii disciplinare aplicate și de 24 de ori cu suplimentarea drepturilor.
      „Nu lipsit de relevanță este și faptul că acest contestator a fost propus pentru liberare condiționată (de comisia din penitenciar – n.red.) cu unanimitate de voturi, la a nouă analiză, pedeapsa fiind executată în regim deschis. Astfel, instanța de control judiciar apreciază că perioada executată a fost suficientă pentru reeducarea condamnatului Turnagiu Ion și că acesta, prin participarea activă la programele desfășurate în vederea pregătirii graduale pentru liberare și-a format și consolidat o atitudine corectă față de valorile sociale, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială, funcțiile de exemplaritate și eliminare temporară ale pedepsei fiind îndeplinite în cazul sau”, a concluzionat Tribunalul Mehedinți.”

      • Omul a rezistat aproape un an fara sa faca o porcarie. Dar a cedat la primul obstacol.
        Oare nu trebuia sa primeasca constant sprijin de la un psiholog care daca il descosea bine mai atenua anumite probleme care il framantau pe ucigas?

  7. Interesant! si atfel pricepem mai usor de ce toti oamenii cu o ipocrizie devenita nu stiu in ce fel buna credinta, pentruca acest individ si toti cei ce-si imbraca actiunile intr-un anume fel de „maretie” sufleteasca ajung sa fie cumva de o anume buna credintaa. Desigur pentru mine este o circumstanta agravanta si daca unul ca acesta ar scrie astfel:”sunt in mare parte un animal ticalos si cand aceasta latura invinge o alta care nici nu stiu sigur daca exista fac tot ce am facut. De unul ca mine doar recluziunea totala, inchisoarea pe viata poate salva societatea sau poate chiar o moarte pe care nu sunt in stare sa mi-o dau singur… ” , abia atunci mi-ar da de gandit individul si mi-ar pune o problema dar nu si in felul acesta….
    Inteleg de ce greseste un cunoscut care in domeniul episemologiei care-l procupa si in care publica, crede ca binele este asigurat de frumos desi cu toti stim ca au fost tortionari si asasini din lagarele de concentrare care seara acasa in sanul unei familii ce parea normala ascultau Mozart , divinul Mozart si plangeau de bucurie sau de emotie artistica si asta se intampla si in fata multor opere de arta care erau in granita unui frumos aproape absolut.

    Deci nu prin Frumos putem ajunge la Bine sau nu este suficient frumosul si acest articol daca voi avea ocazia ma va ajuta sa-i mai explic odata ce i-am mai spus.

    • Si sadicul Ted Bundy vorbeste despre valori, despre lipsa valorile in societatea nasoala in care parintii isi cresc copiii (devenise tata in inchisoare), chiar lacrimeaza in ultima lui inregistrare.

  8. Un articol extrem de binevenit pentru omul obișnuit, în primul rând, care ar trebui să înțeleagă, citindu-l, că mediile de socializare, și în special Facebook, sunt, pentru profesioniștii din domeniul științelor cognitive, altceva decât o colecție de postări personale, cu like-uri sau dislike-uri. Profilul conturat pe Facebook al persoanei este, pentru aceștia, profilul psihologic al acesteia. Vad acest articol ca pe recomandare/avertisment a psihologului clinician de a folosi Facebook nu doar ca un mijloc de socializare, ci ca o „oglinda” a psihicului „prietenilor” noștri. Chiar dacă intenția creatorilor lui n-a fost aceasta, ci s-a dorit doar o colecție de „chipuri” (exterioare), Facebook pune astăzi, pe tavă, chipul „interiorului” nostru.

    • Binevenit comentariu! Multumesc! Pana la urma e imposibil sa ne delimitam chirurgical de propriile urme. Persoana noastra se regaseste, sub o forma sau alta, in actele noastre, chiar si in non-actele noastre.

  9. Multi din oamenii de azi au devieri de comportament dar si familia, scoala, mediul si societatea le accepta. Au devenit formule de comportament intrate in cotidian. Am trait si vazut asa ceva la studenti, unii dintre ei aveau atitudini discutabile ca sanatate si normalitate psihica.
    Multumesc pentru acest articol edificator.

  10. Interesantă abordare. Dar nu e cam mult să trecem de la cîteva vorbe aruncate online la disocieri și incoerențe?

    În cazul vloggerului „vă spun sincer” poate fi un persuasion marker, poate chiar un tic verbal („pe bune”, „să moară mama”, „să mor dacă mint”). După un „vă spun sincer” poate urma o minciună gogonată.

    Ce facem cu ambiguitățile semantice? Ce înseamnă pentru criminal „a fi OM”? Poate că nu aceleași lucru cu „a fi om”. Sau poate că e ceva negîndit în profunzime, aruncat pe facebook pentru că sună bine. Și atunci, pe ce ne bazăm diagonsticul?

    Încheierea e amară: un text plin de sentințe în numele dreptății și binelui ne spunem că vom descoperi numeroși indivizi … oh wait

    • Da Dragos. Sunt de acord cu tine.

      Am trimis si eu mai devreme, cam acum 2,5 ore un comentariu care suna cam asa. Poate acesta va trece…


      As mai adauga ceva, pentru claritate.

      Completul de judecata care l-a liberat conditionat pe acest criminal in serie are responsabilitate 100% pentru aceasta recidiva. Ei trebuie judecati la sange si condamnati alaturi de criminal.

      Criminalulul este oricum o leguma, cu sau fara pagina de facebook, care trebuie sa stea izolat de restul lumii TOATA VIATA, asa cum ii era ordonata sentinta oricum.

      Asta era singurul lucru OMENESC posibil care-l putem face pentru astfel de specimene. Ii platim din banii nostri cazarea si utilitatile tot restul vietii in puscarie, dar il TINEM DEPARTE DE NOI.

      In rest, sunt vorbe.

      Multumesc.

      • Multumesc doamna pentru raspuns, nu ma asteptam, sincer.

        Nu am obiceiul sa comentez, nici deprinderea si eruditia necesare. Sunt un oarecare de pe aici.

        Mi-am spus doar parerea referitor la unele fapte deosebite care s-au intamplat de curand, de exemplu Colectiv, Caracal, acest incident macabru, si altele mai putin importante si „mai putin mediatizate”.

        Imi aduc extrem de bine aminte ce s-a facut in trecutul foarte apropiat, referitor la Colectiv si Caracal, S-a discutat extrem mult cca 6 luni, apasat, la obiect, s-au facut propuneri, samd. Tineti minte? Apoi, s-a fasait. Ce s-a ales? Liniste de mormant…

        Eu am pledat acum pentru ingradire civilizata, omeneasca a drepturilor in aceste cazuri, CONFORME cu sentinta ordonata. Oare exista si alta? Poate. Eu n-am descoperit-o.

        Reintegrarea este imposibila, dupa umila mea parere. Daca Dvs. mai aveti speranta in acest sens, este foarte bine!

        Dar care sunt actiunile pe care le propuneti de fapt, pe care ar trebui sa le initiem, apropos de frantura din comentariul Dvs. „sa trecem de la vorbe la fapte pentru a da socoteala pt incoerenta noastra”? Ce ar trebui facut?

        Cu respect,
        Nicolae.

        • Buna ziua stimata doamna,

          Am gasit asta pe undeva. Sunt mai multe.

          „Dumnezeu e relație. Adică mîngîiere.

          Mie îmi pare că în umanism omul e singur. Înconjurat de unelte de luptă dar nemîngîiat. Sau cu alte cuvinte: în umanism omul e pe cont propriu. Și asta îi dă foarte multă siguranță de sine. Nu mai trebuie să se roage la zei ca să își înfrunte fragilitatea (destinul).”

          As vrea sa proiectez ideile Dvs. de mai sus peste niste fapte, care s-au intamplat de curand in Mehedinti.

          As vrea sa stiu parerea Dvs.

          Multumesc mult,
          Doe.

  11. In sprijinul articolului e de urmarit experimentul The Act of Killing (https://www.imdb.com/title/tt2375605/).
    Aici tortionarii deveniti eroi nationali sunt provocati nu doar sa iti povesteasca grozavele acte comise, ci chiar sa si le transpuna artistic in film. Detasarea si voluptatea cu care isi povestesc ispravile stau marturie ca in universul lor nu se gaseste nimic mai mult. Scindarea de care vorbeste articolul e aproape absenta. Singurele urme de umanitate posibila apar in cosmarurile de care sunt bantuiti sau in tusea atroce ce il zguduie pe unul dintre ei. Dar toate astea raman semne la care nu au acces. Patetismul din sfatul unuia dintre tortionari: „Si eu am avut cosmaruri, dar am mers la medic si mi-a dat niste pastile. Asa ar trebui sa faci si tu.”
    Am avut ocazia sa urmaresc documentarul la una dintre editiile TIFF. Am fost surprins de faptul ca o buna parte din sala aproape plina a ras in continuu. Ce e greu pentru spectator e imposibil pentru calau.

    • Remarcasem si eu – dupa ce urmarisem titratul Joker la cinematograf (film care pune in discutie boala psihica severa) – ca indivizii radeau in sala, tradand o cecitate psihologica ingrijoratoare. O sa urmaresc documentarul.

  12. „Progresînd și reducînd gradul de severitate al disocierii, vom descoperi numeroși indivizi obișnuiți care emit neîncetate justificări, sentințe, indignari și revolte în numele dreptății și binelui, în vreme ce contradicțiile lor interioare (și dezechilibrele lor private) sunt menținute la o distanță convenabilă de dorințele și fanteziile “drăguțe și plăcute” ale eului ideal. ”

    Adica sintem inconjurate de potentiali „criminali domestici”?

  13. Povestea acestor oameni este despre cât de mult mergi pe un drum despre care ştii că te duce în abis. Şi ştii cu atât mai limpede, cu cât îl baţi de mai multă vreme. E dependenţa cuiva care devine sclavul propriei lipse de voinţă, căruia îi e groază că a ajuns pe acel tărâm şi care nu poate să plece de acolo. De asta îl invocă pe bunul Dumnezeu, pentru că ştie că semenii lui nu-i acordă iertarea. Faceţi analogie cu un alcoolic, sau cu orice adicţie doriţi. Ştie greşeala, dar nu i se poate sustrage. Asta e natura dublă a acestor nefericiţi. Să înceteze a mai face blestemăţii? Şi ce să pună în loc? Ei sunt ceeace au devenit cu fiecare treaptă coborâtă, a o lua de la început înseamnă a se întoarce în copilăria lor, ceeace le este cu neputinţă.

    • Este o lupta interioara in care trecutul trebuie acceptat, trebuie recunoscut ca fiind nu prea bun, ca sa fiu bland si intelegator, dar ca urmeaza sa incerci o alta cale, mult mai grea si de aceea ai nevoie de ajutor, poate din afara ta, daca il accepti si il primesti/urmezi.

      In viata cu totii invatam singuri sau ajutati – cadem si ne ridicam si mergem mai departe invatand sa mergem fara greseala.

  14. N-am ințeles link-ul de la „Pomenesc iar despre cele două profiluri criminale domestice identificate de sociologul N. Websdale”. E ceva subliminal?

  15. Singurul vinovat pentru producerea acestor atrocități este statul român,incapabil să-l integreze pe acest individ sau, în ultima instanta,sa-l condamne la moarte.Pentru anumiți oameni traumele trăite pe parcursul vieții le transforma personalitatea definitiv, devenind monștri,ucigași. Ce stam sa dezbatem psihologic ,sa ne dăm in spectacol cand de fapt stim raspunsurile.
    Pana la urma instinctul ucigaș se află în fiecare , dacă stăm să ne gândim. Evident educația are un cuvânt foarte important in evolutia acestuia.
    Oare cum am supraviețuit pe acest Pământ la început? Trăind printre panselute si flower power? In războaie oare s-au adunat toate popoarele si s-au jucat fotbal pentru cuceriri teritoriale? Toată istoria e plină de sânge și cruzime.
    Pedeapsa cu moartea sa fie introdusă în România și facilitarea procurarii armelor de foc pentru protecție.

    Cred ca singura solutie pentru a avea o societate sănătoasă, lipsită de pericole este de exemplu sa se între in pușcării și sa se execute masiv toti criminalii violenți prin împușcare,le-am face lor bine in primul rand, eliberandu-i de suferinta in care traiesc.

    Eu personal am trăit toată viața în abuz psihologic si fizic ,am avut o adolescentă grea plină de umilinte din partea altor oameni si din partea propriei familii.Toate acestea mi-au răpit capacitatea afectivă,socială și totodata încrederea în oameni. Este complicat sa te descurci in societate fără aceste atribute si usor-usor începi sa-ti pierzi latura umană.
    Problema este cand întâlnești persoane abuzive după un istoric personal de abuz(marea durere este ca inconștient te vei ghida către acelasi tipar din familie),deoarece in ceea ce ma priveste ajungi sa te controlezi foarte greu , mai ales furia,simti dorința de a te răzbuna, faci proiecții si ai fantezii ,iti faci un întreg scenariu.

    Vă dau un exemplu:am cunoscut o fata cu mult timp în urmă, m-am purtat frumos,eram atent ,grijuliu,cum este si ar trebui să fie un iubit.
    La un moment dat si-a lasat telefonul in masina si am citit mesaje text cand vorbea cu prietena ei si ii spunea că tot cu mine e si radea zeflemitor si ii spunea că are planuri cu altul si ca pe mine ma foloseste.Am intrebat-o de ce se poarta astfel ca eu nu i-am facut niciun rau si mi-a ras in fata ca nu e nimic serios ,zicea in gluma. M-am despărțit de ea ,apoi o săptămână mai târziu m-a sunat plângea sa o iert ca ma iubeste. Imi trimitea poze cu noi , făcuse un tablou cum fac adolescenții. M-a emoționat si am iertat-o.
    De aici a început mai rau abuzul.Tin minte cum a venit la mine ,s-a dezbrăcat si s-a întins pe pat si avea pe tot pieptul par tuns de bărbat ,era umilitor pentru mine. Nici macar dus nu făcuse,parca venise cu intentie sa vad asta.
    Nu stiu cum am ales in continuare sa raman cu ea, nu aveam dovezi clare zicea ea ca e doar in mintea mea si am intrebat-o si parul asta de pe tine ce este ? Nu a răspuns.
    Apoi tatal meu care lucra în cadrul militar mi-a spus într-o zi ca prietena mea se filma cand făcea sex cu altii in trecut sa imi arate. Nu am vrut sa cred aceste lucruri .
    Mai tarziu am aflat ca ma înșela cu varul ei ,imi spunea ca se duce pe la el si din surse sigure si mesaje am aflat.
    Aici s-a încheiat relatia si a început calvarul pentru aceasta femeie care nu a știut cu ce pericol se joacă.
    Au urmat: bătăi,stalking , umilinte pe site urile de socializare ,degradarea publică a imaginii ei sau de fapt a ceea ce era cu adevărat.
    Cand ii ceream explicații pe strada de ce mi-a facut atat de mult rau (eu nu am fost violent fizic aproximativ niciodată de cand ma stiu) pur si simplu ma ignora arborand o postură dreaptă, mândră, mergea ca o leoaica. Atunci i-am aplicat câteva lovituri de pumni in spate ,picioare ,amenințări.
    Nu ma puteam controla ,de fapt nu te poti controla.
    Apoi a intervenit și familia ei care s-a îngrijorat, a intervenit și poliția,nu ma putea opri nimeni . M-am speriat eu însumi de ce sunt capabil.
    Sunt un om cu facultate si master terminat si totusi stiam cognitiv ca ce fac este gresit însă nu ma puteam opri.

    După toată această poveste mi-am dat seama ca daca vreodata as fi provocat fizic ,atacat probabil nu m-as mai putea opri din ce ar urma.

    Prin acest exemplu am vrut sa va transmit ca unele lucruri nu le poti controla, ca anumite experiențe te vor traumatiza permanent si ca in viata nu poți repara chiar tot.

    Iubiti-va copiii si oferiti-le dragoste încă din copilărie, invatati-i să fie sociabili , sa dăruiască si ajutati-i sa devina ceea ce isi doresc in viata. Nu ii abuzati fizic , psihic pentru ca mai târziu veti regreta ca ati distrus vieți nevinovate.
    Lasati-i liberi , nu ii îngrăditi ,nu ii protejati excesiv si oferiti-le suportul părintesc de care au nevoie.

  16. Unii incendiaza cu sutele fiinte vii si sunt considerati eroi deoarece o fac pentru bani , pentru faima si pentru patrie. Adica stie bine ce face cand apasa pe buton si arunca din helicopter napalm sau fosfor alb peste civili. Este tot un ucigas in serie dar cu licenta de la autoritati. Vad ca folositi cuvantul „criminal” in loc de „ucigas”. Mamele politistilor si ale militarilor or fi fost tot borderline .
    Uciderea semenilor, violenta, agresiunea , torturarea , sadismul nu sunt patologii si nici macar manifestari psihotice ci doar comportamente naturale perfect acceptate de societate pina de curand si chiar si azi daca cei care le exercita au dezlegare de la Stat.
    Uitati-va pe paginile de facebook si de twitter ale celor care ne conduc. De la Trump in jos pina la Johannis si Orban. Acolo sa vedeti colectie de psihopati , sociopati si periculosi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Andrada Ilisan
Andrada Ilisan
Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului") și master în Psihologie Clinică ("Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline"). Urmeza și un program de formare ca psihoterapeut în Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România.

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

Refuzat la export. Schimb de scrisori cu un prieten maghiar

Dragă Miklós, îți amintești de expresia „refuzat la export” din comunismul nostru românesc; subliniez „nostru”....

Când șahul devine rasist…

Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)