vineri, martie 29, 2024

Cum isi pierd inginerii iluziile

Iată că vine şi ziua examenului de licenţă; chiar dacă toţi îmi spun că e o formalitate, trebuie să păstrăm aparenţele… Mă gândesc ce aş putea să le explic celor din comisie despre emulatorul meu de microprocesoare ; în viziunea celui care a înfiinţat secţiile de la noi, Electronica Aplicată e o secţie eminamente analogică. Ba chiar am avut un curs de tuburi electronice; am fost de vreo patru ori în speranţa că vom trece de faza pe muzeu, dar dacă am văzut că nu e chip, am renunţat.  Bingo: am un mic circuit de reset, din doi tranzistori; îl desenez mare, frumos, cu toate rezistenţele din dotare. Cu planşa pregătită merg a doua zi la comisie. Planul funcţionează de minune, explic povestea cu „se incarcă condensatorul, se descarcă condensatorul” şi gata. Sunt inginer!

Urma să fim prima generaţie care nu mai are repartiţii. Repartiţia, coşmarul atâtor generaţii, în sfârşit abolită!   Doar că problema e că minunatele noastre fabrici şi uzine nu sunt în cea mai bună formă; contactul cu capitalismul de bazar, ăla care are televizoare mai bune – color neneacă!, radiouri la preţ de dumping şi oi mai cornute – le-a lăsat pe toate cam ameţite şi făra de vlagă. Până la urmă scoate Petre Roman un aș din mânecă: cine angajează absolvenţi va primi o sponsorizare de la Guvern. 75% din salariu . Cadeux!

Uite că se găseşte cineva care angajează. IEMI! Exact unde făcusem eu practica acum doi ani. Singura fabrică de pe platformă despre care ştiu sigur că foloseşte CMOS-uri, alea pe care de-abia le producem de vreo cinci ani, când am luat fabrica de la nemţii din Est! Progres! Mă duc deci.

Interviu de angajare. Un inginer doar cu câţiva ani mai mare ca mine îmi pune în faţă o schemă electrică. Ceva ce produc ei, un radio parcă. Mă întreabă de una, de alta, de  ce am pus asta aici, ce face circuitul asta dincoace…. Îl văd cum se luminează la faţă. Vede că ştiu. La un moment dat, „mă prinde”. De fapt era ceva uşor controversat, dar n-am tupeu să îl contrazic. În fine, sunt angajat. La toamnă încep, aşa că mai am o mică vacanţă în faţă. Ultima vacanţă de pierde-vară, întâia vacanţă de om al muncii.

Îmi petrec vara parţial încercând să mai resuscitez ING-ul, revista politehniştilor. Văd bine ca e o cauză pierdută; distracţia noastră de ziarişti amatori nu se potriveşte cu afacerile de acum. De fapt am mai rămas doar noi şi Opinia de la Iaşi . Oamenii chiar câştigă bani din ziare, n-ai cum să mai concurezi. Şi în nici un caz când scoţi revista la câteva luni. Păi suntem în ‘91, într-o săptămână se întămplă câte se întâmplau înainte într-un an. Mă las păgubaş; noroc că nu e vreun cronicar să scrie la zapis: Bădici, ăla care a falimentat revista Politehniştilor…

Şi uite acuş vine şi toamna. Caut la repezeală un apartament cu chirie, împreună cu doi colegi, cu gândul să văd mai târziu o soluţie „definitivă”. ( în următorii ani o să locuiesc în fiecare cartier bucureştean pe perioade de la trei luni la caţiva ani) . În ziua Z, mă prezint la uzină. Doamna de la personal are însă o problemă. Nu are cum să ne angajeze. Ne recită „par coeur”: angajarea se face prin repartiţie, prin transfer şi prin detaşare”. Aşa scrie la lege. Nu scrie nimic de concurs. Mergeţi la facultate să va dea repartiţie. Încercăm să o punem la curent cu evenimentele de la ‘89 încoace, dar fără succes. Fiat Justitia!  Hai la facultate. Secretara începe să râdă: păi şi în baza a ce să vă dau eu repartiţie? Duceţi-vă înapoi!

Colegii bucureşteni găsesc o soluţie ingenioasă. Se duc la „Şomaj” şi iau de acolo o repartiţie. Hmm… la mine ar fi cam complicat, nici nu ştiu unde să merg, am actele pe Mârşani; probabil la Craiova, dar cu şanse îndoielnice de reuşită. Într-un târziu, ne vede directorul stând pe hol. Îi povestim tărăşenia; intră cu noi la „Personal” şi porunceşte: „pe răspunderea mea”! Doamna se conformează. Sfârşitul unei zile grele. Voi lucra la secţia de produse speciale.

„Produsele speciale” sunt un eufemism pentru produse militare. De fapt toată lumea ştie asta, dar sună mai conspirativ, inamicul n-o să se prindă.  Ajungem în birou, doi boboci, precum în filmele comuniste cu agronomi; toţi ceilalţi ingineri de acolo se apropie de patruzeci de ani, aşa că suntem porecliţi instantaneu „stagiarii”. Pentru început primim sarcina de a căra găleţile de apă provenite de la aerisirea caloriferelor. Vine iarna, oamenii încă au coşmaruri cu frigul din fabrică, dar acum se pare că încălzirea funcţionează. Ok, o interpretăm ca pe un soi de botez, ne conformăm.

Citim ziarul şi discutăm politică. Eu sunt mai inflăcărat; mi-am cumpărat o insignă cu Alianţa Civică şi o port în piept uneori, aşa că devin „stagiarul politic”. Colegul meu nu e prea interesat, deci devine… aţi ghicit deja…apolitic.

După prima săptămână îmi pierd răbdarea şi mă duc la şeful de birou. Nu am primit nimic de făcut; practic stau opt ore şi discut cu colegii. E drept, am profitat de timp să îmi mai bag nasul pe ici pe colo; IEMI produce de exemplu un tester pentru circuite digitale. Introduci circuitul, apeşi pe buton, şi aparatul îţi spune modelul circuitului şi dacă e bun sau nu. Aş fi curios cum funcţionează, dar colegii mă avertizează că s-ar putea să nu mai ştie nimeni; cei care l-au proiectat nu mai sunt prin ţară.

Primesc o temă de lucru, un fel de interfon pentru autospeciale. Între timp, „şeful” mă trimite în secţie să îi ajut la echiparea unei maşini. Cel cu care lucrez e un fel de şef de sindicat; după două zile mă întreabă dacă nu vreau să devin membru. Îi răspund cum poţi să răspunzi doar la douăzeci de ani , că în viziunea mea un inginer bun nu are nevoie de sindicat ca să îi apere drepturile.

Domnul Ardelean este inginer în secţie. De câte ori mă vede îmi şopteşte : UDMR-ul! Prima dată nu am înţeles, abia mai târziu mi-am dat seama; UDMR face parte din AC, şi cum ungurii sunt duşmanii, Alianţa e o organizaţie duşmănoasă. Altfel, e de acord cu mine cam pe orice temă. E un munte de om, îl simt totuşi cald şi înţelegător. Ce o fi în mintea oamenilor ăştia?

Colegul meu de cameră, din facultate, Florin, se angajează alături, la IIRUC. E ca în „răsplata talentului”: un coleg care ştie că e printre cei mai buni la computere – a construit zeci în timpul studenţiei – îi face o recomandare.

La noi în fabrică există un fel de cantină; poţi mânca o ciorbă sau un pilaf la preţ bun şi un Brifcor. La IIRUC e altfel: au prăjituri și Pepsi. La noi programul începe la şapte fără un sfert; la IIRUC la nouă. La noi nu poţi ieşi din fabrică fără bilet de voie. Uneori îmi iau bilet de voie şi cumpăr pentru toţi covrigi de la metrou. La IIRUC nu e nici un portar. Muncitorii au găsit ( sau au făcut) o mică spărtură în gard prin care se poate „evada”; o folosesc și eu uneori ca să beau un Pepsi. Mă amuz cu Florin: IEMI e în comunism, IIRUC în capitalism.  Cei din comunism mai evadează din când în când. Ei repară PC-uri, celebrul Felix PC: prima operaţie e să introducă o bucată de carton în sloturile libere. Conectorii româneşti sunt aşa de proşti că fac scurtcircuite.

Mă duc la şeful meu şi îi spun că nu mai vreau să folosesc condensatorii mari şi butucănoşi pe care îi avem prin fabrică. Îi arăt catalogul: chiar şi IPRS produce generaţia nouă, mici şi lucitori.

E de acord, dar trebuie să fac un referat. Zice: dar nu pune 4 bucăţi, pune 100 să avem pe aici. Facem. Observ că are un tic, atunci când semnează, chiar şi bilete de voie,  îi tremură mâna. Povara răspunderii…

Merg cu referatul la „financiar”. Există o doamnă acolo, „control financiar preventiv”; mă întreabă ce rachetă spaţială construim de tot venim cu referate? Dar cum nu are nici o idee de ce conţine referatul, semnează.

Bun, gata proiectul, hai să îl punem la teste. Mi se pune în braţe o carte cu cerinţele echipamentelor militare, trebuie să iau de acolo probele necesare şi să le scriu în caietul de sarcini. N-am scris niciodată aşa ceva şi nu prea găsesc pe nimeni să îmi explice. Ok, iau din carte: în principal am vibraţii şi probele de temperaturi. Bine că am ieşit din Pactul de la Varşovia, acum trebuie să testez la -35 grade în loc de -55.

Mă duc la vibraţii. Băiatul de acolo mă întreabă dacă trebuie să îl montăm pe avion. Nu zic, pe maşină. Păi nu am mai făcut niciodată probe la vibraţii aşa de mari, îmi zice. Aduc cartea, ne uităm împreună. Aşa scrie, deci le vom face. Bine că am scos condensatorii ăia, nu am nici o componentă care să aibă masă semnificativă, iar lipiturile le-am făcut cu mâna mea. Toate bune, deci, nu sunt probleme.

La temperatură am îndoieli. Nu am lucrat niciodată la -35 de grade; întreb dacă nu pot face nişte încercări preliminarii. Nu, nu se poate. Sunt destul de conştient că nu voi putea obţine puterea maximă, încerc să le explic că e un pic aberant, pentru că matematica ne stă împotrivă: U pătrat pe R la 12V vârf la vârf  şi 4 ohmi dă fix 4W ; dacă mai pui şi pierderile, sigur va fi mai mică.

În fine, nu prea mai pot schimba nimic; mergem la probe şi evident că măsurătorile arată 3,6 W, mai ales că doamna care le face are o atitudine făţiş ostilă şi priveşte acele aparatelor dintr-o parte, să iasă mai puţin. Dar şi fără atitudine, tot 3,8 ar fi ieşit. Le explic că e la fel şi cu produsul actual, dar înţeleg că m-am păcălit. Trebuia să fac asta înainte de probe.

Mai târziu aflu şi de unde venea ostilitatea: înaintea mea, fabrica omologase o staţie radio despre care colegii spuneau că se strică de trei ori pe săptămână. Evident că nu ar fi avut cum să treacă aşa ceva în condiţii corecte; i se forţase mâna şi acum trebuia să se răzbune.

Fabrica se pregătea de o mare licitaţie; armata trebuia să elibereze frecvenţele pe „normă est” şi să treacă la cele pe „normă vest”. Deci avea nevoie de noi staţii radio. Dar o să las continuarea pentru o eventuală dată viitoare…

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. povestea imi aminteste acut de primul meu post… desi a fost mult inainte de marea inghesuiala, e tare asemanator cu al tau. Deosebirea e ca nu am carat galeti cu apa ci am razuit cu lama de ras Willkinson doua saptamini, pardon, pe atunci nu era Willkinson, dar am uitat cum se numea, tabele din niste desene trase-n tus pe calc. Marii sefi de la personal sunt intotdeauna si peste tot la fel, pe atunci mai aveau inca o sarcina speciala, sa verifice modul in care eram tunsi!

    Si brusc am primit o sarcina pt. care eram absolut incompetent si pt. care nu existau competenti, sa editez o carte tehnica!

    P.S Interesanta turnura pe care o ia aceasta platforma, se pare ca marile analize politice au devenit plictisitoare..

    • Cred că Astor se găseau pe vremea aia. La un moment apăruseră şi unele româneşti, care evident nu tăiau :)
      Nu ştiu precis ce turnură ia platforma, eu doar scriu :) ; am propus de la început articole de inginerie, de obicei de IT pentru că din asta îmi gâştig pâinea actualmente, dar cred că trebuie să participăm şi noi un pic la „bal”. „Planul meu ascuns” e să atrag cât mai mulţi practicanţi ai acestei meserii în discuţie. Politica e interesantă ( nu împărtăşesc ideea că pute, felul în care se face azi pute, dar altfel politica e o preocupare nobilă principial vorbind) însă pentru ca societatea să funcţioneze trebuie să participăm la bunul ei mers, ingineria e si ea o parte a culturii, în sens larg. M-am gândit să scriu partea sta pentru că văd că există un curent de idealizare a industriei socialiste – din partea celor care nu au avut de-a face cu ea de obicei. Ori, ea a fost departe de a fi ideală, pur şi simplu a fost aşa cum a fost. Unele aveau şanse de supravieţuire, altele chiar au supravieţuit, altele pur şi simplu nu au reuşit să se orienteze la timp, nu au înţeles că vremurile s-au schimbat. E timpul să încetăm toate discuţiile astea cu ce-ar fi fost dacă ar fi fost dar n-a fost şi să vedem ce putem face acum.

      • am avut sansa sa-mi cistig piinea si-n tara inginerilor, in „marea inginerie” in trenuri de mare viteza, as zice fara falsa modestie.
        L-am intrebat pe un coleg neamt, aerodinamician de clasa, de ce sta in domeniul trenurilor si nu merge in aviatie? Mi-a zis ca-n aviatie ar avea sansa sa-mbunatateasca 1% din aerodinamica avionului, in timp ce la trenuri poate 30-40%.

        Exact asta era sansa noastra pe atunci, bucuria noastra, plecam de la zero taiat in patru, puteam, in ciuda conditiilor sa facem extrem de mult. Eu spuneam pe vremea aia ca-i usor sa fii ing. in Germania, ai tot felul de materiale la dispozitie, standarde, proceduri, documentatie, ai pe cine intreba in timp ce noi nu aveam si nici nu stiam mare lucru, trebuia sa inventam, improvizam zilnic.

        Puse una peste alta cei 18 de ani de inginerie in Ro mi-au dat mari satisfactii, aveam o mare libertate de a lua decizii tehnice, puteam sa lasam fantezia sa zburde, fara proceduri SAP fara formalisme. Si culmea, o mare parte din cele „inventate” au functionat. Comparind cu ingineria vestica, sau mai bine spus actuala, unde fiecare maruntis trebuie justificat pt. a fi finantat, trebuie facut sute de folii power point, planuri detalilate care te-ndeamna sa minti, ca e imposibil de planuit neprevazutul, ca d-aia e cercetare, ca d-aia e noutate, pt. mine a fasot raiul pe pamint, profesional vorbind. Desigur aveai nevoie de un stomac solid, sa treci peste politruci, sa admiti salariul de mizerie pe care-l primeai dar era cumva romantic. Ca vorba aia, cineva fu intrebat cind a trait el cel mai bine, „pe vremea lui Stalin”, aveam 20 de ani si ceva, bunaciunile faceau coada.

        • @neamtu tiganu, chestia e cu acei 80% vs. 20%. Multa lume regreta acea perioada si pt. ca e o zona comoda. Adica 80% din performante se obtin cu 20% efort. Asta era pe vremea lui Ceausescu, s-au facut multe produse cu 80% din performanta mondiala (sa zicem) si multi au crezut ca restul de 20% ca sa ajungi in varf se obtin cu restul de 20% efort. Adica mai lipseau cateva componente de import, o finantare in plus, si treburile erau ca si rezolvate. Dar ca sa storci ultimii 20% iti trebuie de 4-5 ori mai mult efort sau chiar mai mult. Ca si la alergari…aproape orice tanar sanatos poate sa sprinteze 100m in 13 secunde, e barem de admitere. Dar ca sa faci acei 100m in 11 secunde e nevoie de ani si ani de antrenamente. Ani de antrenamente pt. o diferenta de 2 secunde. Ca sa cobori sub 10 secunde se nasc 1-2 oameni pe planeta, pe an, care vor putea face asta.
          Ce-am vrut sa spun…multa lume nu intelege ca pe vremea lui Ceausescu era mai „placut” din cauza ca industria era intr-o zona comoda. Aveau timp sa puna tinerii ingineri sa care galeti cu apa sau sa stearga tabele cu lama de ras. Sa fii in zona performantei e nasol in general desi din exterior pare romantic si fain. Ca si colegul care nu voia sa plece de la trenuri la avioane. La trenuri era regele aerodinamicii, la avioane ar fi pus sefii presiune pe el cu „trebuie mai bine, trebuie mai bine!!!”.
          Si eu am stat vreo 6-8 luni intr-un „institut”…dupa vreo 10-15 zile de discutii cu colegii de birou in care fiecare din ceilalti era luat la analizat si disecat (cand lipsea) mi-am adus de acasa materiale si am inceput sa lucrez machete de avioane (hobby-ul meu). Din cand in cand aparea Directorul, un tip masiv, cu parul alb, cu o privire severa. Si-i ascultam 30 min – 1 ora povestile din anii ’60, cum totul era „armata”, institutul era gata de „interventii”, samd. Il aprobam din cap, radeam la poante, samd. Am plecat pt. ca pur si simplu mi se parea ca fur banii cuiva (salariul era oricum f mic), pt. ca era ceva ireal, mi se parea ca sunt intr-o bucla temporala (intr-un birou mai dosit exista si tabloul lui Ceausescu pe perete) nu-mi imaginam ca se putea termina cu bine situatia aia. Toti erau „importanti”, se banuiau intre ei ca-s „securisti”, „sifonari”, aveam ce-i drept si un coleg ing. f pregatit si cu care se puteau discuta multe lucruri interesante dpdv profesional. Cand era treaz. Destul de rar. Pacat de pregatirea lui.
          Habar nu am ce mai face „Institutul” la ora asta. Cladirea exista si vechea sigla la fel.

          • indiscutabil, Pareto are dreptate, eu priveam insa strict, egoist din pozitia de inginer, din placerea de a practica aceasta frumoasa meserie, nu din a eficientei economice. E ca si cum ai compara Wagner cu Verdi, Verdi e frumos, usor, in timp ce Wagner e adinc, poate prea adinc si prea lung.

            Am trait pe pielea mea lupta pt. acel 1% desi, culmea, in germania e un fel de regula nescrisa, programele de R&D isi propun mai intotdeauna 30%!?

    • Lamele de ras Wilkinson (cu un singur l…) sunt prezente vechi pe piata romaneasca. Cred ca de prin anii saizeci. Au ramas pana astazi cele mai bune pentru corectarea desenelor executate pe calc, la polul opus mentinandu-se lamele Gillette. :)

  2. pentru cei vechi aceste istorii isi au parfum lor…

    pentru ca viata merge inainte ar trebui sa acordam timp si spatiu pentru cei noi, care la fel, au povestile lor si poate sunt mai actuale si mai relevante momentului.

    povestea dvs. mi-a facut reala placere – ce vremuri!!!!
    Multumesc.

    • Din fericire, epoca blogurilor nu mai cunoaşte constrâgerea spaţiului disponibil. Când aveam la dispoziţie 4pagini/două culori, de patru ori pe an ( revista Politehnicii de exemplu) învăţaserăm să ne exprimăm în 2000 de caractere :) Cred că lumea de atunci era mai pitorească tocmai pentru că era atât de anapoda. Vedeţi eventual şi articolul meu precedent, despre studenţie. Pe măsură ce timpul a trecut, job-urile pe unde am mai fost au devenit din ce în ce mai normale, deci lipsite de savoare literară :)

  3. Nostalgia postdecembrista, cultivata in gradina inginerilor, cara inca in spate elanul demiurgic de a vedea cat mai repede cum visul de pe planseta proiectantului prinde viata pe fluxul de productie. Institute de cercetari, din varii domenii, imaginau la cheie fabrici si uzine, iar politica nationala de dezvoltare economica pompa din greu fonduri pentru investitii.
    Eficacitatea eforturilor, in conditiile unei autarhii severe, s-a clatinat mai intai la impactul proiectului cu realitatea si a sucombat sub presiunea eficientei cu care o alta lume, deschisa, producea orice visam noi.
    Pana la proba contrarie, cel mai valoros capital cu care au pasit inginerii in noul mileniu este acela dat de constiinta propriilor greseli anterioare. Neasumate insa, ba chiar escamotate, greselile si-au luat tributul: cercetarea a disparut, productia indigena s-a prabusit, iar creierele ingineresti au esuat in fuseraie sub demnitatea si calificarea lor.
    Astazi o combinatie sinistra de lene si concupiscenta face superfluu titlul de inginer intr-o proportie ingrjIoratoare. Chiar daca au fost copii buni si studenti eminenti, dupa absolvire, cei mai multi ingineri pierd contactul -daca l-or fi avut vreodata- cu domeniul si plutesc in deriva profesionala spre un iluzoriu maxim de confort cu minim de efort. Ce poti sa le reprosezi?
    Pe termen lung, subutilizarea inginerilor are insa un potential mult mai devastator decat bejenia in masa a romanilor sau decat plaga plagiatorilor.
    La urma urmei ca sa faci trecerea de la strategie la campul tactic ai nevoie de oameni priceputi. Si la poza de ansamblu si la cea de detaliu.

  4. eu constat ca lumea e mica rau.
    de ce e mica ?
    pt ca pur intamplator am ajuns aici
    si pt ca pe neamtu tiganu il cunosc de pe blogul roz ( salutari, neamtule !)
    si pt ca am lucrat la iemi o gramada de ani.
    e drept, nu la sectia militara, ci la babuciu, la sectia de aparate de masura si control,
    la singurul ateliar din tara care construia osciloscoape.
    si am inceput munca acolo in 85, cand singura zi libera pe luna era ultima duminica, pt ca abia atunci terminam planul pe luna trecuta….
    si al de se lauda ca a facut minunea aia de aparat de identificat circuite imprimate era fostul director popa, care s-a dus cu el in america sa-l vanda… auzi , in america !
    ar fi multe de spus, dar dvs ati venit in fabrica cand director era un colonel de armata, paralel cu electronica, imi scapa numele acum.
    iar pana la desfiintarea fabricii , cand nu se mai fabrica aproape nimic dar se luau salariile (de unde ???) toate serviciile din firma au ramas la locul lor, de la aprovizionare pan la personal , ctc, proiectare (!!!) si celelante.
    articolul mi-a cam rasucit un cutzitash in rana, pt ca mi-am dat sufletul vreo 14 ani pe acolo…
    acum, pe locul ala sunt blocuri.

    • Ţară mică, ingineri puţini … :)
      Da, dl Sotropa era director, problema e că el cred că era paralel cu piaţa în general, nu cu electronica; probabil că dacă s-ar fi insistat pe zona de AMC s-ar fi putut face ceva ( si acum mi-as dori un versatester :) ) pentru că pe bunuri de larg consum eram oricum „mâncaţi” de chinezi . Dar in ’90 când puteam importa chestiile care ne lipsiseră se puteau face scule profesionale la preţuri mai mici ca în occident şi la aceeaşi calitate. Sotropa a mizat totul pe licitatia cu armata si a pierdut, de restul nu prea i-a păsat.Nici nu stiu prea multe amănunte, eram un simplu „stagiar” :) Stiu că după ce am plecat o parte din sediu se inchiriase la BCR, probabil de acolo veneau si salariile. Dumneavoastră sunteţi, desigur, mai ataşat sentimental decât mine, pe bună dreptate; eu am fost un fel de „outsider” – am venit intr-o fabrică în care mi-as fi dorit să lucrez dacă m-ati fi întrebat pe vremea studentiei, era pe „lista scurta” de preferinţe, dar când am venit era deja o fantomă. Poate că o să mă îndur să scriu şi partea a doua. Ce pot să spun e că fabricile de stat de pe vremea aia nici măcar nu aveau marketing. Chiar dacă ar fi inventat becul electric, n-ar fi fost in stare să îl vândă. Am avut revelaţia asta, in acelaşi an, când am fost la ElectroAparataj să comand nişte conectori. Ei nu stiau să vândă decât cu camionul. Singurii lor clienţi erau nişte basarabeni care cumpărau conectori pe normă vest ca să pună la televizoarele lor normă est şi să le vândă în România; doar ei mai puteau comanda cu camionul. Eu, care voiam doi conectori pentru prototip eram ca un fel de extraterestru; dacă mă duceam la o prăvălie din vest poate mi-l dădeau şi gratis in ideea ca o să pun produsul in fabricatie si o să comand câteva mii, dar ei nici catalog nu aveau :)

  5. am lucrat la iemi 14 ani, pana prin 1999.
    am fost chiar si seful atelierului de osciloscoape din cadrul sectiei amc.
    ( nu aveti cum sa nu va amintiti de babuciu, cam nebunul de sef al sectiei…)
    cam rasucesti un cutit in rana, domnule Badici.
    am lasat multa sanatate si neuroni la fabrica aceea.
    ps. salutari neamtului, cunostinta mea mai veche de pe un blog cam roz.

    • 1999? Inteleg că aţi fost pe baricade până la „marele final”? Eu am lucrat doar intre ’91 si ’92, o experienţă amară într-un fel, deşi am avut o ofertă de a rămâne la cealaltă secţie, nu mai stiu cum se numea, AMC1?, am declinat-o . ( nu am vrut să folosesc nume reale în articol, aşa că nu voi folosi nici aici, cu excepţia colegului meu de cameră, căruia i-am cerut acordul:) )Erau destui oameni grozavi si buni profesionişti la IEMI, dar barca nu avea cârmaci, era clar că e chestiune de timp până la naufragiu…. păcat, a avut nişte ocazii dar le-a cam ratat.

      • director era colonelul vulcan.
        ma duc kla el, era dupa revolutie , si ii zivc
        domnule director, hai sa facem o combina de masura.
        fara mari pretentii, care sa contina un osciloscop, un versatester si un multimetru.
        sa o scoatem la un pret modic si sa o vindem si la oamenii de rand.
        pentru ca pana atunci vindeam numai la firmele de stat, la privati era interzis.
        pai, fa-o! imi zice el.
        dar, stiti, e nevoie de materiale, proiectare, prototipuri, omologare… un simplu inginerash ca mine nu poate face singur toate astea, doar nu vreti sa ma apuc sa fur piese ?…
        de ce nu ? intreaba el.
        nu ti-ar prinde bine o prima?
        prima pentru un produs nou era de trei ori salariul.
        iti dai seama ca am renuntat.
        desi si acum imi pare rau.
        ei bine, colonelul asta a pus fabrica pe butuci.
        iar ultimii doi trei ani veneam la serviciu, semnam condica si luam bilet de voie si plecam, ca oricum nu se mai facea nimic nimic in fabrica.
        mai stiu ca arhiva firmei e pe la buzau.

  6. Era un obicei ca tinerii ingineri stagiari (care doreau sa lucreze in proiectare) sa fie „incaltati” cu productia specila. Faceai la delegatii, comandamente si-ti plimbai produsele pe la n`spe institute de tot felul de ti se facea acru. Pe un salariu de mizerie (diurna nu-ti ajungea nici de mancarea de pranz la impinge tava, daramite sa mai si cinezi)
    Ca un „mos” care se respecta (bag sama ca imbatranim de ne tot aducem aminte de „cinereță” :P ) imi aduc si eu aminte de proba de -35 C, proiectasem un motor de cc care „omora” sursele obisnuite (avea cateva sute bune de A la pornire, fie puscau sigurantele fie scadea tensiunea ca la un „scurt”) . Am fost nevoiti sa proiectam si executam o sursa speciala pentru el, o magaoiae de vreun metru cub si grea de cateva sute de kile.
    Am carat-o la ICPE, nici dracu nu mai voia s-o aduca inapoi :P Si eram cu ea pe inventar…
    Ar mai fi ceva de spus.
    Nu stiu cum era la IEMI dar la fabrica mea (EMT) toti fugeau de productia speciala ca de dracu. Cand eram chemati sa ni se „ïmparta” diverse subansamble din produsul mare aveam dispozitia expresa sa refuz cat mai multe (n-aveai nici o sansa, ti se bagau pe gat).
    Iar daca cineva isi imagineaza ca produsele militare erau ceva de varf, la creme dela creme, se inseala amarnic. Nu eram la curent cu aproape nimic din ce era similar pe piata (nu la varf, nici macar la nivel mediu, de la mai multe firme), nu aveam acces la informatie, nu le miniaturizam cat se poate de mult, nu faceam mai nimic din ce era normal sa facem. Fie copiam la sange niste „chestii” rusesti, fie faceam, din repere deja existente, ceva similar ca gabarit si performante, dar absolut nimic cu adevarat remarcabil.
    Productia speciala nu a fost un motor al cercetarii si dezvoltarii de noi tehnologii…cum „zic” filmele americane. a fost o corvoada. Cel putin pentru fabricilre „civile”.
    Asa ca nu iesit bici…si nici nu a pocnit :P

  7. Mulțumici, Dottorre.

    Îmi pare bine că pot să aflu ce se petrecea pe acoale înainte de căderea ceașcăriei. Aveam o idee, dar cum o deteși brâncă, așa…e priceless, ca VISA.
    Păcat că nu se bagă și unii mai vârstnici – or fi plecat toți! – care să fi intrat în pâine prin anii 60-70, de ei aș fi fost mult mai curios.
    Eu am început cam când ai terminat tu, așa că da, îmi aduc bine aminte de durerea-n baskkero masivă, care a și pus pe butuci mai toată industria, câtă mai rămăsese.
    Depinde mult și unde nimerești, aștia conexați cu bbeddrolul au trăit mai bine, că acolo era fluxul dinu patrokklist gros, aveai unde pune-un tap. Turbo Men-ii, carevasăzică. Sau armata.
    Ericssoane, Zi-mă!-ense…echipamente moderne, training, hulla-hulla!
    Ș-aștia au plecat gros pe la Pratt, GE, șamdde-șamdde…
    Dar și faptul că cei mai mulți ne-am găsit cumva muncă de ingjjineri pe aici, demonstrează că nu era dracul chiar atât de negru, educație se făcea.
    S-a dus ceașcă pe câmpie cu pluta lu” Hukkle Berry, altfel nu ajungeam aici.
    Să-ți dau un exemplu, uite, bâllgarssky radio aveau o uzină, Mechatronica, pân Gabrovo.
    Cum zice numele, oamenii fac mașini de mișcă mecanice cu electronice. Servoxxx.
    Cum-necum, c-o-rupp ție și hau, oamenii s-au adaptat perfect. N-au închis, au lăsat-o jos cu PC control pe genunchi și au dat-o pe Beckhoff – tot în șprițrittul ăla – ce mai, e o frumusețe, ce design fac.
    Și erau la competiție cu Elvețienii, Polytype, care i-au și cumpărat până la urmă, kk-așa-i în tenis.
    O fi fost bibipukkinezie? Poate, cine știe, cert e că n-au vândut la scrap, au o mulțime de mașini cu Motion Control vândute peste tot.
    Ceea ce ar fi fost ușor, era pe țeavă și la noi. Dar la noi nu s-a întâmplat, noi am vândut tot și am cumpârat de la alții.
    Sau, să nu mă uit, am fugit ca prosstovannii.

    • Multumesc. Nu sunt deocamdata dottore ( si la cat timp am disponibil in ultima vreme probabil ca nici n-o sa ajung, cand m-am apucat era mai criză… si aveam timp) . Eu zic că se puteau face multe, am mai comantat pe aici, cand m-am angajat aveam parca daca nu gresesc 7000 lei salariu, deci puteam concura cu chinezii lejer, cred ca era pe la 60 de dolari, nu mai tin minte . De Gabrovo stiu că era un fel de locul bancurilor, ca Băileşti :) Nu stiu cum au reuşit alţii să dea asa de crunt cu oiştea-n gard; la IEMI a fost clar, toţi cei care au lucrat cu armata au fost convinşi că indiferent ce fac ăştia n-o să ii lase din braţe, aşa că au ales să nu facă nimic…

    • „Păcat că nu se bagă și unii mai vârstnici – or fi plecat toți! – care să fi intrat în pâine prin anii 60-70, de ei aș fi fost mult mai curios.”

      Ce ati dori sa aflati de la acestia sa aflati?

      In discutie nu se prea baga seniorii (termen uzitata in tarile vestice pentru varsta a treia, iar in Romania se vorbeste de batran la 50 de ani) pentru ca asa cum spuneti au plecat din tara ori sunt la pensie (la 65 de ani e obligatorie pensionarea).

      Si daca s-ar „baga” cine i-ar asculta dat fiind ca majoritatea au doar „o singura diploma (comunista) de inginer ” fara ….masterate, doctorate prin tara sau strainatate; poate in schimb au experienta in mari firme din Europa sau America de Nord.

      • Pai foarte bine, dacă sunt la pensie au timp să scrie :)
        Anii ’70 sunt un fel de ” vremurile bune ” ale comunismului. Ar fi interesant de vazut din perspectiva cuiva care a lucrat in vremurile alea cum funcţiona „proiectarea”, „asimilarea” ( o parte din produse erau copiate cu licenţă, altele fără, „furate” ) ; cred că problemele erau altele. Când mi-am făcut licenţa la Electronică, toate colecţiile de reviste tehnice de prin biblioteci se intrerupeau brusc in anii ’80.( asta apropo de scandalul plagiatelor de azi, atunci nu aveai din ce cita :) ) Deci prin anii ’70 inca mai exista legătura cu ce se făcea în exterior, poate şi mediul respectiv are nevoie să fie descris.

        • Da d-le, anii 70 au fost o mare deschidere, mai ales tehnica. Firmele vestice roiau pe la noi, parca primisera un semnal ca e rost de cistigat bani. Tin minte ca United technology a tinut un seminar la Intercontinental, au avut si piscoturi si sampanie, ne spuneau ca ei cheltuie un milion de dolari pe zi pt. cercetare, din dorinta de a fi primii. Pina si USA avea o expozitie teribil de mare, la pavilionul expozitional, care era luata cu asalt de romani. Aveam chiar si documentatie, standarde straine, regulamente de proiectare, chiar si de la englezi, nu stiu pe ce cai se procurau, cred ca spionajul tehnic romanesc era ceva, pe unele scria „secret”, nu stiu de ce, azi nici asta nu mai exista.

          Si e adevarat, in anii 80 s-a intrerupt brusc totul.

          Am scris pe blogul meu destul de mult despre subiect vezi http://la-neamtu-tiganu.blogspot.de/2012/04/fixamed.html

          „Asimilarea” se facea asa cum se face si azi si-n tarile vestice, prin copiere, dar stim cu totii ca nu e chiar usor sa copiezi daca nu esti chinez, nu aveam, cum se zice mai modern, „know why”, vedeam cum e facut acel ceva dar nu stiam de ce e asa si nu altfel.

  8. Experienta mea este intrucatva similara cu experienta domnului Badici.

    Am terminat Electronica un an dupa domnul Badici si am ajuns la primul job, la institutul de cercetari militare de la Clinceni.

    Cei care erau de pe vremea odiosului acolo numeau noii angajati „tineretul bovin” pentru ca erau extrem de invidiosi pe noua generatie.

    Institutul trecuse pe auto-finantare si depindea de livrari de produse si contracte ca sa supravietuiasca. De aceea noii absolventi erau pusi pe proiecte competitive iar vechii angajati, binisor ruginiti, erau cam tinuti pe tusa.

    In sensul asta am avut un pic de noroc nimerind pe programe folosind hardware modern si programe moderne.

    In sensul asta experienta era acceptabila daca erai dispus sa lucrezi zdravan.

    M-a deranjat ceva cumplit acolo si nu am rezistat mai mult de un an plus ceva.

    Institutul se finanta din contracte, insa grila de salarizare era bugetara cu un spor de cercetare.

    Dupa vreun an acolo, din cauza inflatiei galopante din anii ’90, salariile incepusera sa fie mici si oamenii au inceput sa plece in masa la firme private. Seful institutului s-a scarpinat in cap si si-a zis ca trebuie sa tina oamenii la lucru cu forta daca trebuie.

    Au venit domnii cu un addendum la contractul de munca prin care nu ofereau nimic, insa tu te obligai sa lucrezi cinci ani pentru ei.

    Initial au incercat sa prelucreze echipele sa semneze si nimeni nu vroia sa semneze.

    Apoi au schimbat termenii sa apara mai palatabili, insa tot fara sa ofere nimic. Au schimbat si strategia in acelasi timp. Au bagat in sedinta unul cate unul, si au aplicat o presiune extraordinara ca oamenii sa semneze. Pana la sfarsitul zilei numai trei din toata sectia nu au semnat, si eu eram unul din ei.

    Peste inca doua-trei luni aparusera zvonuri de concedieri colective. Cum eram eu cu musca pe caciul nesemnand contractul, stiam ca o sa fiu printre primii concediati asa ca am gasit rapid un nou loc de munca…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Badici
Mihai Badici
Absolvent al Facultății de Electronică si Telecomunicații București ( 1991) Administrator de sistem cu peste zece ani de experiență cu specializari in sisteme de stocare si securitatea datelor. De asemenea a absolvit in 1996 Facultatea de Litere la Universitatea Bucuresti. In prezent, consultant IT independent, colaboreaza pe mai multe proiecte legate de infrastructura de date.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro