Apreciez ca foarte încurajator faptul că se discută tot mai mult despre necesitatea dezvoltării gândirii în contextul educației formale. De-a lungul timpului am publicat diverse materiale despre acest subiect. Materialul de față include o serie de aspecte concrete, reale, trăite de mine ca student și apoi experimentate ca profesor. Exemplele se referă la mediul universitar, dar anumite metode se pot utiliza cu siguranță și in alte contexte.
Înainte de a vorbi despre o soluție este necesar să definim cât mai clar problema. Care este problema? Problema este ineficiența cursurilor clasice, de tip prelegere, care au ca unic scop furnizarea de conținut în mod unidirecțional – de la profesor spre student.
În facultate am avut parte de multe feluri de experiențe la cursuri: de la profesori care dictau dintr-o carte, la profesori care se adaptau la specificul studenților pe care ii aveau in față și îi stimulau printr-un mod de lucru interactiv. Au existat cursuri la care, chiar dacă scriam, eram pe trei sferturi adormit. În sesiune scriam încă o dată tot cursul (învățam scriind) și luam 9 sau 10 (dacă materialul scris fusese bine structurat). De altfel, rostul scrierii după dictare la curs este un mister pe care nici în ziua de azi nu l-am deslușit.
Din punct de vedere al predării existau două tipuri de cursuri: cele care te adormeau (cele mai multe) și cele interactive, care te stimulau (excepțiile). Regula e simplă: un curs la care vorbește numai profesorul este un curs care plictisește. S-a demonstrat că atenția nu se poate menține activă continuu peste o durată de 15-20 minute. În plus, capacitatea de păstrare a atenției (”attention span”) a scăzut dramatic din cauza noilor tehnologii – se spune pe bună dreptate că ”Internetul îți atrage atenția ca să ți-o disipe”. Astfel, ceea ce acum 15 ani era plictisitor acum ar trebui să fie oribil de plictisitor. Efectul nedorit se produce pentru că emițătorul uită adesea că nu doar ceea ce spune el contează în comunicare, ci și canalul de comunicație, dar mai ales starea receptorului.
Situația ar putea părea ceva mai bună la partea practică, de laborator. Însă, dacă tot ce face studentul este să urmeze mecanic niște pași atunci, chiar dacă face corect acest lucru, cunoștințele sale nu sunt persistente. Experiența mea este că, indiferent de notele pe care le-am primit în facultate, constat acum că numai o mică parte din ceea ce am învățat a ajuns să fie persistent pe termen lung. De fapt, am înțeles bine doar ceea ce a trebuit să explic eu altora.
Dacă atunci când eram student (perioada 1995-2000) profesorul era încă îndreptățit să se pretindă principalul furnizor de informație de specialitate pentru studenți, acum lucrurile nu mai stau deloc la fel. Azi studenții au acces la nenumărate cursuri online (MOOCs), tutoriale, cărți și pagini web cu foarte multă informație. A utiliza aceleași metode ca acum 15, 20 sau 30 de ani – a te considera mai ales un furnizor de informație – este pur și simplu absurd. De ce? Să presupunem că rolul esențial al profesorului este acela de furnizor de informație. În acest caz, am putea înlocui profesorul cu o înregistrare a celui mai bun profesor din lume, care prezintă cel mai bun curs din lume pe o temă dată. Prelegerea perfectă există. De ce mai avem nevoie de altele mai proaste? Ca profesor mi se confirmă mereu că prelegerea este un mod ineficient de a transmite informații. Astfel, chiar dacă mie mi se pare că am explicat foarte clar un lucru, în momentul în care pun studentului o întrebare legată de acel lucru acesta răspunde greșit. Acest lucru se întâmplă tot mai des. Stilurile de învățare ale studenților s-au schimbat foarte mult in ultimii ani si nu sunt deloc antrenate. Capacitatea de a urmări o expunere orală, oricât de bine construită si argumentată, s-a diminuat mult.
De ce nu funcționează transmisia unidirecțională de conținut profesor-student? Pentru că uităm elementul esențial, scopul în sine al procesului, uităm că studentul este cel care învață. Metaforei ”învățare centrată pe student” i s-au atribuit diverse înțelesuri. Pentru mine înțelesul este următorul: esențial pentru învățare este procesul care are loc în mintea elevului/studentului. Analizând acest proces putem identifica trei elemente de bază, în ordinea importanței: a) motivația de a învăța ceva, b) instrumentele necesare pentru a învăța și c) conținutul învățării.
Totul începe de la motivație. Dacă nu există motivația de a învăța ceva, atenția studentului va fi în altă parte și nu va recepționa aproape nimic, indiferent de calitatea conținutului ”emis” de profesor. Dacă studentul nu știe cum să învețe atunci nu va atinge scopul învățării care este înțelegerea, (nu doar memorarea mecanică) iar cunoștințele nu vor persista pe termen lung. Ce folos că ai memorat o grămadă de detalii și că ai trecut examenul, dar nu ai și înțeles ceea ce ai memorat? Cel mai puțin important este conținutul pentru că, la ora actuală, acesta nu doar că nu lipsește ci este chiar supraabundent și adesea gratuit.
La ora actuală problema este cum cauți ceea ce te interesează într-un volum imens de date, cum filtrezi datele respective, cum distingi esențialul de detalii, cum identifici sursele de calitate și de încredere. Acestea sunt aspecte pe care profesorul ”clasic” nu le adresează pentru că acum 20-30 de ani aceste probleme nu existau. Azi nu mai avem nevoie de profesor în rolul de simplu furnizor de conținut, de profesorul-enciclopedie, pentru că avem deja destule enciclopedii digitale și cursuri online. Avem nevoie de un nou tip de profesor: profesorul-antrenor, profesorul care stimulează gândirea, care ghidează procesul interior din mintea elevului/studentului, care îi arată elevului/studentului cum gândește, cum caută informații și cum judecă, cum descoperă soluții. Studentul are nevoie de un model de gândire nu de un recitator de slide-uri.
Ca profesor, în primul rând încerc să aflu ce îi interesează pe studenții mei în mod spontan, nu pentru că li s-a cerut, ci pentru că așa doresc ei. De exemplu, la cursul de Comunicații Mobile am avut două feluri de studenți: unii era interesați mai degrabă de partea de aplicații software iar alții, din contră, mai degrabă de partea hardware, protocoale și măsurători specifice rețelelor mobile. La partea de lucrări practice/proiecte am oferit ambele variante de dezvoltare, inclusiv colaborare cu firme de specialitate pe direcția aleasă. Ceea ce am observat este că studenții au mari dificultăți în a învăța teoria care nu este legată de direcția aleasă de ei – nu au motivația să facă acest lucru. Au învățat în schimb noțiunile teoretice necesare ca să poată realiza practic proiectele alese de ei. Acea parte din teorie nu a ridicat probleme pentru că avea sens să o învețe, avea o utilitate evidentă și o aplicabilitate imediată.
La cursurile de master, de exemplu, majoritatea studenților sunt deja angajați deci au o disponibilitate scăzută pentru școală. Discut cu fiecare și încerc să aflu ce anume lucrează la firma unde e angajat, ce îl interesează și dacă putem găsi o temă de proiect legată direct de job-ul lui – încerc astfel să co-interesez studenții. A pretinde unui student să învețe ceva ce el nu crede că îi folosește este timp pierdut. Ori îl convingi că ceea ce îi ceri este în folosul lui ori l-ai pierdut – învățarea cu de-a sila nu merge. Cred că mulți profesori neglijează aspectul motivație și consideră că pot forța studentul să facă ceea ce i se cere așa cum un șef autoritar cere unui angajat. Dar, chiar dacă reușesc acest lucru și chiar dacă studentul trece testul formal, după ce se silește să memoreze acele informații acestea nu persistă pe termen lung. Unde motivație nu e nimic nu e.
Al doilea aspect esențial în procesul de învățare se referă la setul de instrumente de învățare – tehnicile de muncă intelectuală. Un instrument potrivit face învățarea mai interesantă (de unde legătura cu motivația) dar și mai solidă/durabilă.
Cum procedez pentru a stimula gândirea studenților în timpul cursului? De exemplu, în loc să prezint în mod liniar diapozitivele pe care le am pregătite, procedez astfel: le scriu studenților doar tema/obiectivul cursului pe tablă și apoi le cer să pună întrebări, orice întrebări. După asta discutăm întrebările și le reformulăm împreună pe cele care nu sunt suficient de precise. Le notăm pe tablă. Uneori adaug și eu întrebări. Decidem apoi împreună o anumită ordine logică preferată în care să căutam răspunsurile la aceste întrebări. La unele întrebări caută ei răspunsul folosind mijloacele existente (slide-uri, cărți în format electronic, Internet – dacă au acces la calculatoare). La alte întrebări răspund eu.
Studenții sunt încurajați insistent să aibă opinii personale și să ofere feedback profesorului. Dacă apar întrebări la care nu putem răspunde pe loc acestea rămân ca temă de gândire. Studenții, împreună cu profesorul, sunt căutători ai adevărului și e normal să nu găsească pe loc orice răspuns. În cazul în care studenții caută pe loc un răspuns, căutarea are loc într-un timp limitat, 10 minute, de exemplu. Dacă studenții nu au acces la documentație căutăm împreună răspunsurile în diapozitivele pregătite pentru curs. Se discută răspunsurile găsite și se aduc completări acolo unde este cazul. Se poate reveni la faza de formulare de întrebări și procesul se reia, în limita timpului stabilit.
Se poate observa că instrumentul de învățare folosit în acest caz este extrem de simplu: întrebarea. Metoda descrisă este o adaptare/inovație proprie bazată pe metoda RICAR (acronimul vine de la etapele procesului de lectură activă: Răsfoire, Întrebări, Citire, Aducere aminte, Recapitulare) descrisă în cartea ”Învață cum să înveți” a lui Derek Rowntree. Metoda a fost propusă pentru lucrul individual (studiu și scriere) dar am adaptat-o și pentru susținerea unui curs. Cursul devine astfel un proces de studiu în echipă, o activitate de tip lectură activă.
Pentru studiul în echipă se poate folosi (de exemplu la orele de lucrări/seminar) și metoda mozaicului. Astfel, se formează grupe de studenți. De exemplu, 12 studenți sunt grupați astfel: {A, B, C, D}, {E, F, G, H}, {I, J, K, L}. Fiecare grupă studiază un alt subiect în conexiune cu o temă comună. Într-o fază ulterioară, se formează noi grupe, astfel încât fiecare nouă grupă să includă cel puțin un membru din vechile grupe. În exemplul considerat noile grupe vor fi: {A, E, I}, {B, F, J}, {C, Q, K}, {D, H, L}. În noile grupe fiecare membru trebuie să explice celorlalți ceea ce a studiat în vechiul grup – astfel fiecare student este responsabilizat (a înțelege explicând altora). La final toată lumea cunoaște toate cele trei subiecte studiate și toată lumea a interacționat cu toată lumea. Profesorul are rol de supervizor al întregului proces.
Pe partea de gândire creativă se poate utiliza brainstorming-ul sau alte tehnici de gândire laterală propuse de E. de Bono în cursul său. De exemplu, la fiecare curs introductiv de Comunicații Mobile invit studenții să imagineze sisteme de comunicații mobile cât mai diferite de cele existente, chiar fanteziste (principul gândirii laterale spune că etapele intermediare nu trebuie să fie valide, doar rezultatul final contează). A imagina drone sau baloane pe care sunt montate stații de bază (antene) sunt deja soluții despre care se discută. Dar ele nu puteau fi imaginate de ingineri care nu sunt capabili decât să analizeze strict sistemele existente.
Mă voi opri în acest punct cu prezentarea exemplelor de activități didactice care dezvoltă gândirea critică și creativă. Majoritatea metodelor sunt cunoscute și validate de zeci de ani. Termenul de ”gândire laterală” a apărut prima dată în 1967. Cartea lui Rowntree, la care am făcut referire, a fost tradusă prima dată la noi în 1977. Despre învățarea euristică – prin descoperire – am auzit prima dată de la tatăl meu, profesor de matematică, încă de când eram copil. În România există programe de promovare a gândirii critice și formare a profesorilor de cel puțin 20 de ani. Mii de profesori au trecut prin programe de formare de acest gen. Există nenumărate cărți, studii, rapoarte și website-uri despre subiect. Pe de altă parte, contextul actual vine cu o supraabundență informațională face și mai acută nevoia de a utiliza aceste tehnici. Cu toate astea impactul este deocamdată minor. De ce?
Toate aceste lucruri ne arată faptul că nu metodele lipsesc ci oamenii interesați și capabili să aplice astfel de metode. Acest articol nu propune soluții. Soluția nu este să mai propunem încă o metodă sau să mai dăm încă un exemplu de aplicare care să se adauge la numeroasele studii existente (de exemplu raportul disponibil la acest link sau resursele RWCT disponibile aici). Soluția este să ajungem ca în sistemul nostru educațional calitatea resursei umane să fie la acel nivel la care astfel de tehnici cunoscute și validate să fie adoptate în mod natural, nu doar ca excepții cum sunt acum.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Intotdeuana ma bucur ca exista si astfel de articole, din care inveti ceva.
Dar tot intodeauna ma intristez cand realizez ca exemplele bune sunt rare si ca mult prea multi profesori din mediul universitar sunt pur si simplu incompetenti ingrozitori in domeniile lor.
Unii ajung decani sau chiar rectori numai si numai pentru ca nimeni nu a avut vreodata rabdarea de a citi articolele lor „stiintifice”, margininduse-se la a citi titlul si eventual referinta ISI (reala sau imaginara). Odata ajunsi in functie, nimeni nu le mai pune la indoiala „competenta” si daca exista cineva care striga „imparatul e gol” acela este neglijat sau chiar considedrat nebun.
Si studentii realizeaza adesea aceasta crasa incompetenta, dar nu au incotro – cum sa-ti critici rectorul (sau decanul, ma rog) ?! Profesorii care isi dau seama tac si ei, pentru ca omul are functie si stie s-o foloseasca pentru a face rau celor care indraznesc sa ii puna la indoiala competenta sau, si mai rau, dau dovada ei de o competenta periculoasa pentru pozitia Sefului.
In asemenea cazuri, cele spuse in articol sunt trimise undeva departe, intr-un fundal iluzoriu, intr-un timp mitic, pe un taram pierdut in timp.
In lupta cu incompetent odihnita, cu care nu e bine sa te pui, aspectele profesionale palesc si ramai asa intr-o perpetua mirare ca este posibil asa ceva.
Mai intai cred ca trebui sa scapam de toate conditiile care permit unor asemenea personaje abjecte sa confiste mediul academic spre unicul lor folos personal si apoi putem sa ne ocupam de cele cuvenite. „Pe cine nu faci sa moara, nu te lasa sa traiesti” – la modul figurat desigur.
Pe scurt, injtr-o lume universitara unde incompetenta abunda si conduce, mi-e greu sa cred ca te poti ocupa de asemenea metode precum cele din articol si nu-mi ramane decat sa felicit universitatile unde asa ceva este totusi posibil.
Dincolo de motivatie, instrumente si continut mai exista un ingredient esential pentru procesul de educatie si anume atitudinile. Ma refer atat la atitudinea profesorilor, cat si la cea a studentilor.. Cum spunea Dedalus mai sus, mediul academic romanesc este napadit de „oameni-forme fara fond”, preocupati doar sa creeze aparente (ca fac cercetare, ca exploreaza metode moderne de predare, etc.) si studentii ajung repede sa intuiasca faptul ca sistemul in care evolueaza admite scurtaturi „smechere” fata de calea directa si grea a pregatirii sistematice. Si asta le submineaza catastrofal motivatia de a-si asuma rolul de parteneri activi ai profesorului in procesul dificil de construire a unor competente profesionale conectate la realitate.
Si mai e ceva care aproape ma sperie: incapacitatea aproape totala a studentilor de a gandi independent: de cate ori am incercat sa le las libertatea de a-si alege singuri tema unor mici proiecte, cei mai multi au tergiversat saptamani la rand alegerea si au sfarsit prin a „se inspira” din optiunile colegilor mai indrazneti.
Se pare ca suntem educati sa valorizam siguranta anonima a turmei, dar sa ramanem vigilenti pentru identificarea eventualelor scurtaturi smechere care sa ne propulseze – fara munca – intr-o pozitie privilegiata.
Domnule Ioan Susnea,
voi transcrie textul dv., ca sa-l recitesc ori de cate ori simt nevoia sa-mi mai pun balsam pe ranile cu care m-am ales in urma fiecarei afirmatii referitoare la formele fara fond care ne mananca zilele si energia pe care le-am putea pune ins slujba unei cauze mai bune in Scoala noastra si in Educatia de la noi.
Se vede treaba ca avem si la nivelul societatii un model al microbilor care au devenit rezistenti la antibiotice – „oameni-forme fara fond”; eu i-am identificat tot cu termenii pe care-i stiu de prin oprele literare: arivisti, oportunisti, vanitosi, mai nou aroganti de nivel superior etc.., dar acum inteleg de unde mi se trage raul – necunoscand ca a aparut alta tulpina, utilizam remediile vechi si era cat pe ce sa mor cu zile.
Citind raspunsul dv.simt o gura de aer proaspat. Cred ca am priceput. Si asa este, acestia traiesc prin politica scurtaturii smechere – unii s-au format in vremea de dinainte de a se introduce camerele la examenul de bac. Numai ca eu nu ma refer la mediul academic, ci la mediul din invatamantul preuniversitar! mi se pare ca tot in paginile acestea am citit mai demult o analiza de „nevoi”, al carei semnatar conchidea ca varsta de la care porneste maladia este in scadere, de unde se vede treaba ca suntem inca in picaj.
Se cade sa va multumesc si eu pentru raspuns.
Mi-a placut articolul.Mare lucru sa intalnesti profesori adevarati, poate 5% .Ma bucur ca am intalnit si acel 5% in scadere .Multi ocupa in facultati/scoli/licee posturi degeaba si fug la meditatii.Macar daca esti profesor fa-ti meseria sa te tina minte studentul toata viata.
In sfarsit un text in care se spune clar, limpede si argumentat ca „scoala” romaneasca n-a fost cu adevarat reformata. Dar si ca este tributara unor cutume valabile prin evul mediu. Iar pentru ca dezastrul sa fie complet (vb lu’ Dedalus mai sus) cand s-au gasit cativa care sa arate cat de mare era incompetenta „odihnitilor” care si-au pus dorsalul in folotoliul ministerial au sarit imediat cohorte de „sefi-de-promotie” ai „filosofiei”: crede si nu cerceta ca sa-i apere.
Cum asa, abia acum invata ei sa gandeasca critic?
Sa va spun o povestioara: ajung doi copii „de-ai mei” – de la sat – la un liceu mai cu staif din oras; dupa testul de evaluare initiala, profesoara le tine o prelegere pe marginea a…ceva; „copiii mei” isi iau notite, pentru ca ei fusesera invatati sa-si ia notite; la sfarsitul orei li se da ca tema sa alcatuiasca o compunere valorificand – desigur – informatiile auzite. S-au dus la scoala cu tema facuta. Numai ei si inca unu’ din clasa aveau tema facuta.
Din pacate profesoara de liceu a considerat ca nu merita osteneala sa-i duca si pe ceilalti la un alt nivel, ci i-a nivelat pe cei doi dupa multime. Pesemne ca nu se putea abate de la planificare, fir’ar ele de planificari stupide si in detrimentul copilului. Anul trecut un alt fost elev era in pragul unei crize de nervi ca la clasa nu li se cere deloc sa-si exprime parerea, ca el credea ca asa e normal, ca asa face toata lumea… m-a facut sa gandesc ca i-am facut mai mult rau bietului copil prin faptul ca l-am invatat sa gandeasca si sa gaseasca legatura dintre lucruri;
de ce sesizati un impact minor? din cauza ca asemenea strategii cer rabdare, cer practica dialogului, cer capacitate de exprimare orala si bagaj lexical atat din partea profesorului cat si din partea elevului, cer mai multa energie decat o cere un simplu schimb de mesaje intre un emitator si un receptor, cere multe; cere ca profesorul in primul rand sa fi fost invatat sa gandeasca asa; asta se invata cam greu din carti; e ca si cum ai vrea sa inveti sa mergi pe bicicleta doar citind o carte cu instructiuni de mers pe bicicleta; vad acum ca au cam inceput sa apara exemple care poarta eticheta transdisciplinaritate; e precum parfumul „vrac” si ar fi pacat sa se inmulteasca falsurile
nu vreau sa cad in plasa lui „asa-i la noi”, insa in curand se va supralicita si asta; or aici chiar e nevoie de mare bagare de seama; repet: daca nu ai fost deprins de mic cu o asemenea gandire, oricat te-ai stradui sa o inveti cand esti mare nu va avea aceeasi savoare – precum cu rosiile de la „solar”
Domnule Marcel Cremene, domnule profesor,
m-a mirat atat de mult portretul colectiv pe care il faceti, incat dimineata am descoperit ceva ce ar merita cercetat si studiat:
domnule profesor, eu sunt doar un profesor de gimnaziu, la o scoala de la sat, insa va lansez o sugestie (era sa zic o provocare) pentru atunci cand veti gasi un ragaz la vreun curs practic, ori la vreun seminar; nu va ia mult timp si cred ca ar fi de mare folos pentru demersurile (didactice) pe care le veti face in viitor; merita ca studentilor sa li se aplice, intr-o zi, un chestionar in care sa existe si o intrebare referitoare la „cantitatea de iubire” pe care au simtit-o ca elev (primar, gimnaziu si liceu) din partea profesorilor de la clasa; „cantitatea de atentie” care li s-a acordat, cum au vazut/inteles ei aceasta atentie si in acelasi timp cata atentie i-au acordat ei profesorului;
cu siguranta ideea aceasta o sa va trimita si la alte doua, trei intrebari, care sa verifice in ce masura pe cand erau in gimnaziu au fost aplicate la clasa din care au facut parte metode (de fapt strategii) prin care sa le fie dezvoltata gandirea autonoma;
nu mi-ar fi venit ideea aceasta daca nu as fi citit relatarea dv.si daca nu as fi fost – nu de putine ori – in mijlocul unor evenimente pe care nu mi le-am putut explica si care imi aratau ca numai eu gresesc undeva, cu siguranta;
domnule profesor, mi-am dat seama chiar in dimineata asta, recent naufragiat dintr-o furtuna pe taramul meseriei mele, ca in viata noastra exista trei feluri de profesori (sau sa zicem dascali?): profesorul care isi iubeste clasa, profesorul care iubeste rezultatele in procente pe care le poate aduce clasa si profesorul indiferent;
nu intru in detalii si in alte clasificari; cei care citesc isi dau seama cum ar putea continua discutia sau ce alte clasificari am putea introduce; mi-am dat seama, brusc, dupa zece ani de activitate si colaborare (ziceam eu), ca exista un tip de profesor bun, dar care isi priveste clasa ca potential furnizor de procente de promovare care dau bine si sunt necesare la dosar, si un tip de profesor bun, care isi iubeste clasa ca pe un univers in care poate „salva” (ca intr-un hard) cunostinte care sa duca – mai devreme sau mai tarziu in viata copilului – la cunoastere;
aplic strategii „moderne” de cand ma stiu, chiar de pe vremea in care nici nu eram calificat cu acte in regula; le-am cunoscut dupa nume abia cand am umblat pe la cursurile de perfectionare care s-au facut in scoala; le stiam „in mod natural” pentru ca in gimnaziu si in liceu mi-a dat Dumnezeu si oameni care le stiau si care le aplicau pentru cei care aveau urechi de auzit; acu’ vreo douazeci de ani am avut un director care – dupa ce-mi facea inspectia pe care si-o anunta cu doua minute inainte se a se suna de intrare – se scandaliza ca nu le dictez in caiete si ca nu facem exercitii repetitive pentru fixarea cunostintelor de „x” fel; am avut reclamatii de la toate „categoriile de personal” si de la parintii de tip „autoritar” care vor numai note de zece pentru copiii lor, tipul de parinti care zic „acasa nu o/il pun la nimic, doar sa invete, ca sa nu ajunga ca mine” stiti refrenul; in fine, m-am cam luat cu vorba, dar studentii dv.provin din medii asemanatoare – au fost si ei copii/elevi, adica – in fine, or fi si mai tineri, care au prins perioada de „educabil” sau „client” (! ia uite, alta pista pe care am putea lua urma educatiei/scolii)
si uite ca acu’ mai descopar cum ne-am imbogatit noi domeniul de referinta: pe de o parte verbul „a salva” specific ordinatoarelor, pe de alta parte verbul „a mantui” cu sensul de a salva;
domnule Marcel Cremene, pentru ca ati precizat ca sunteti copil de profesor, astept raspunsul dumneavoastra.
si, nu in ultimul rand, va multumesc pentru faptul ca ati gasit ragaz sa scrieti acest material, simplu si frumos, care m-a ajutat in foarte mare masura sa adaug cunoastere nestiintei mele
post scriptum: precizez ca acum trei ani am sustinut lucrarea „Dezvoltarea gandirii critice in gimnaziu”
Un articol foarte bun din nou. Chiar ma gandeam si eu sa experimentez la urmatorul curs cu asemenea metode interogativ-explorative. Adica sa le spun subiectul cursului (diagrame UML de secvente) la inceput (inainte de a arata slide-urile) si sa vad ei cum ar schita ei vizual o comunicare intre mai multi parteneri si abia apoi sa le prezint solutia clasica. Insa mi-e teama ca fiind 60-70 de studenti la curs, va fi mai dificil sa-i implic pe cat mai multi – o asemenea tehnica se preteaza mai degraba la seminar. Dar voi experimenta sa vad ce iese.
Data trecuta am mai incercat altceva: ca la finalul cursului sa incercam sa extragem impreuna niste concluzii, dar nu a functionat deoarece la final deja nu mai puteau sa fie atenti si se pregateau de pauza. :-)
Domnule Alin Stefanescu,
as pune un pariu cu dv.
– strategia interogativ-explorativa o sa se loveasca de un glass-wand transparent – studentii de o parte, iar dv.de cealalta parte;
– va fi foarte greu sa va faceti auzit – eventual veti auzi scurte incercari de „transmisie” si eventual sub forma unor afirmatii cu alura de interogatie sau invers, dupa moda actuala preluata din intonatia pe care o poti auzi in actele de limbaj foarte simple din serialele de divertisment;
– o sa fie o tacere asurzitoare – stiti cum vine asta? – uneori iti bubuie timpanele tocmai din cauza ca fiecare de acolo se straduieste sa scoata macaar un sunet, macar un cuvant articulat;
– nu lucrez cu studentii, dar am fost unul dintre ei si de foarte multe ori – la seminarii – simteam ca imi este rusine de rusinea profesorului care s-ar fi bucurat si de o incercare de raspuns, de unde isi dorise o dezbatere sau mai multe puncte de vedere; nu de putine ori seminarul lua aspectul unui dialog intre doar doua persoane din sala aceea (drept este ca mai erau si profesori mai tineri care nu prea gaseau nici ei abordarea care sa ne inspire, care sa ne determine sa ne desclestam maxilarele)
Asta se intampla in 1992 si mai departe; nu stiu cum era inainte de ’92 si nici cum erau studentii din anii urmatori, dar imi pot imagina ca a fost si mai trist, avand in vedere ca atitudinea luase o schimbare inca din ’92 – vorbesc despre o perioada pe care am traversat-o eu;
Sustin in continuare ca este nevoie ca studentul dv.sa fi fost invatat de mic sa gandeasca, or asta este usor de verificat; am mai spus-o si cu alta ocazie: deja sunt prea multi elevi de liceu care nu au fost antrenati sa gandeasca si cu mintea lor, asa ca – avand in vedere numarul mare de studenti pe care-i aveti dv., e usor sa facem o estimare.
Va mai spun ceva, ca sa vedeti care este sursa durerilor dv.:
– in scoala in care inca mai sunt titular, a venit intr-un an un profesor suplinitor, tanar, debutant, la ale carui ore se cam facea galagie (- sigur, din cauza situatiei aceleia pe care ati numit-o cu un termen din engleza); in diverse situatii imi dadusem seama ca este pasionat de disciplina pe care a studiat-o si ca acesti copii au sansa de a afla lucruri folositoare, de buna seama;
– cand aveam o fereastra, l-am rugat pe mai-tanarul meu coleg sa tinem o ora in colaborare, pentru ca aia mici, de la clasa a V-a, sa se poata bucura si ei cu ce le povesteste colegul meu; zis si facut; – a fost o ora foarte frumoasa, in care toata lumea a avut ceva de castigat:
– eu – in tabara copiilor, asteptam un moment potrivit si formulam cate o intrebare cand „nu intelegeam, sau cand mi se parea ceva interesant, ori cand nu intelegeam un cuvant s.cl.” – in acelasi timp functionam si pe post de ajutor de profesor, adica le atrageam atentia sa scoata ideea principala si apoi sa asculte amanuntele, astfel incat cand vor ajunge acasa sa citeasca ideile principale si sa gaseasca ce s-ar potrivi din ceea ce au ei in manual
Poate ca povestirea aceasta si-ar gasi locul in alta parte, pe marginea unui alt articol, insa parerea mea este ca tot in prescolar si gimnaziu vom gasi raspunsul pentru ceea ce va doare; si stati sa vedeti cum se agraveaza situatia, fiindca deja colegii mei de la invatamantul primar se sperie de faptul ca ai mici nu mai au stare sa scrie – ce ne spune asta? nu cumva se vad si efectele deciziei de acum cativa ani de a se renunta la caligrafie? (nu cumva au fost scurtcircuitate niste capabilitati ale fiintei umane de a face niste legaturi? – si nu in ultimul rand chiar profesorul de educatie fizica se declara exasperat de faptul ca tot mai multi elevi de la primar au mari dificultati in a recepta comenzile)
Am la o clasa un elev performant si alti vreo doi, trei care prezinta un inalt grad de competenta; performantul meu este in permanenta amenintat cu note de pedeapsa din cauza ca nu mai are rabdare sa scrie – mie imi face, cand si cand, cate un hatar; ne intelegem altfel; l-am vazut in cateva randuri cum isi misca degetele pe tastatura ordinatorului; cum sa mai aibba rabdare sa scrie? competentii mai sunt inca ascultatori, ori pesemne le e frica de nota aia mica cu care sunt amenintati si de flacarile pe care le scoate pe nari domnisoara care trebuie sa le dicteze despre nu stiu ce razboi; performantul – saracul de el – se sufoca din cauza limitelor pe care e nevoie sa le indure; si din ce cauza (sau in ce scop) suporta el atatea umilinte, daca scoala se gandeste la a se scrie pe „tablita” zilelor noastre?
Sa ne intoarcem la studentii dv., ca si ei tot de aici vin. Pun pariu ca o sa va fie foarte greu sa orchestrati o secventa interogativ-explorativa. Din cauza ca nu au fost educati in felul acesta, ori sunt foarte putini dintre cei care au fost educati in felul acesta si au ajuns la dv. Si, dintre cei putini care (mai) gandeau autonom, cei mai multi au fost furati de mirajul scolilor din strainatate. Acum socotiti si dv. si ar fi frumos sa ne povestiti si noua. Cu siguranta vom avea si noi de invatat, astia mai mici.
Asadar – punem pariu?
Asa ceva se putea vedea prin 1992; nu stiu care era atmosfera inainte de 1992
–
Si va mai spun ceva, domnule Marcel Cremene, fiin’ca eu nu ma pricep sa scriu, ca dv.si alti confrati ai dv., articole care sa apara aici; daca intuiesc eu bine ce presupune domeniul „Game Theory” din scurta dv.carte de vizita, e nevoie sa va mai spun ceva:
In marea mea amaraciune la vederea a ceea ce se petrece din cauza unor oameni precum cei numiti aici de catre Ioan Susnea, recitind o lucrare de specialitate am gasit ceva din Teoria (matematica) a Jocurilor. Ia sa vedem, zic, despre ce o fi vorba. Am gasit/citit exact ce aveam nevoie, pesemne, ceva care, pe langa alte povesti faine pe care le-am citit acolo, mi-a devenit deviza:
„Daca fug sau daca dezertez ma impusca. Asa ca mai bine raman in transee si lupt pana la victorie.”
Pentru mine are valoare de experienta culminanta, fiindca nu sunt din aria curriculara a stiintelor realiste [ :) ] .
Revin cu putin feedback: Am incercat ieri la curs si incercarea a functionat rezonabil. Au fost vreo 2-3 studenti care au incercat sa vina cu niste idei pe care am incercat sa le rafinam impreuna.
(Multumesc si pentru raspunsul de mai sus – interesant)
Cititi si articolul de la http://rpss.inoe.ro/articles/educatia-universitara-in-ingineria-calculatoarelor-spre-o-abordare-cultural-stiintifica
E oarecum complementar acestuia.
Sunt facultati unde 90% din corpul profesoral este la margine analfabetismului/ Asta include si conduderea acelor facutlati.
In asemenea sitautii este aproape imposibil sa aplici metode moderne. Nivelul foarte scazut al predarii, impus ddin doua directii: masa de student gata decerebrati de invatamant si corpul profesoral de o calitate profesionala si umana dincolo de orice limita a abjectiei, mincinosi si impostori, barfitori, incompetent – toate astea vor lovi mosntruosd orice initiative de perfectionare.
Sunt cazuri (oricine cunoaste macar unul) in care incompetent a pus stapanire pe corpul profesoral al unei facultati, intr-o asemenea masura incat oricine incerca sa predea la o calitate ascceptabila si sa sutina cercetarea stiintifica si cooperarea cu stuentii va fi automat exclus si pana la urma chiar fortat sa plece.
Imensa majoritate a facultatilor e asa, doar ca nu transpare mai nimic in exterior penru ca impostorii au mare grija sa se acopere cu hartii , articole ISI referentiate de profesorul Goofy si Donal Duck si blindati cu doctorate plagiate si lucrari „stiintifice” copiate de pe net si din manual de liceu.
Unii au aflat pe pielea lor ce inseamna sa fii ratusca cea urata (citeste sa fii competent si binevoitor) – sfarsind prin a fi striviti sau scarbiti de asaltul majoritatii incompetente, ce sdi-ar sacrifice si mamele doar sa nu fie descoperiti ca habar nu au propria lor meserie.
Randurile astea sunt pentru a-I face atenti pe cei care vor binele invatamantului superior romanesc, in dreptul lor ca problema principala nu este sa afle metodee modern si sa le incerce, ci sa scape urii abjecte a propriilor lor colegi, inspaimantati ca prin asemenea initative propria lor incompetent va fi pusa sub reflector.