marți, martie 19, 2024

Cum ieșim din tărâmul secretului: o dezbatere despre libertatea de cercetare în România de astăzi

De câteva luni mediul profesional al istoricilor și arhiviștilor din România trăiește la limita nevrozei: fondurile arhivistice au devenit ținta tot mai atractivă a diverselor „servicii”, care se ocupă de protecția secretului de stat în republica noastră. Cu alte cuvinte, în totală contradicție cu normele generale și practicile de bună guvernare într-o țară democratică, libertatea de cercetare, parte a libertății academice și a libertății în general, este gata să se prăbușească în aplauzele unor funcționari mai mult sau mai puțin militarizați, mai mult sau mai puțin obedienți. Iar mai șocant decât toate este solitudinea victimelor directe: în fond o mână de oameni, nici prea influenți, nici prea solidari ei înșiși.

            Liberalizarea accesului la arhivele publice după 1990 a fost mult timp o himeră: să ne amintim de celebrul cuplu Scurtu-Lungu, directorii care au condus împreună șu succesiv în manieră feudală arhivele mult timp! Iluzia că integrarea europeană va genera o mutație radicală, dar mai ales faptul că de multe ori cercetătorii, singuri în fața „aparatului” acestor instituții, preferă fie aleagă calea struțului, fie să-și rezolve cumva problema prin alte mijloace, a făcut ca această reacție de alarmare să întârzie. La drept vorbind, ce poți face, ca simplu cercetător, dacă un funcționar anonim de la arhivele militare din Pitești decide că nu poți avea acces la dosarele cenzurii militare din timpul primului război mondial? Mai ales dacă se invocă NATO, ca referință magică!…

Totuși, cu timpul, mai ales după directoriatul eroic al lui Dorin Dobrincu (2007-2012), situația se normalizase cât de cât: cercetătorii au început să nu mai fie tratați ca potențiali spioni! În mod surprinzător, însă, în ultimii ani arhivele publice (începând cu cele militare) și-au schimbat treptat perspectiva: în loc de a-i accepta ca beneficiari ai unui serviciu public, cercetătorii au redevenit amenințări pentru siguranța statului. Situația pare că s-a acutizat în ultimul an, din motive oarecum obscure, pe care unii le pun pe seama „pachistanizării” României, respectiv, militarizarea statului, iar alții, printre care mă număr, pe seama procesului de hiperbirocratizare pe care-l cunoaște România postcomunistă, o formă de autoritarism soft care recurge la referențialul euro-atlantic pentru a controla societatea și a evita orice formă de responsabilizare. S-ar putea ca de fapt cele două să fie asociate.

În orice caz, este meritul unor arhiviști din sistemul arhivelor „naționale”, din Iași, Cluj și Baia Mare, de a fi reacționat printr-un memoriu intern față de presiunile serviciului secret al ministerului, trist-celebrul DGIPI (fost Doi și un sfert!) cu privire la criteriile de selecție a documentelor care pot intra în ceea ce se numește Fondul Arhivistic Național, precum și față de condițiile tot mai restrictive la care sunt expuși cercetătorii pentru a accesa documente din fondurile acestor arhive. Aceste ingerințe au devenit în ultimul an iraționale, complet nefondate, și tot mai vizibile pentru cercetători. Istoricul Cătălin Botoșineanu, arhivist la Iași, a făcut publice la începutul anului aceste abuzuri, care depășesc sfera simplelor amenințări, pentru cei care se opun, atât în spațiul academic (revista Archiva Moldaviae) cât și în spațiul public (Contributors.ro, Facebook, Youtube, posturi de radio și televiziune).

Rezultatul a fost pentru moment că mai mulți dintre acești avertizori de integritate, ca și unii dintre istoricii care s-au asociat public demersului, au primit amenințări dintre cele mai grosolane, probabil pentru a nu se uita lunga tradiție represivă care începe cu Nicolski și Drăghici de care Ministerul de Interne și conducerea Arhivelor Naționale par să fie astăzi foarte atașați. În același timp, tot mai mulți cercetători au început să evoce în cadru public propria experiență, care arată o intensificare a măsurilor de cenzură a libertății de cercetare în arhivele publice din România. Mai multe cercuri profesionale și-au exprimat protestul în fața acestora. Surprinzător, până și președintele Academiei s-a asociat acestor proteste, iar conducerile institutelor din rețeaua Academiei, în frunte cu secția de istorie a acesteia, a lansat public chiar astăzi, 29 iunie 2022 un memoriu de protest. Este cred pentru prima dată după 1990 când avem o reacție atât de compactă în acest mediu profesional altminteri profund anarhic. Faptul este în sine relevant.

            Esențialmente empiric, scrisul istoric, istoriografia, în termeni profesionali, trăiește din exploatarea diverselor categorii de surse. În ciuda diversificării acestora în ultimele decenii, mai ales odată cu valorizarea surselor orale ori a creșterii importanței surselor imprimate și vizuale, cea mai mare parte a surselor istorice se află în ceea ce numim generic „arhivele publice”, respectiv, o serie de instituții publice, care prin diferite forme preiau și prezervă ad infinitum în principiu o mare parte a producției scrise sau mai recent vizuale a unei societăți la un moment dat. Este vorba în primul rând de arhivele instituțiilor publice, în ordinea importanței lor în stat, iar apoi prin donații private sau achiziții, de unele categorii de documente private, cu valoare patrimonială sau cultural-istorică. Rostul acestor instituții, care dau substanță conceptului de Fond Arhivistic Național (FAN), este atât de tezauriza, prezerva, cât și de a permite exploatarea lor în scopuri profesionale.

Este drept că la origine și până pe la mijlocul secolului XIX, arhivele publice erau considerate aproape exclusiv „arhive ale statului”, acolo unde se prezerva memoria instituțională a statului, un fel de notariat intern. De aceea, până spre finele secolului XIX, scrierea istorică se bazează destul de puțin pe aceste categorii de documente și doar ca o formă de privilegiu exclusiv individual. De altfel, statul însemna atunci mai ales instituțiile care deserveau puterea centrală din jurul monarhului. Pe măsură ce conceptul de stat se lărgește și statul însuși se liberalizează are loc o „naționalizare” a arhivelor și transformarea lor în instituții publice. Astfel că arhivele încetează de a mai fi exclusiv ale „statului”, pentru a deveni „publice” sau „naționale”, după moda franceză, instituită și la noi mai recent. Aceasta înseamnă că misiunea lor este atât de a colecta și prezerva memoria istorică instituțională și pe cât posibil colectivă, cât și de a reprezenta un suport primar al cercetării istorice, respectiv parte a libertății academice, de a cerceta neîngrădit, în limitele legislației democratice, trecutul.

Accesul istoricilor la aceste surse este important atât pentru că fără surse nu există istorie, ca să parafrazez o cunoscută expresie, cât și ca o formă de control democratic asupra statului în general și asupra activității arhivistice implicit. De aceea, prezervarea cât mai extinsă a mărturiilor trecutului și accesul fără limitări abuzive al istoricilor trebuie înțelese împreună, ca două fețe ale aceleași monezi. Pe de o parte, accesul permite istoricilor să-și îndeplinească obligațiile profesionale, să-și urmărească interesele academice și civice, iar pe de altă parte permite un control asupra modului în care se constituie procesul de arhivare în sine: cum sunt selectate, colectate și prezervate fondurile documentare disponibile potrivit legii. Peste toate, nu trebuie ignorat faptul că libertatea de a cerceta trecutul istoric traduce o formă de control democratic, asemănător celui al presei: o expresie a ceea ce numim cu o formulă vagă „tribunalul istoriei”, o formă de justiție, de longue durée, de ordin de moral și civic, cu privire la acțiunile unor lideri politici.

            Așadar, pentru cercetarea istorică felul în care sunt constituite arhivele (ce se păstrează deci din masa de documente produsă de o instituție într-o perioadă de timp), precum și accesul la aceste resurse au o miză profesională capitală. Această miză este cu atât mai importantă dacă ne referim la istoria recentă sau la acea parte a trecutului care a fost ocultată ori deformată din rațiuni ideologice de către regimurile politice autoritare. Nu întâmplător, după 1990 și mai ales după breșa făcută în sistem de Comisia Tismăneanu (2006) putem vorbi de o refondare a ceea ce numim în sens larg „istoria contemporană a României”, de fapt istoria noastră cea mai recentă și cea mai importantă pentru viața publică.

            Pe scurt, arhiviștii și cercetătorii reclamă două mari probleme cu privire la arhivele publice din România. Prima problemă privește amestecul direct, abuziv și arbitrar al unor factori decizionali lipsiți de competență și cultură politică democratică în procesul de creare a depozitelor de arhivă și de operare a cererilor de acces la fondurile de arhivă deja accesibile publicului potrivit legislației normale. Astfel, în numele unei hotărâri de guvern din 2002 cu privire la regimul documentelor clasificate, noii cenzori de la DGIPI și de la serviciile armatei aprobă sau nu ce documente pot intra în Fondul Național Arhivistic și care pot fi date spre cercetare cercetătorilor. S-a ajuns astfel, după mărturia unor arhiviști, ca documente ale unor sindicate sau întreprinderi socialiste să fie distruse pentru că acestea conțineau un număr prea mare de documente clasificate. La rândul lor cercetătorii reclamă decizii arbitrare de interdicție sau amânare sine die a accesului la unele fonduri în numele aceluiași principiu: conțin informații clasificate. Trebuie spus că pe de o parte multe din aceste documente au fost deja date cercetării în anii anteriori (unele sunt și publicate), iar pe de alta este vorba de secrete fie lipsite de orice importanță chiar în momentul clasificării lor, fie pur și simplu de secrete anacronice, fără vreo relevanță militară. De asemenea, trebuie spus aici că HG-ul la care se face referire de către ofițerii-cenzori nu amintește nicăieri de arhivele istorice și până în acest moment nu există nici un caz de amenințare la siguranța națională relevată de serviciile specializate ori de justiție. Nici unul!

            A doua problema privește cultura instituțională a arhivelor publice din România, respectiv, flagranta lor situație de incompatibilitate culturală cu instituțiile de forță (Ministerul de Interne și Ministerul Apărării îndeosebi). Faptul că un tânăr ofițer DGIPI se pronunță ultimativ în chestiuni istorice în numele unor fantasme care își au originea în lumea tenebrelor de acum peste treizeci de ani este dramatic în sine. Iar faptul că la rândul său conducerea Arhivelor Naționale preferă un amestec de tăcere și de obediență ne lasă fără multe speranțe.

            Acesta este contextul în care Societatea de Studii Istorice din România, o structura profesională a istoricilor care grupează cercetători din România și străinătate, își propune să organizeze joi, 30 iunie, 2022, o dezbatere cu privire la scandalul arhivelor publice. Sunt invitați să intervină istorici din mai multe generații și de formații diferite, din întreaga țară, on site, la Iași, în sediul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, și on line. Pe lângă necesarul protest, organizatorii își propun o reflecție în comun cu privire la un plan de acțiune și la soluții de ieșire de această situație intolerabilă. Publicul este de asemenea invitat atât în sală cât și pe rețelele sociale, fie cu întrebări, fie cu propuneri. Istoria nu trebuie să se încheie aici.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Buna ziua,

    Pe (tare!) scurt:
    -demilitarizam arhivele si le transformam in institutie civila;
    -eliminam paza militarizata de la intrarea arhivelor;
    -umblam la regulamentul salii de studiu si il transformam in beneficiul cercetatorului (platitor de taxe!).
    Nimic din toate acestea NU vor fi implementate …
    Sa auzim numai de bine (slabe sanse)!

  2. Libertatea democratica ar putea sa creeze si risc de vandalizare a arhivelor (nu o data mi s-a intamplat sa caut la o mare biblioteca vre-o anume revista si sa lipseasca articolul cautat, desi ar fi putut fi copiat oficial). Ca sa nu mai spun de riscul de contaminare microbiana, care deja afecteaza fondul arhivistic, nu numai la noi. Si nu in ultimul rand, cate un istoric batran si tremurand, care foloseste datele pt a ataca memoria nationala la TV…

  3. Bun articol. Am învățat și un cuvânt nou. Pakistanizare. Nu prea departe de realitate pentru o tara cu un guverrn condus de un general.
    Referitor la modele din alte tari. Nu suntem singurii care nu stam bine la capitolul transparenta.
    În Franța, pe care o citati ca exemplu pozitiv, au fost ținute la secret peste 60 ani documentele din timpul războiului din Algeria, în special cele legate de asasinarea unor cetateni francezi (dar și etnici arabi) care s-au opus războiului. Și nici acum nu sunt toate deschise studiului.
    UK are, cel putin teoretic, un sistem mai bun prim care după 30 ani aproape toate documentele guvernului devin publice. Am spus aproape toate pentru ca și în UK exista excepții și uneori istoricii sau jurnaliștii trebuie sa lupte pentru a avea access la documente.

  4. N-am nicio simpatie pentru propagandiștii nimicului și cu atât mai puțin pentru DobrenKo și Xenon pol.
    Pur și simplu nu consider că istoria ar fi o facultate adevărată in ceaușism și postceausism.
    Însă, unde e Societatea Civilă, unde e forța ei civică eliberată de militarosii de paradă care vor distruge pe veci orice Românie – ? – și care deja văd că v-au penetrat serios domeniul de interes….

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Florea Ioncioaia
Florea Ioncioaia
Florea Ioncioaia. De formație istoric, este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde predă cursuri de istoria presei, etică profesională și istorie modernă. Cercetări și lucrări de istoria educației și istoria culturală. Editează revista Historia Universitas Jassiensis. Ultima carte publicată (împreună cu Maria Bilașevschi): Cimitirul „Eternitatea”, memorie și artă, 2021.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro