joi, martie 28, 2024

Cum recunoști un psihopat: după nevinovăție

Știu că în titlu psihopatul e nevinovat, dar voi începe articolul vorbind despre vină. O vină nasoală, nu o vină drăguță. Voi aduce în discuție acel sentiment de vinovație ce apare în urma răului făcut în imediata apropiere, nu despre vina abstractă care ține de amorul propriu. Nu vina mea ca distrug planeta, ci vina mea că sunt vanitos, impulsiv, egoist, adică în general vina ce decurge din autoiluzionare și răul comis asupra celuilalt. Vina din relația mea cu soția mea, nu din relația cu planeta. Nu vina că stric stratul de ozon, ci vina față de prietenul cel mai bun sau față de soră care înregistrează realitatea mea cea mai personală. Ca orice chestiune de pe lume, valoarea discuției e dată de rezonabilitate. Voi încerca să vorbesc în termeni rezonabili despre valoarea sentimentului de vinovăție. Știu, la prima vedere, o să vedeți mai jos, chestiunea pare compromisă. “Cum să aștepti să îmi iau în serios vina cînd tu mă compari cu Ted Bundy?”, o să îmi reproșeze, pe bună dreptate, cititorul fictiv. Și pe bună dreptate, cititorule. Dacă tîrgul propus de mine ți se pare deplasat sau excesiv, înseamnă că textul nu vorbește pe limba ta.

Vreau să argumentez că putem înțelege cel mai bine valoarea vinii abia prin relația negativă pe care o întreține cu psihopatia: în esență, să fii psihopat, înseamnă să nu trăiești, într-o proporție mai mare sau mai mică, sentimentul de vină. Psihopatia, ca orice realitate mentală, vine in grade. Există trăsături, accente psihopate și sus, de tot, există psihopatul ultim (full-blown psychopath). Să ne întelegem, marea familie a psihopatiei e pestriță. În marea familie a psihopaților se înscrie și scandalagiul public, și soțul alcoolic care își terorizează familia, și escrocul de alba-neagra, și hoțul, și politicianul, și corporatistul în costum, ambițios și lipsit de scrupule, și mentorul înțelept care ține cursuri de dezvoltare personală, și psihopatul sadic care ucide în serie. De la coțcar, tiran alcoolic, șmecherașul de cartier, la ambițiosul la sacou, lover boy-ul și guru stilat, la criminalul sîngeros care își pîndește și își atacă victimile în întuneric. Unii au trăsături psihopate și sunt înalt funcționali, unii sunt mici psihopați (numiți antisociali), alți sunt mari psihopați.

O să mă folosesc de 5 personaje (lover boy-ul, omul de afaceri încarcerat, politicianul plagiator, ucigașul domestic și ucigașul în serie) ca să evidențiez vicierea (graduală) a mecanismelor și practicilor vinii. Cu siguranța că un plagiator sau un afacerist delapidator sunt de preferat unor ucigași și fărădelegile lor aproape că nu suferă comparație. Cu sigurantă că într-un caz vorbim de sadism malign sau de narcisism malign, iar în cazul celălalt de o formă atenuată de narcisism și incălcare a normelor legale. Însă dacă forma extremă a fărădelegii umane permite în permanență trecerea cu vederea a formei atenuate a fărădelegii, ne paște riscul să ne culcăm fals-liniștiți că am izolat marii vinovații ai societății, să ne punem pe noi la adăpost ridicînd un zid înalt și gros între normal și anormal, între bun și rău și, cel mai important din punct de vedere psihologic, ne permite să omitem nuanțele psihopatiei. Abia nuanțele o răspîndesc, în mod pervaziv, în societate și în relațiile interpersonale, generalizînd caricatura și bîlciul, inversînd raportul de valori și de sens.

Știre:

“Keith Raniere a creat Nxivm în 1998, în Albany, statul New York. Se descria drept o companie ce oferea cursuri pentru dezvoltare personală și profesională. Cursurile și seminariile erau menite să-i ajute pe participanți să scape de gândurile negative, să-și vindece traumele, să scape de temeri și angoase și, prin urmare, să se simtă mai bine și să facă cele mai bune alegeri în viață. Compania se adresa cu precădere publicului feminin. Și neapărat bogat. Pentru a intra în această societate secretă, femeile aveau de trecut printr-un ritual. Se dezbrăcau, se lungeau pe o masă de masaj și erau marcate cu un simbol, la nivelul pelvisului, cu ajutorul unui electrocauter (instrument de cauterizat). Acest ritual era traumatizant: durerea era însoțită de mirosul pielii arse. Semnificația simbolului gravat pe piele nu era foarte clară. Pentru unele, reprezenta cele patru elemente. Pentru altele, cele șapte chakre. Însă unele femei vedeau în acest simbol inițialele K și R ale lui Keith Raniere, liderul grupului. Între 15 și 20 de femei făceau parte din acest grup restrâns. Societatea avea acronimul DOS, de la denumirea în latină „Dominus Obsequious Sororium” (Stăpânul femeilor supuse). Odată marcate cu această „pecete”, unele „sclave” erau constrânse să aibă relații sexuale cu Keith Raniere sau erau umilite și tratate misogin. Avocații apărării spun însă că aceste relații erau consensuale. În plus, aceste femei erau supuse unui regim alimentar strict, cu riscul înfometării, pentru a avea o siluetă care să fie atrăgătoare pentru guru. Sunt femei care spun că regimul era atât de sever, încât li s-a oprit menstruația.Cinci dintre co-acuzate și-au recunoscut vinovăția Allison Mack se număra printre persoanele însărcinate cu recrutarea de noi membre pentru grupul care devenise o sectă sexuală. Practic, Mack recruta femei care urmau să fie marcate cu inițialele liderului grupului și să întrețină relații sexuale cu Raniere. Mack ar fi fost instruită de Raniere să colecteze materiale compromițătoare și imagini cu două femei din grup, apoi să le șantajeze cu publicarea lor, dacă acestea nu țineau secrete informațiile despre Nxivm.”

(Interviu youtube: aici)

Ne uităm la discuția de pe Youtube și îl observăm pe înțelept (și stăpîn de sclave sexuale în același timp) vorbind despre autenticitate cu una din racolatoarele lui subalterne, Allison Mack (care și-a recunoscut ulterior vinovăția. Așa ajungem la titlu: o să vedem că, la fel ca celelalte personaje invocate, Keith Raniere suferă de nevinovație.

Partea cu adevărat perversă, dacă privim la interviu, e că lucrurile (valorile) atinse și discutate în acel interviu sunt reale. Dar iată că ele se împlinesc abia prin persoanele care le rostesc, alcătuind, la final, unitatea dintre discurs și ființa care îl rostește. Unitatea dintre cuvînt și realitate. Contextul pentru evaluarea Celuilalt are loc în interiorul acestui permanent decalaj în care ne mișcăm: distanța între ce spunem și ce facem. Între ce și cît spunem și ce și cît ascundem. Proporția aceasta e criteriul nostru de evaluare a rezonabilității celuilalt. Raportat la el, poți fi un ins normal care se mișcă în relațiile personale/sociale făcînd uz de tac, adoptînd, adică, atitudini convenabile in funcție de context și de miză, păstrînd aparențele. Să păstrezi aparențele nu înseamnă, în chip automat, să le și înșeli. Cum spuneam în primul paragraf al articolului: vreau să discut despre vină în mod rezonabil. Atunci cînd spui că te doare măseaua sau că vine soacra în vizită ca să scapi de niște obligații sociale, nu se cheamă că ești un psihopat. Nu ne trebuie o unitate perfectă ori o transparență totală între fapta și simțire ca să scăpăm de verdictul de impostură, dar măcar putem pretinde ca blîndețea si ascultarea pioasă cu care suntem întîmpinati de un înțelept să nu ascundă un ego megaloman, misogin și dominator care își cauterizează adeptele cu fier roșu.

Vedem cum individul acesta cu părul lui mătăsos o învăluie (și o posedă) cu atenția și cu spiritul său pe femeia care îi stă dinainte, cum se apleacă cu blîndețe asupra fiecărui cuvînt rostit: o seduce prin învăluire. Probabil că la data interviului, femeia era îndrăgostită lulea (întreg dialogul e – pe lîngă marketing – o joacă ascunsă; ea însăși spune în interviu: “Deși v-am ascultat de atîtea ori la seminarii, tot îmi vine să plîng de emoție etc”).

Femeia simte că a întîlnit transcendența. În sfîrșit cineva vede în ea. O înțelege. În sfîrșit poate trăi o relație profundă. adevărată. Colac peste pupăză, tipul profund e și sexy! Ce noroc ontologic! Și frumos, și puternic, și înțelept, și atent. “Spune-mi, de ce plîngi?”, o interoghează blînd-erotic ințeleptul pe fetița vulnerabilă. (Blîndețea învățătorului – iată – cum ascunde uneori o autoritate împerecheată cu dominație sexuală). Dumnezeule, asta e tot ce visează o femeie: să fie întrebată, de bărbatul ei, de ce plînge. Ce o doare? Aș privi cu precauție aproape orice bărbat care ia la cunoștință cu atît de mare precizie terapeutică plînsul unei femei. Individul, de fapt, îi agață plînsul. În loc să o fluiere vulgar, se apleacă cu pricepere (talent/manevră) asupra emoției.

Un bărbat cumsecade mai degrabă se teme de plînsul femeii. O roagă să nu mai plîngă fiindcă nu știe ce să facă cu plînsul ei. Incearcă să îl inveselească prin te miri ce acțiune concretă. Îi propune o alternativă (nefericită): “Nu vrei mai bine să îți aduc o înghețată?”. Sigur, femeia se lamentează, “Habar nu are de nimic!” și se simte profund neînțeleasă. Dincoace, în raiul dezvoltării financiar-personal-spirituale, avem Femeia care l-a prins pe Bărbat de picior: femeia care e luată în primire în toată interioritatea ei crede că a întîlnit, în sfîrsit, bărbatul perfect. Bărbatul care o simte/înțelege cu totul. Simbioză deplină. Doamne ferește, stimată femeie! Dacă simți vreodată că ai întîlnit bărbatul care te cuprinde (din prima) cu totul, mari șanse să fie un psihopat. Fugi! Bărbatul de nădejde trebuie să fie un nepriceput în chestiunea ființei tale feminine. Lui trebuie sa îi fie inaccesibilă feminitatea ta. Dacă se descurcă prea bine cu feminitatea ta plină de ardoare și suspine, înseamnă că colcăie și dînsul de ele. Numai că la el, Măria Sa, ambivalența vine la pachet cu multă voință de putere. Voința de putere (omnipotență) direct proporțională cu labilitatea. Te-ai ales cu un instabil emoțional (broscoiul care nu se mai metaformozează odată în prinț) sau cu un seducător impostor (prințul care te lasă cu pușculița goală și cu inima zdrențe).

Această ascultare pioasă, caldă, pătrunzătoare și “profund autentică” de care dă dovadă guru Keith Raniere pe tot parcursul interviului oferit ucenicei sale (cînd privim cu deschidere la interviu noi nu știm că ucenica are inițialele lui cauterizate pe piele, nu știm că ucenica îi racolează smeritului înțelept sclave sexuale bogate pe care le supune ulterior șantajului) trimite fie la o ascultare reală, sinceră, înțeleaptă, lipsită de contradicții flagrante, fie trimite, iată, la alternativa ei complet inversată: la o impostură magalomană și psihopată. Intrebarea care se pune: putem ști din timp că apariția/alura unui Keith Reniere e una ce se pretează la suspiciune? Ne putem folosi de anumite indici ca sa propunem din start ipoteza unui impostor? Putem spune din start (avînd acces doar la interviu, fără niciun fel de date suplimentare sau de culise) ca KR e o apariție suspectă?

Ipoteză: Bărbații frumoși, spilcuiți și pătrunzători sunt, de cele mai multe ori, psihopați. Un “înțelept seducător” ar trebui tratat cu mare precauție. Înțelepciunea adevărată nu seduce! Ci lămurește. Dar femeia tînjește în neștire după bărbatul înțelept și seducător. În fine. Treaba ei.

Omul cu adevărat cumsecade e omul lipsit de contradicții flagrante – adică omul simplu din punct de vedere psihologic. Numai un bărbat plin de contradicții interioare poate veni (în mod miraculos) în întimpinarea unui univers feminin agonizant sau zbuciumat. Nu spun că omul plin de contradicții lăuntrice e automat un ticălos, ci spun că contradicțiile (dacă nu le știi manageria) te aruncă fie în labilitate (instabilitate emoțională) atunci cînd lumea ta interioară e caracterizată concomitent și de multă nuanță, dar și de multă vulnerabilitate (ești un indecis, un nesigur, un zvîrcolit), fie în psihopatie seducătoare, cînd lumea interioară e caracterizată concomitent și de nuanțe/contradicții, dar și de forță (în exemplul nostru – avem psihopatul – și înțelept și posesor de sclave sexuale; un labil nu poate ține sclave, el se agață, pe rînd, de o singură femeie). Îmi vine să mă repet: bărbatul plin de contradicții nu devine ticalos prin simplul fapt că are o lume interioară plină de ambivalențe, oscilații etc. Depinde ce face cu toate aceste contradicții, depinde în ce mediu interior (lucid sau demonic) le plasează și le gestionează.

O să trec de la guru spiritual la delapidatorul Sorin Ovidiu Vîntu ca să introduc in ecuația psihopatiei complexul și să subliniez o idee esențială pentru psihopatie: psihopatul nu poate trăi autentic vina fiindcă e un mare complexat. Cu cît e mai complexat, cu atît psihopatia e mai periculoasă (și mai insiduoasă). Ca să evidențiez ideea de complex, o să îi pomenesc pe omul de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu și pe criminalul domestic din Brașov, Mircea Buliga. Ca să subliniez marea nevinovație a psihopatului, o să închei cu Ted Bundy, trecînd prin sfidările și ostilitățile fostului prim-ministru, Victor Ponta. Sper să îmi fie acceptate aceste excese (în mod voit) asumate: alăturarea dintre un criminal sîngeros și un om de afaceri inchis pentru șantaj și devalizare respectiv alăturarea dintre un sadic și un politician plagiator. Abia în interiorul exceselor pot evidenția gradația mecanismelor care fie favorizează, fie accentuează, fie agravează în mod malign psihopatia. Poți avea un robinet din care apa picură apa, poți avea un robinet din care apa curge de-a binelea si poți avea un robinet care inundă. Intensitatea, frecvența și severitatea diferă. Insă pe noi ne interesează mecanismulscurgerea de apă din cauza unui racord viciat. Unele scurgeri de apa sunt atît de inofensive încît trec aproape neobservate. Altele, deși nu sunt grave, sunt suparatoare și produc pagube medii. Alte scurgeri (conducta care explodează) sunt devastatoare. Îi alătur pe Mircea Buliga, pe Sorin Ovidiu Vintu, pe Victor Ponta și pe Ted Bundy ca să arăt, așa cum spuneam, gradele vicierii si mecanismele vicierii funcționării psihice și interpersonale prin ne-trăirea sentimentului de vinovăție. Textul nu constituie un diagnostic clinic, ci o pledoarie care încearcă să construiască un argument convingător în favoarea vinii.

De ce îl fac complexele pe individ complet indezirabil din punct de vedere psihologic? Complexul se remarcă prin aceea că îi semnalează subiectului o inadecvare de sine care îl crispează în același timp. Marele complexat e incapabil să își abordeze lucid propria inadecvare. Nu știe să și-o dezamorseze. Și dacă nu o poate tolera, înseamnă că nu poate să și-o asume, să și-o facă a lui. Atunci: “Tu ești de vină, nu eu!. Deplasarea responsabilității, idealizarea, megalomania, ostilitatea, agresivitatea – tot atitea mecanisme pentru înlăturarea jenantului sentiment de complex. “Mi-e rușine cu mine, dar ma debarasez de rușinea de sine ca un impostor” în mod clandestin, pe ușa din spate, să nu vadă nimeni. Toți avem complexe. Insuficiențe. Neputințe. Nesiguranțe. Dacă nu rîzi de ele, dacă nu tratezi în mod deștept esența lor profund infantilă și absurdă, dacă, te încăpățînezi – ca un veritabil complexat – să le depășești pe căi ilegale (control, înciudare, ură, negare, revoltă etc), atunci complexele vor da cu tine de pămînt și tu te vei transforma încetișor în psihopat. Și cei din jurul tău. Dintr-un potențial individ relaxat, cu simțul umorului, devii un înciudat. Un impostor. Complexul nu se dezangajează nicio clipă de individ. Dar fiindcă inadecvarea este intolerabilă, legătura dintre individ si complexele sale se menține în clandestinitate. Pe omul complexat îl recunoști după detașare, culmea. Pune o distanță mare între el si complexul lui. El spune: “Eu? Mă simt excelent în pielea mea, nu am nicio problemă!”. Dar ceva la el semnalează nefirescul, defazarea, încordarea. Minciuna de sine. Inadecvarea de sine îi trezește înciudare, dar îi este ciudă (ciuda lui Cain) că nu poate ține ascunsă această inadecvarea. I se pare că lumea îi observă inadecvarea. Nu îl incalzeste cu nimic faptul că lumea e blîndă cu inadecvarea lui. Nu, gîndul că cineva îi recunoaste inadecvarea de sine îl scoate din minți. Și atunci relația lui cu ceilalți nu poate fi decît una manipulată (manipulantă). Îi vrea desființați (controlați) pe cei care îl amintesc de propria impostură. Nu poate avea o relație autentică cu ei. Ori îi lingușește, ori îi urăște. Tactică care nu face decît să exacerbeze senzația de impostură. E un cerc vicios, din care nu poate ieși. Inadecvarea trișată falsifică iremediabil individul. Inadecvării trebuie să îi cedez. Să o las să fie. Să îi recunosc autonomia. Dacă o văd, nu mă mai poate controla din umbră, nu?

Cu cît individul e mai complexat, cu atît e mai obsedat de propria dezirabilitate. Sorin Ovidiu Vîntu, din închisoare declară că:

“De când eram prunc, minunata mea mamă mi-a insuflat cultul lucrului bine făcut, astfel încât, în toate lucrurile în care m-am implicat, am ajuns nr. 1 la poker sau contrabandă cu argint industrial – înainte de revoluție, contrabandă cu cafea, țigări și alcool, comerț – în primii doi ani după revoluție. Din anul 1993, am trecut pe partea licită a afacerilor, intrând într-o piață dezorganizată, controlată de câteva zeci de bișnițari mărunți, piața carnetelor cu certificate de proprietate. În mai puțin de un an, am preluat această piață, am organizat-o, mi-am subordonat toți bișnițarii și am devenit proprietarul a 3-4% din economia românească. În 1994 am început proiectul celui mai important grup financiar-bancar al României, proiectul Gelsor. Atât de reușit a fost acest proiect încât, în 2003, am fost invitat la Moscova, unde mi s-a propus ca, pe modelul Gelsor, să construiesc un Meryl Linch rusesc, punându-mi-se la dispoziție resurse umane, bani și o cotă generoasă din pachetul de acțiuni al societății ce ar fi urmat să ia naștere. Am refuzat.”

Ridicol, îți spui. Orgoliul individului, ca să aibă legitimitate, trebuie să aibă susținere din afară. Nu poți fi NUMĂRUL 1 MONDIAL dinăuntrul pușcăriei, ce Dumnezeu! Cînd declari că ești numărul 1 in lume, dar în același timp ești și pușcăriaș, infatuarea ta e ilegitimă la fel ca afacerile tale. Și ridicolă pînă la Dumnezeu. Ridicolul nu exclude nicio clipă periculozitatea.

Din punctul meu de vedere, și Mircea Buligă era un complexat plin de ridicol. Dar ridicolul nu l-a făcut mai puțin criminal.

După ce și-a ucis familia (soția și cei doi copii), a declarat că:

Viața e rea. Ei sunt bine acum. Le-am salvat sufletele”.

Bărbatul le-ar mai fi spus polițiștilor că el crede în reîncarnare și existența vieților multiple și comunică cu copiii prin telepatie. El susține că cei mici i-au spus că e mai bine acolo si că a vorbit cu ei în timp ce-i omora și pînă și-au dat ultima suflare.”

Imi amintesc că priveam fascinată la declarațiile criminalului. Mă gindeam: minciuna de sine e halucinant de deșteaptă. Norocos criminal, mă gîndeam în sinea mea. Tipul a restabilit armonia familiei. Nu mai e nimeni să se plîngă că lucrurile merg prost, ca el a dat-o în bară ca tată și ca soț. “Viața e rea. Acum ei sunt bine”. Totul e roz. Le-a facilitat accesul la o lume mai bună. Puteți verifica. Luați legătura prin telepatie cu cei uciși și ucișii o să vă confirme. Iar soția, cu floarea de orhidee așezată peste pieptul înjunghiat este liniștită acum. Nu știu voi, dar mie una mi se pare că individul e cap de familie model. Știe cum să-și liniștească familia pe timp de criză.

Cînd m-am documentat pentru articolul pe care l-am scris (dar nu l-am mai publicat pînă la urmă) despre crima din Brasov, am căutat familia Buliga pe Facebook. Contul femeii era deja închis, în semn de omagiu. Contul soțului era în continuare activ, cu peste 700 și ceva de prieteni. Deși contul femeii e închis, au rămas în memoria Facebookului cîteva fotografi de familie. Într-una din ele, din 2014, apar cei doi, el foarte diferit ca înfățișare de cel de azi. Ea, ca în toate pozele, zîmbind larg. La comentarii o doamnă le spune “Frumoșilor”, așa cum se spune pe Facebook. O altă doamnă intervine și o corectează cinic pe prima comentatoare: ”Cum vezi tu totul în roz bombon, trebuie să mă înveți și pe mine.” Prima comentatoare revine: “Cred că ai nevoie de o pereche de ochelari. Cel puțin în poza asta se citește fericirea pe chipurile lor. Nu cunosc dedesupturile.”

La sfîrșitul comentariilor apare Mircea Florin Buliga care spune:

Vă așteptăm pe la noi, veți vedea că totul este întradevăr (sic!) roz”.

Lucrurile, pare-se, nu erau deloc roz.

O apropiată a familiei:

“Viața lor s-a schimbat în momentul în care s-au mutat la Brașov. In Piatra Neamț locuiau într-un apartament relativ modest. El lucra ca electronist, repara televizoare și radiouri, iar ea era contabilă. O familie tânără, obişnuită, cu doi copii. Nimic ieşit din comun. Totul s-a schimbat în momentul în care şi-au făcut o afacere cu aparate de masaj, aduse din Coreea. Afacerea le-a adus un câştig financiar important aproape peste noapte. S-au mutat în Braşov şi şi-au deschis un centru de masaj şi de distribuţie aparate de masaj. Credeau teribil în afacerea lor şi le mergea din ce în ce mai bine. Au stat în chirie doi ani, apoi şi-au cumpărat apartament de lux, cu trei camere, într-un bloc nou-nouţ din cartierul Noua şi maşină scumpă. În cercul de prieteni, Florin ţinea să arate tuturor că se scaldă în bani. Făcea cinste tuturor când ieşea în oraş. Îşi împrumuta prietenii cu bani şi nu-i mai voia înapoi. Unii profitau de dărnicia lui… Îi plăcea muzica folk şi era aproape nelipsit de la concerte, în Braşov. Unora le promitea finanţări pentru lansări de albume şi cărţi şi apoi se răzgândea. Era mai mult o dorinţă de a arăta tuturor puterea lui financiară, mai degrabă decât de a ajuta efectiv. Îi plăcea să bea şi uneori avea ieşiri violente în discuţii contradictorii. Îi plăcea mult şi să meargă la vânătoare.”

O apropiată a familiei, sub protecţia anonimatului:

“Femeia (soția -n.m.) ar fi suferit mult alături de soţul ei. Florin Mircea Buliga s-ar fi luptat ani la rând cu alcoolismul şi, de asemenea, în acea perioadă şi-ar fi înşelat soţia de mai multe ori. Apropiata familiei mai spune că Monica l- ar fi iertat, cu condiţia să scape de patima alcoolului.”

O altă prietenă (sau aceeași de mai sus) apropiată a familiei:

“Venea cu amanta în aceleaşi cercuri de prieteni cu care venea şi cu Monica… fără pic de jenă. O prezenta pe femeie ca fiind “iubita“ lui. Ştia şi Monica pentru că şi ei i-a prezentat-o la fel. La un moment dat, el a vrut să plece, să se mute la amantă. Dar nu a mai plecat…”

Procurorul:

“El susţine că nu are probleme psihice şi că nu a urmat vreodată un tratament de specialitate. Având în vedere declaraţiile sale, vom dispune efectuarea unei expertize psihiatrice în acest caz. Din concluziile la care am ajuns după audieri, nu îşi regretă faptaŞi-a motivat fapta considerând că în felul acesta a facilitat accesul membrilor familiei sale către o lume mai bună, unde aceştia să fie mai liniştiţi. A mai afirmat că, după ce i-a ucis pe fiecare în parte, ar fi comunicat telepatic cu sufletele lor, care i-au transmis că sunt bine.”

Avocatul:

“A povestit că acum 6 ani a început să se gândească la modul serios la sinucidere şi să primească informaţii despre Iluminati, Anticrist şi reîncarnare. A spus că numele său este marcat de cifra 6, deoarece toate cele trei cuvinte au câte şase litere. Era născut în data 6 aprilie, iar săptămâna viitoare urma să împlinească 44 de ani. A mai declarat că era convins că va muri la 38 de ani, iar anul acesta se împlinesc şase ani de la acea dată.”

Florin Mircea Buliga: A recunoscut în faţa anchetatorilor că a avut o relaţie extraconjugală, dar că aceasta nu i-a afectat relaţia cu soţia.

Surse: Monica Buliga mergea de 7 ani la un psiholog, iar de trei ori şi-a dus şi soţul.

Dacă informațiile din presă sunt corecte, putem formula urmatoarea ipoteză clinică: O femeie care merge timp de 7 ani la psiholog, crede că are probleme. Și le asumă. Soțul ei care merge de 3 ori în 7 ani consideră că nu are nicio problemă. “Vă așteptăm pe la noi, veți vedea că întradevăr totul e roz”.

Cine spune că totul e roz cînd totul nu e roz? Cine e omul care păstrează (sau se agață de aparențe)? Cine simte nevoia să emită asigurări exterioare că bunăstarea lui (și a familiei lui) e una la vedere? E fascinant cum complexatul vrea să rămînă dezirabil și după ce și-a masacrat propria familie. “Acum familia mea este bine, înainte nu era.” Briliant de morbid este sinele grandios, îți spui. Briliantă negarea vinii. Dacă ei sunt bine, înseamnă că eu nu sunt vinovat, corect?

Ipoteza mea e(ra) următoarea: Florin Mircea Buliga nu și-a înjunghiat soția și cei doi copii cu 14 lovituri de cuțit din cauza credinței în Dumnezeu, i-a înjunghiat fiindcă îi aminteau ce loser e. Mi se pare o ipoteză decentă. I-a omorît fiindcă copiii și nevasta erau proiectul lui în lume, un proiect care îi scăpa tot mai tare din mîini. Labil și narcisic, vroia să îi controleze pe cei pe care îi iubea. Pînă să moară, pe cînd erau vii, copiii și soția erau martorii (greu de ignorat) ai ratării lui. Îi aminteau de sine, de păcate, de alcoolism, de înșelat. Nu prea te simți mare și tareîn poziția de conducător al familiei cu astfel de martori scrutători, nu credeți? Nu prea îți convine, mai ales dacă tu te crezi foarte deștept, special, afacerist, om de munte, soț iubitor, lover boy, filantrop, ca cei apropiați să nu mai creadă în puterea ta, în farmecul, în șarmul tău. Ce loser cu pretenții de omnipotență suportă neutralitatea sau răceala celor care ar trebui să îi pape din palmă? Le-a oferit fericirea, cel mai bun liceu, apartament modern cu 4 camere, excursi la ski, regim sănătos de viață, masaj, biorezonanță, – și, dincolo de toate – le-a pus la dispoziție însăși spiritualitatea lui, mintea lui strălucitoare, specială și călăuzitoare (tipul o ardea la nivel de “supraconștiință”). Iar ei? Rămîn reci și indiferenți la don Juan-ul metafizic?

E neplăcut – pentru un grandoman care practic trăiește din imaginea pe care și-o proiectează în lume – ca ai lui să nu mai pună botul la grozavia figurii paterne și la promisiunea paternă a fericirii. Să îi înțelegem și pe ei (Marele Șarmant se cam droga, fusese alcoolic, își înșelase nevasta, răspîndea filantropic promisiuni deșarte și pierdea, văzînd cu ochii, controlul asupra vieții sale interioare). Din nou, de ce toate acestea? Din nevoia de grandoare și imposibilitatea asumării slăbiciunilor și trăirii eșecului.

Găsit vinovat (în 1980) pentru crimele Chi Omega (într-un atac sălbatic, în noaptea de 15 ianuarie, 1978, pătrunde în căminul de fete Chi Omega al Universității de stat Florida, atacă în timpul somnului, ucide și violează  în mod bestial-necrofilic 2 studente și zdrobește cu o bîtă craniul altor două studente care reușesc, deși sever mutilate, să supraviețuiască), Ted Bundy, în pledoaria de final din sala de judecată, susține (într-un mod halucinant) că e nevinovat:

“I will tell the court that I am not really able to accept the verdict,” he said. Not really able to accept the verdict because all the verdict found in part was that these crimes had been committed. They erred in finding who committed them. I cannot accept the sentence, even though one will be imposed, even though I recognize the lawful way in which the court will impose it, because it is not a sentence to me—it is a sentence to someone else who is not standing here today.” Ted rambled on to his conclusion.So I will be tortured for and suffer for and receive the pain for that act,” he said, “but I will not share the burden and the guilt. Thats all I have.”

Ulterior, odată impusă condamnarea la moarte prin electrocutare, înfricoșat de ideea morții violente, și destrămarea sentimentului de intagibilitate, incepe să marturisească. Ce ne interesează e relația confesiunii din prezent cu nevinovația susținută in trecut. Ne uităm cum leagă aceste două ipostaze perfect antinomice. 1) negarea absolută a vinii, prin inversarea flagrantă a raportului dintre vinovăție și nevinovăție: “Nu eu sunt criminalul” – vedem deci că nu se pune problema recunoașterii parțiale a vinovăție, ci raționalizarea și negarea ei flagrantă și 2) odată stabilite evidențele care cresc probabilitatea repercursiunilor majore, recunoașterea relativă și indirectă a faptelor urmată de disocierea totală (trăitul, atît de specific psihopatiei, al lui acum-și-aici):

“I remember (crimele/trecutul -nota mea) as you might remember a Humphrey Bogart movie,” Ted answered. “When it’s over, you don’t talk about it all the time…whatever I’ve done in the past, you know—the emotions of omissions or commissions—doesn’t bother me.

Try to touch the past! Try to deal with the past. Its not real. Its just a dream. Ive learned to live absolutely and completely and totally in the here and now. I don’t worry, think, or concern myself with the past or, for that matter, with the future, except only to the extent necessary. That, in itself, is not pathological. If you study, as I have been studying to some extensive degree, Oriental philosophy—Buddhism, Taoism, and spiritual-physical traditions of the East—they are much in tune with the way I have become. I find that the pressures on me have actually permitted me to enter into a period of growth.”

I mean I don’t feel guilty for anything. I feel less guilty now than I’ve felt in any time of my life. It’s not that I’ve forgotten anything or else closed down part of my mind, or compartmentalized; I compartmentalize less now than I ever have. It’s just done. It’s back there in the mists. I say mists because I don’t think anyone actually touches the past the way they can touch the present, or the future.”

Guilt. Its this mechanism we use to control people. Its an illusion. Its a kind of social control mechanism and its very unhealthy. It does terrible things to our bodies. I feel sorry for people who feel guilt. I feel sorry for people who are drug addicts, or who are criminals. I feel sorry for business executives who have to lust after money and power. I feel sorry for a lot of people who have to do things that hurt them. But I dont feel sorry for anyone who doesnt feel guilt, because the guilt doesnt solve anything, really. It hurts you.

“I guess,” he went on, “I’m in the enviable position of not having to deal with guilt. There’s just no reason for it. I don’t think I need to feel guilty anymore, because I try to do what’s right, right now. And that’s it!”

Psihopatul minte fiindcă se disociază de fapta sa (greșeala, eșecul său). O izolează prin raționalizare, negare, prin deplasarea responsabilitatii (“Nu eu, tu ești de vină, societatea e de vină, pornografia e de vină!”) etc. Acest mecanism de apărare impotriva sentimentului de injurie activat de neputinte, greșeli, esecuri (de ne-triumf, deci) nu poate fi privit ca o mare inzestrare, ci ca o mare carența care il aruncă pe individ intr-o incoerență bolnăvicioasă. Astfel ajungem la ciclul vicios și penibil al repoziționarilor, reinventărilor, demonstratiilor de pseudoforță și pseudoabilitate (Ted Bundy, după fiecare evadare, dupa fiecare condamnare, se reinventa, triumfînd asupra esecului prin sfidare si manipulare: fie că își pieptăna părul pe partea opusă a capului, fie ca își lăsa mustața, fie că se tundea, fie că își creștea părul, fie că înfunda, inainte de o înfățișare, yala celulei cu hîrtie ca să împiedice intrarea gardianului, fie ca aranja o grămadă de cărți sub pătură ca să pară ca doarme atunci cand isi organiza evadarea, fie ca fugea de polițișii care îl legitimau la o perchezie de rutină in trafic, fie ca sărea de la etajul 2 al unei instituții de drept, fie ca făcea pe studentul deștept de la Drept, fie ca se dădea in spectacol în sala de judecată, fie că o cerea în căsătorie (în timpul mărturiei din sala de judecată)concubina-martor înaintea verdictului care îl condamna (pentru a 3-a oară) moarte in urma uciderii unei fetite de 12 ani, in esență, nu făcea decat sa fugă de responsabilitate, fiind, dincolo de orice, un golan infantil (o să revenim la infantilism, atît de specific psihopatiei). Abominabil golan, într-adevăr, dar construind și înmulțind oroarea in lume pe bazele structurii golanului laș, pueril și sfidător.

Cînd am scris in 2018 articolul Portretului psihopatului de la guvernare, i-am pus lui Victor Ponta diagnosticul clinic de Pinocchio. Nu poți să stabilești de la distanță un diagnostic de personalitate antisocială. Îmi pare rău să văd că e din nou pe val, reinventat, votînd moțiunea de cenzură împotriva guvernului Dancila, reformînd social-democrația din România. “În primul rând cred că am făcut ceva necesar pentru România, pentru social-democrație. Doamna Dăncilă chiar nu era potrivită. Acum alături de colegii mei de la Pro România încercăm să facem un guvern social-democrat.” L-au sunat “sute” de psd-iști, confirmîndu-i triumful: “am fost un prost, ai avut dreptate”.

Am citit și discursul lui din Parlament de acum 2-3 zile care e exact în același ton pe care Gabriel Liiceanu, în 2014 – în articolul “Fie-vă milă de noi, Victor Ponta!” – îl identifica ca reprezentînd “miștocăreala prin care a intrat golanismul în politică”.

Intervențiile din Parlament – observa G. Liiceanu erau –

“în linia maestrului dvs într-ale politicii, Adrian Năstase. Împărtășeați cu el aroganța aceea neșlefuită caracteristică indivizilor care se confruntă cu puterea la prima generație și care, la nivelul cuvântului, se manifestă sub forma jignirii, a deriziunii și prin introducerea „glumiței” în limbajul politic. Ați supralicitat cât ați putut stilistica aceea bășcălios-năstăsiană de genul poantei cu număratul ouălor. Era de un prost gust desăvârșit. Pe dvs v-a cucerit. Și v-a provocat. Îmi amintesc și-acum de scheciurile vulgare pe care le compuneați acasă și pe care apoi le citeați, mândru de umorul lor inexistent, amuzându-vă singur, de la tribuna Parlamentului.”

În plen, în octombrie, 2019:

“Dacă nu trece moțiunea, doamna Dăncilă va trebui să facă o minune biblică, cu peștii și pâinile și o să avem un guvern de 100 de miniștri, iar apostolul Mihai o să jure că doamna Dăncilă e o rudă din Videle a Mântuitorului și poate să facă 100 de miniștri, nu e ceva imposibil.”

“Doamna Dăncilă e supărată că toți consilierii dumneaei m-au sunat aseară să vorbim de moțiune. Dacă te superi că te refuză un bărbat nu e normal să o spuneți la microfon.”

“Un ultim lucru, pe procedură, un citat din La Fontaine: „Nu există om atât de deștept încât să-l convingă pe un prost că-i prost”.  Vă rog să votați moțiunea, mulțumesc!”

“Am văzut că e neconflictuală. N-a vrut Mike Pence să se certe cu doamna Dăncilă, a alergat-o prin tot Washingtonul. N-a vrut să se certe nici cu Ursula. Nu vă dau tot numele că vă încurc. N-a vrut să se certe nici cu moldovenii, a făcut un om de afaceri un metru de autostradă.”

“Am aflat de la doamna Dăncilă că sunt un om foarte rău, vreau să confirm, chiar sunt un om rău. Am pus o pe listă în 2014 ca europarlamentar, dar cred că un alt om rău, dl. Dragnea, a pus-o chiar premier și i-a fost mai rău.”

Nimic din tonul bășcalios nu s-a schimbat din 2014.

Am ascultat și declarația pe care a dat-o, ulterior, după caderea guvernului, in fața jurnaliștilor. Dincolo de tupeu, aroganță, ironie vulgară, iese in evidență OSTILITATEA. Ies în evidență influexiunile malițioase. Am urmărit si o emisiune televizată, de la TVR1, in care fusese invitat să discute dacă l-a “turnat” pe Dragnea la DNA. Explică, vizibil iritat, că a fost chemat în calitate de martor și pregătește atacul. Îl pune imediat la punct pe realizator: “Dvs dacă ai fi chemat la DNA, v-ați duce?”. Realizatorul evită provocarea, dar Victor Ponta revine, in mod stăruitor, la întrebare. “Raspundeți!”. Realizatorul răspunde: “Firește că m-aș duce!”. Ponta, triumfător, atacă: “Turnătorule!”.

Vedem foarte bine, din discursul in Parlament, din declarațiile în fața jurnalistilor, din aparițiile televizate, felul în care se apară Victor Ponta: atacîndu-l cu ostilitate sau cu malițiozitate pe celălalt, fie că celălalt e un jurnalist, un realizator Tv, un fost coleg de partid sau un fost adversar politic. E o inflexiune ostilă în amprenta pe care o  asupra cuvintelor: Turnătorule, “securistul ăla de Petrov”. Sigur că Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea, dar pe noi ne interesează profilul psihologic al lui Victor Ponta, ne interesează cum lucrează el (din punct de vedere psihologic) cu această informație politică: prin ostilitate triumfătoare. Atitudinea lui psihologică e primitiv-violentă( violentă în sens de vulgaritate, agresivitate, obrăznicie, irascibilitate, infatuare, toate accente tari, neprelucrate). Această agresivitate/infatuare ironie este una menită să îl denigreze pe celălalt, să il desființeze pentru a-și apăra rana narciscă. Cînd mă simt minimalizat (în psihopatie, acest acent al reacției ostile la ostilitate percepută e foarte specific), Vedem felul in care li se adresează jurnalistelor, felul în care o ironizează pe Viorica Dăncilă (e atîta agresivitate și ostilitate reprimate in acele interactiuni și care transpar prin atitudinea rigidă, gonflată, rictus și condescendența ostilă). Nu e o pseudoagresivitate, nu agresivitate accidentală, nu e agresivitate instrumentală, nici sportivă, ci una caracterologică. Pare să o aibă în sînge.

În toate prestațiile: ostilitate, sfidare infantilă & atac.

Care e cadavrul (incontestabil) – dovada incontestabilă a vinovăției – al lui Victor Ponta? Cadavrul de necontestat al lui Victor Ponta este plagiatul. Ne putem uita la evoluția (relația) politicianului cu acuzația (devenita ulterior verdict formulat de o instituție abilitată: CNATDCU decide pe 29 iunie 2012 ca teza de doctorat a premierului Victor Ponta este un plagiat):

  1. “Raspund in fata Marii Adunari Nationale si a HotNews.ro
  2. Tot o sa merg la Consiliul European, ca sa inteleaga presedintele Traian Basescu. S-a suparat pe mine, acum mi-a studiat presedintele teza de doctorat…

3. Seful guvernului spune ca se va supune verificarilor si crede ca „e cel putin comic ca revista Natura sa se ocupe de lucrarea lui” din domeniul dreptului”. Acesta a continuat pe un ton ironic spunand ca spera ca n-a prejudiciat natura si mediul inconjurator prin lucrarea sa. Ponta sustine ca nu este vorba de un scandal international, deoarece F.A.Z. nu a facut decat sa citeze revista Nature , iar aceasta din urma „este revista la care da interviuri domnul Funeriu”.

4. „E ciudat insa ca sunt acuzat ca am plagiat de la domnul Diaconu care mi-a scris prefata. E cam ciudat totusi. (…) lucrarea dl. Diaconu are 30 de pagini, este o lucrare foarte bună, în care se face o scurtă descriere. Eu în 410 pagini am plagiat 30 de pagini, e o performanță.”

5. “… reglementările privitor la citarea în ghilimele sunt ulterioare anului 2003.”

6. “această chestiune a apărut după izbucnirea conflictului cu președintele cu privire la cine să meargă la Consiliul European. Am început teza în 1999 și, de atunci, am fost ministru de două ori, în guverne diferite, vicepreședinte al Parlamentului și sunt lider al partidului de doi ani deja. Am respectat toate normele existente în România. Am cerut Comisiei de Etică a Ministerului Educației să verifice acuzațiile și sunt convins că se va demonstra că nu sunt vinovat. Din păcate, este vorba de un atac politic din partea președintelui, după ce am anunțat că merg la reuniunea de la Bruxelles.”

7. “Intrebat ce va face daca acea comisie va da verdictul ca a plagiat, Ponta este citat spunand: “Atunci, cu siguranta ca ma voi retrage”. Dupa ce jurnalistul completeaza raspunsul spunand „Demisia…”, Ponta este citat confirmand aceasta varianta. ”Da. imi asum responsabilitatea, dar consider ca am fost acuzat dintr-un motiv politic si, in plus, nu au dorit sa asculte punctul meu de vedere.”

8. Premierul a declarat, la plecarea de la Bruxelles, dupa aflarea deciziei Consiliului, ca ceea ce s-a anuntat in privinta acuzatiilor de plagiat la adresa sa reprezinta o decizie politica si ilegala luata de apropiatii presedintelui ca represalii pentru participarea sa la Consiliul European si ca, in consecinta, nu va demisiona.

9. “Voi dovedi in fata Comisiei de Etica a Ministerului Educatiei ca am respectat toate regulile! Nu renunt la lupta pe care am inceput-o din cauza acestor atacuri. Nici vorba de demisie!”, a declarat Victor Ponta, vineri seara, la plecarea de la Bruxelles.”

Vedem mecanismele prin care e ocolită vina (ocolire ce decurge din imposibilitatea asumării ei): ironizarea poziției de acuzat, minimalizarea responsabilității prin minimalizarea poziției de acuzat sau prin minimalizarea daunelor (1) Să mă judece Hotnews, 2) Cam facut asa de grav, sunt 30 de pagini?), deplasarea vinii (“Atac politic”) și sigur, in cele din urmă, enervarea, reacția revansardă, culmea, para-etică (“S-a comis o nedreptate, mă voi apăra!”), incheînd cu para-ofensa: “Nu se poate așa ceva! Nu permit! Nici vorbă de demisie!”. Și ce mai vedem? Veșnica repoziționare, veșnica reinventare, veșnica reformulare, veșnicele raționalizări și, ca un curent subteran care străbate pseudo-raportarea la legi/reguli și disocierea de responsabilitate, atacul/agresivitatea/ostilitatea. “Nu renunț la luptă!”. “Nici vorbă de demisie”.

Faptele negate și realitatea manipulată deschid porțile bîlciului. Hoțul prins se simte jignit și vrea să restabilească bunul mers al lucrurilor. Iar ne aflam în Pinocchio, unde lucrurile-s pe dos. Cînd naiva păpușă, care a crezut că banii se pot insemînța și aduna de pe cîmp, ca fasolea, ajunge la tribunal pentru a-i denunța pe cei doi hoți care îl jefuiseră, aude, din partea judecătorului (“o gorilă bătrînă, care arăta foarte respectabil”) următoarea sentință:

Acestui biet drăcușor i s-au furat patru monede de aur. Arestați-l și băgați-l la închisoare imediat!”

Sigur, păpușa rămîne împietrită la auzul acestei sentințe absurde, dar politiștii ii închid gura și îl duc la închisoare. Abia cînd Pinocchio spune că și el e tîlhar, e eliberat din închisoare, iar paznicul își scoate pălăria în fața lui, aplecîndu-se respectuos. La fel stau lucrurile și in universul instituit de personajele noastre: plagiezi, dar ești prim-ministru și promiti că vei restabili dreptatea, delapidezi dar ești numărul 1 în lume direct de la bulău, ucizi și trimiți îngeri într-o lume mai bună, ucizi în serie și spui că vina e un mecanism de control și o iluzie.

Avem deci, pînă acum, – pe fondul complexelor – următoarele mecanisme și practici ale pseudo-nevinovăției din psihopatie: atacul, agresivitatea, manipularea, ostilitatea, seducția, idealizarea, sinele grandios, negarea flagrantă, raționalizarea, deplasarea vinovăției, disocierea. Dar nu trecem cu vederea o altă caracteristică esențială a psihopatiei: infantilismul. Psihopatul e un pueril întîrziat. Mișcarea inteligentă pe care au făcut-o Stephen Michaud și Hugh Ainesworth, jurnaliștii care l-au interveviat pe Ted Bundy-ul din ‘80, condamnat deja la moarte prin electrocutare, ca să îl faca să vorbească despre crime, a fost să atribuie aceste crime altcuiva, adică să deplaseze responsabilitatea, iar criminalului narcisic patologic să îi rămînă numai thrill-ul și satisfacția din vînătoare (atac și control total): să vorbească despre crime la persoana a 3-a:

“Whenever he could, Bundy maneuvered the conversations to talk of his life before he reached puberty. That, at last, gave me the idea. Bundy was still a child—a killer child—an emotionally twisted preadolescent contained in the body of a man. A look at his life revealed a consistent pattern of puerility. The press’s favorite adjective for Ted, “boyish,” took on an apt irony. It was then I chanced the offer for this child to speculateon what had happened.

Mereu, în cazul psihopaților, mincinoșilor sau manipulatorilor, trebuie avut in vedere că avem de-a face cu un pueril. Adultul-copil care nu a traversat cu succes procesul maturizării prin care vina e internalizată sub formă de responsabilitate. Ne amintim gesturile puerile ale lui Ted Bundy cu înfundarea yalei celulei cu hîrtie igienică și corespondentul atenuat (neclinic) al acelei infantilității patologice: “Pe vremea mea nu se cereau ghilimele!

Mi se pare esențial de subliniat că nu e cazul să admirăm viclenia, dialectica, prezența de spirit, incisivitatea, înzestrarile interpersonale manipulative ale psihopatului. Acești indivizi trebuie înțeleși în ceea ce sunt in mod bazal: ostili, aroganți, lași și iinfantili. Mai mult: extrem de labili. Iar labilitatea ultima (izvorata din fundamentala lor incapacitate de a-si asuma responsabilitatea si vina) ii aruncă (atunci cand nu ucid, ci doar mint si se dau mai rotunzi decît sunt), în penibil. Nu e nimic fascinant la ei. Incapabili să trăiască curajul, reforma lăuntrică autentică și să sufere procesul nemilos al maturizării prin internalizarea reală a vinii si recuperarea greselilor (ca Pinocchio care intră in burta rechinului și își salvează tatăl pe care l-a umilit si l-a înșelat), caută in permanență să fenteze, să păcălească realitatea, să manevreze adaptarea lor in lume, rămînd, in definitiv, niște lamentabili infantili care se autoiluzionează că sunt niște mari șmecheri. Spre deosebire de copii – abia de aici li se trage periculozitatea – aceștia au mijloace adulte de a consuma ostilitatea (agresivitatea) nascută din cronica lor neputință negată și slabul lor ego.

Gîndiți-vă, Ted Bundy și Mircea Buliga sunt vinovați dincolo de orice îndoială: au ucis ființe umane. Dar dacă ei își pot manageria relația lor cu (ne)vinovăția chiar și în interiorul acestor evidențe flagrante, inchipuiți-vă ce exasperantă e relația omului obișnuit cu prejudiciile neasumării vinii. Gindiți-vă la soțiile, soții, frații, copiii care vă duc cu zahărelul. Nu îi aveți cu nimic la mînă, corect? Probabil vi se reproșează ca exagerați, că aberați, că sunteți nebuni. “Ești nebun/ă, totul e în capul tău!”. Micii psihopați (psihopații sub-clinici) găsesc, la fel ca mai marii lor, o justificare pentru orice. Mecanismul deculpabilizării e același, doar că faptele și consecințele există, cum spuneam, în formă atenuată. Dar, la fel ca marii psihopați, micii psihopați dau mereu vina pe altceva si altcineva decît pe ei înșisi, raționalizează în exces și ridică construcții alambicate ca să își explice purtările ce îi țin (pe ei și pe cei dragi) într-un veșnic provizorat (acel acum-și-aici agreat de Ted Bundy). Totul, o veșnică fugă de responsabilitate și o profundă imaturitate (impulsivitate) pe fondul unui narcisism labil. Despre relația psihopatiei cu viitorul (cu impulsivitatea) într-un alt text, cine știe…

Singurul dialog veritabil despre vinovăție este cel despre vinovăția mea. Iar vinovăția mea nu poate decît spera la iertarea ta. E o cîntare bisericească, “Doamne al puterilor” și partea în care Maria e chemată în ajutorul celui neputincios mă mișcă teribil de fiecare dată: “Și cercetează neputinciosul meu suflet și te roagă Fiului tău și Dumnezeului nostru să-mi dăruiască iertare de relele ce am facut”. Nu știu de ce mă emoționează de fiecare dată. Poate e întelegerea faptului că vina nu poate fi răscumpărata decît prin iertare. Iar iertarea nu poate fi decît dăruită. Cînd îți fac rău, eu nu pot spera decît la dăruita ta iertare. Nu te pot constrînge și nu te pot obliga să mă ierți. Iertarea e o cedare a inimii. Sunt salvat abia cînd mă ierți din inimă. Vina nu poate fi anulată prin negare sau deplasare. În vină supraviețuiești numai și numai dacă poți spera la iertare. Altfel e o vină închipuită, o vină îndrăgostită de sine care visează, prin auto-flagelare, la o consacrare veșnică.

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. M-as fi asteptat sa gasesc in galeria psihopatiilor si ceva specific local: de pilda dascalul-psihopat sau preotul psihopat. Sigur, psihopatiile lor, poate nu sunt la fel de ” intense” ca in cazul celorlalti, dar efectele acestora sunt statistic, mult mai distructive pentru societate. Cred ca, pe masura ce avansezi in anumite profesii, psihopatiile se accentueaza iar aceste medii profesionale au toate ingredientele pentru a le intretine/cronicizaz etc.

    • @zapp: Vera Renczi – Văduva Neagră, detine recordul local in galeria psihopatilor/psihopatelor, se potriveste si cu articolul ‘mamele care isi ucid copiii’.

  2. Foarte interesant si util articol! Multumim! Este foarte important sa cunoastem atat cat se poate pentru profani ce fel de tipuri de oameni ne influenteaza vietile si cum sa ne aparam de manipularea si de tarele lor.

  3. Ultima parte a articolului ma duce cu gandul la cateva persoane pe care le cunosc, orgolioase, poate extrem de orgolioase, care isi justifica, la fel, fiecare esec prin ceva. Ei nu recunosc niciodata cand au vreo vina, tot timpul altceva, altcineva este raspunzator pentru esec. Totusi, niciodata nu m-a dus gandul cum ca ar fi psihopati.
    Interesant, putem pune semnul egal intre psihopati si orgoliosi?

    • Nu, nu putem pune semnul egal, tocmai despre asta e vorba in articol. Dar orgoliosul poarta cu el si o doza mica de psihopatie.

  4. exista si psihopati pe dos, adica cei care se considera tot timpul vinovati, nu stiu in ce masura acestia sunt mai putin periculosi societatii, inteleg din articol ca a fost selectat doar un grup nociv.

  5. Astept cu nerăbdare și citesc cu mare plăcere toate articolele dumneavoastră. E mult adevăr in ceea ce spuneti. Sunt mai mulți psihopati, sociopati sau narcisiști in jurul nostru decât ne imaginam. Ar fi util sa învățam, măcar din adolescenta, cum sa ii identificam și cum sa ne ferim de ei. Ar fi interesant sa faceți un studiu, la un moment dat, pe doamna Kovesi ca nu cred ca nu ați observat ca și doamna are probleme…

  6. Episcopul auxiliar de Los Angeles, Robert Barron, despre care s-a scris pe Contributors, ne atrage aténtia asupra reducerii produselor de conceptie in fertilizarile artificiale. Vrei un copil, dar procedura produce doi sau trei embrioni. Ce faci cu restul?
    New York Times ne explica: ii omori, si apoi te duci la psiholog sa-ti rezolve problemele de constiinta.
    Donna Steinberg, „a clinical psychologist in Manhattan”: „Outsiders think, How is that possible? And that’s also where the patients’ guilt comes from.”
    Dr. Joanne Stone, „the highly regarded head of Mount Sinai’s maternal-fetal-medicine unit”: „Sometimes, couples disagree about whether to reduce a twin pregnancy, and she encourages them to see a therapist so they can be at peace with whatever they decide.”
    Asadar, vina personala ca vina personala, dar ce ne facem cand psihologii parca au invatat de la Ted Bundy? „Guilt. It’s this mechanism we use to control people. It’s an illusion. It’s a kind of social control mechanism and it’s very unhealthy.” Ce ne facem cand New York Times ne educa pe toti in aceeasi scoala a descatusarii de vina, ca mecanism de progres moral?
    „Acești indivizi trebuie înțeleși în ceea ce sunt in mod bazal: ostili, aroganți, lași și infantili.”

    https://www.youtube.com/watch?v=fmvoc8LFdY4
    https://www.nytimes.com/2011/08/14/magazine/the-two-minus-one-pregnancy.html

  7. „Printre” unii psihopati mergi cu groaza. Dar exista si dintre cei de care poti ride cu pofta. Acesta e Pinocchio al dvoastra, pisoiasul altcuiva, sau prim plagiatorul national, cum imi place sa-i spun tizului meu.
    Dar, nu cred ca voit, accesind HotNews.ro din citatul de mai jos

    “Raspund in fata Marii Adunari Nationale si a HotNews.ro ”
    dam de urmatoarea stire in care eu vad un inceput de psihopatie:
    ” Barna, în ședință de partid: „Dacă intrăm acum la guvernare validăm PNL, înseamnă pentru ei raiul pe pământ” / „Prefer să rămână Guvernul Dăncilă încă trei luni decât să se întoarcă din nou PSD vioara întâi”
    Pentru ce o fi votat motiunea de cenzura?

  8. Sper ca nu faceti vreo aluzie la Dan Barna care nu se considera vinovat ca vreo cativa oameni defavorizati au fost nevoiti sa plece in strainatate in urma „consultantei” lui dar el reclama ca va aduce milioane inapoi in tara si ii va face si fericiti!

  9. „Vina din relația mea cu soția mea”, „soțul alcoolic”, „lover boy-ul” sau vina sotiei in relatia cu sotul sau copiii, sotia alcoolica, ‘lover-girl’. Sunt multe cazuri in care el sau ea a gresit mai mult dar de obicei vina e impartita egal.

  10. Aparent, ne racorim cind ii numim pe politicieni psihopati: si eu am facut, la rindu-mi, treaba asta, si inca de multe ori. Ma intreb insa daca nu cumva inclusiv asta nu e un semn rau, asa cum e aproape intotdeauna cind vorbesti de vinovatiile altora. Mai ales ca stim acum ca psihopatii sint, de fapt, mult mai raspinditi in societate decit s-a crezut initial. Politicienii par sa fie pusi in virf tocmai pentru a incasa critici si a fi incarcati de vinovatii: problema lor e tocmai aceea ca sint foarte vizibili, drept e si ca si-au dorit asta.
    Subiectul e foarte dificil pentru ca are legatura cu partea cea mai sensibila a fiintei noastre – sentimentul de vina.
    Dar e si foarte interesant fiindca toate puterile (lumesti) care s-au perindat de-a lungul timpului au manipulat intr-un fel sau altul acest sentiment totusi nobil.
    Cu cit un sistem e mai autoritar, cu atit proiectia vinovatiei e mai pregnanta, mai dominatoare, cu deplasari tectonice si alunecari halucinante – adevarate cutremure sociale: in conditiile in care individul e calcat in picioare, vinovatia devine una de grup sau de clasa.
    Din cite imi pot da seama, aproape toata babilonia umana e legata, intr-un fel sau altul, de proiectia sau deplasarea vinovatiei. Mai ales ca, foarte probabil, emotia corespunzatoare e aceea de frica – v. amigdala.
    Crestinismul merge de la pacatul originar pina la interdictia de a judeca pentru a nu fi judecat iar societatea se misca intre micile placeri vinovate si pacatele de moarte.
    Lucrurile par sa ramina complicate aproape orice am face. Si totusi, daca revenim la individul constient, in care vinovatia si sentimentul de vinovatie sint intotdeauna doua lucruri diferite, intelegem imediat ca totul tine de o inadecvare fundamentala, ca toata problema vine, de fapt, tocmai din dezechilibrul sau nepotrivirea sentimentului de vinovatie cu vina propriu-zisa. Asa cum stim deja prea bine din experienta, omul se poate simti vinovat desi n-ar avea motive sau, in cazul psihopatului, fie nu simte vinovatie – desi vina propriu-zisa e una mare sau foarte mare –, fie daca simte, incearca in mod inconstient sa o proiecteze (i.e. deplaseze). De exemplu: modelul de societate traditional (in sens crestin) este cel care pretinde ca omul intra in viata sub spectrul pacatului (originar), in vreme ce in comunism sau nazism, care sint rupte de traditie, vina e mereu a altora: a dusmanului de clasa, respectiv a evreului.
    Ginditi-va acum, daca mai puteti, ce-au putut insemna pentru popoarele din estul european trecerile bruste – i.e. in mai putin de o generatie – de la o cultura traditionala bazata pe interiorizarea obligatorie a vinovatiei la una in care vina e pasata automat asupra altora, si-apoi revenirea la matca traditionala. Nu-i deloc de mirare ca azi sintem aproape cu totii zapaciti si la fel de nelamuriti.
    Poate ca acum sintem macar in stare sa intelegem ca sentimentul de vinovatie are sens cita vreme ramine potrivit vinovatiei, dar mai ales ca mare parte din tragedia umana vine tocmai din dezechilibrul dintre cele doua.

  11. Neputinţa de a-ţi spune tu, ţie însuţi – am greşit! nu vine dintr-o frică? din frica că ceilalţi sunt altfel decât eşti tu? apoi, ascunzând, negând povara faptelor tale, nu te însingurezi şi mai mult?
    Că este un filon care i-a condus pe criminal, pe politician sau pe afacerist la faptele şi posturile lor actuale, înţeleg; însă ce-i diferenţiată? şi cum ajunge un om în acele locuri? e predestinat?

    • Fiind vorba de caracteristici înnăscute, se poate spune că e predestinat. Am urmărit ascensiunea unui tip în UK, un fel de combinație între Zuckerberg și Musk dintr-o țară meridională. Toată cariera lui se rezumă la 4 soluții, aplicabile indiferent de situație: minte, fură, înșeală și intimidează. A încercat asta și în sala de judecată și firma lui s-a ales cu o amendă de câteva zeci de mii de lire, dar în rest îi merge cu metodele astea de vreo 10 ani.

  12. Deși per total articolul este cat se poate de interesant, ceva ma indeamna sa comentez nitel aici:

    Spuneti ca: ”Omul cu adevărat cumsecade e omul lipsit de contradicții flagrante – adică omul simplu din punct de vedere psihologic. ”

    As zice ca greu veti gasi un om care sa fie simplu din punct de vedere psihologic.

    Nu mă indoiesc însă că oricine poate fi simplificat, mai ales cand stim dinainte ce forma vrem sa-i dam.

    ”În orice om o lume îsi face încercarea,
    Bătrânul Demiurgos se opinteste-n van;
    În orice minte lumea îsi pune întrebarea
    Din nou: de unde vine si unde merge floarea
    Dorintelor obscure sădite în noian?”

    Al lumii-ntregul sâmbur, dorinta-i si mărirea,
    În inima oricărui I-ascuns si trăitor,
    Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
    În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
    Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

    Astfel umana roadă în calea ei înghetă,
    Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,
    Acoperind cu noime sărmana lui viată
    Si arătând la soare-a mizeriei lui față –
    Fața – căci întelesul I-acelasi la toti dat.

    În veci acelasi doruri mascate cu-altă haină,
    Si-n toată omenirea în veci acelasi om –
    În multe forme-apare a vietii crudă taină,
    Pe toti ea îi însală, la nime se distaină,
    Dorinti nemărginite plantând într-un atom.” M. Eminescu

  13. Felicitari, stimata doamna! Veniti mai des printre noi, experienta d-voastra este utila tuturor,
    indiferent ca este vorba de o persoana obisnuita sau un politician de..cariera.
    De la nivelul specialitatii pe care o aveti, puteti sa ne spuneti daca nu cumva ar fi nevoie de un aviz medical pentru toti cei care vor sa acceada la o functie publica?Conduc o tara, un minister, o redactie de ziar sau de editura, un spital, o scoala si pericolul consta nu numai in orientarea politica, dar mai ales in discernamantul acestor personaje – care pot cladi ceva solid intr-un domeniu sau pot distruge, incet, generatii.E o alerta valabila nu numai pentru tara noastra.

  14. Felicitări! Articole substanțiale după care rămâi cu ceva solid – in plus se referă la valorile mai profunde dincolo de vacarmul politic pneti in evidență și pilonii de stabilitate morală ai societății in lipsa cărora politica degenerează… nu putem avea o societate politică normală fără o societate sănătoasă mental.

  15. Si acum, dupa constatul alarmant ca suntem inconjurati (asaltati!) de psihopati, ar fi interesant sa aflam si care sunt sugestiile unui profesionist referitor la abordarea acestor indivizi, la comportamentul care ar fi indicat sa-l avem, fata de ei, noi, cei care ne credem „normali”, si asta in scopul, evident, al limitarii confruntarilor dezastruoase…
    Pentru ca, tind sa cred ca daca le spunem psihopatilor ca sunt psihopati, si trebuie sa mearga sa se trateze, nu e cea mai eficace metoda, si nici cea mai…pasnica! Or, avem nevoie de calm ca sa redevenim lucizi, nu?

  16. Asa este: „Singurul dialog veritabil despre vinovatie este cel despre vinovatia mea. Iar vinovatia mea nu poate spera decat la iertarea ta.”
    In perceptia omului obisnuit (categorie din care fac si eu parte), lover boy-ul , omul de afaceri incarcerat, politicianul plagiator, sunt de fapt smecheri sau „baieti destepti”, iar ucigasul domestic si ucigasul in serie sunt considerati psihopati.
    Intradevar toti acestia au in comun ca nu isi recunosc vina. Dar efectele negative pe care le produc un Keith Ranier sau un Ovidiu Sorin Vantu (frustrari, pierderi financiare etc.) pot fi depasite in timp, viata merge inainte. Dovada si procesele in care victimele acestora pot depune marturie impotriva lor. Am constatat din experienta ca din orice intamplare oricat de neplacuta am avut si ceva bun de invatat.
    Dar in cazul ucigasilor victimei nu-i mai ramane nimic de facut, e „game over”. Pentru orice pacat pe care il face cineva mai ramane o sansa de iertare din partea victimei. Ucigasii nu mai au aceasta sansa.
    E destul de greu sa punem semnul egal intre crima cu premeditare si furt de exemplu. Ambele sunt pacate din punct de vedere moral si infractiuni din punct de vedere legal. Totusi nu e acelasi lucru.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrada Ilisan
Andrada Ilisan
Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului"), master în Psihologie Clinică ("Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline"), absolventă a Școlii de Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România, în cadrul căreia s-a format ca psihoterapeut. În 2021 a publicat cartea “Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică”.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro