Cum au românii talent

Recordul de audienţă al emisiunii Românii au talent de pe PRO TV a rămas încă insuficient analizat, deşi se pregăteşte intens al doilea sezon. Încă de la prima ediţie, vârful de audienţă atingea aproximativ 4 milioane de telespectatori, o medie de 18 puncte pe audienţă în mediu urban şi o cotă de piaţă de 35,8%. Ediţia a treia ţinea în faţa televizorului peste 5 milioane de telespectatori, iar după 10 ediţii Marea finală atinsese aproape 50% cotă de piaţă, ceea ce înseamnă că aproape jumătate din cei care se uitau la televizor în acelaşi tronson orar urmăreau competiţia Românii au talent. Cei mai atraşi de emisiune s-au dovedit a fi orăşenii din categoriile de vârstă 18-49 de ani. Nu avem la dispoziţie informaţii despre calitatea publicului, analize pe care publicitarii ţin cont, dar e cert că PRO TV a profitat din plin de acest succes măsurat şi în traficul de pe site-ul canalului, de 3 milioane de afişări în ziua finalei.

De ce s-au uitat românii la această emisiune? În bună parte, din aceleaşi motive ca publicul din Statele Unite, de unde a pornit formatul, sau publicul din Marea Britanie, Suedia, Belgia, Franţa, Rusia, Ucraina, Portugalia, Serbia, Grecia, India, Armenia, Slovacia, Polonia, Spania, Danemarca, Argentina, Olanda, Norvegia, Israel, Germania ş.a., cele peste 30 de ţări de pe mai multe continente şi diverse cultural care au cumpărat licenţa: emisiunea restituia iluzia unei identităţi naţionale privilegiate, într-un amestec de entuziasm şi distracţie. Construit la noi pe stereotipul naţional că, dincolo de defectele sale, românul este  talentat (dar şi ospitalier, inventiv, descurcăreţ), şi pe ideea simplă că toţi avem ceva unic şi remarcabil, concursul a deschis acces tuturor anonimilor cu un anunţ care a produs un  interes dincolo de aşteptarea producătorilor: “nu contează meseria din viaţa de zi cu zi, vârsta, sexul sau domeniul în care excelează cei interesaţi, oricine fiind bine-venit”. În plus, competiţia a fost scutită de obscenitatea cu care “vedetele” fără talent ale momentului (Blonda lui Bote, Zăvoranu/Pepe, Moni şi Iri, Cruduţa, diversele “sensuale” etc.) umplu micul ecran românesc, ceea ce a adus către emisiune şi publicul nededicat show-urilor de gen. În contrast cu sus-amintitele vedete, competitorii au dat dovadă de decenţă în atitudinea faţă de criticile sau laudele juriului.

Deşi nu lipsită de excentrici şi zbanghii, eliminaţi pe parcurs, dar al căror comic involuntar a fost exploatat spre satisfacţia amatorilor de curiozităţi, Românii au talent a adus acel strop de iluzie că există şi ceva bun în lumea asta, că oamenii obişnuiţi pot fi aclamaţi ca nişte eroi pentru o înzestrare unică, un dar ce nu le poate fi luat de nimeni. Ca în orice gen de competiţie, “timpul de reflecţie” a fost suplinit de “timpul de reacţie”, cum ar spune Jean Baudrillard, publicul fiind pus să discearnă nu neapărat între valori, ci să voteze “talent românesc” şi să participle la recuperarea simbolică a “mândriei naţionale”. Ştim că este opera marketingului, un proces de reproducere a reţetei, ştim că există coduri de producţie care înlocuiesc convenţiile socio-culturale, că există un cinism al costurilor şi câştigurilor din spatele audienţei, dar succesul repurtat indică nevoia de sens, de speranţă, de mobilizare, căreia mai toate canalele tv  româneşti îi opun zilnic Apocalipsa. Nici decidenţii politici nu mai pot ignora generaţia crescută în faţa televizorului (“Am crescut în faţa televizorului, îndemnaţi să credem că într-o zi vom fi cu toţii milionari, zei ai platourilor de filmare sau staruri rock. Dar n-o să fie aşa. Am început să ne dăm seama de asta şi suntem foarte, foarte decepţionaţi”, spune personajul interpretat de Brad Pitt în filmul american Fight Club), generaţie urmată de cea dependentă de Internet,  adică publicul între 18 şi 49 de ani generator de audienţe mari, care exprimă aceste decepţii şi aspiraţii.

Articol aparut si in revista 22