joi, octombrie 22, 2020

Cum să dai vina pe vreme

Cea mai recentă vizită în România a fost anul trecut, în vacanța de Paște. Avionul ajunge cu o oră înainte ca trenul spre Moldova să plece din Gara de Nord, ceea ce ne obligă să ne petrecem prima noapte în București, călătoria cu trenul fiind amânată pentru a doua zi.

Timpul în București e lung, ca orice timp petrecut în așteptare. E și timpul în care se produce o reaclimatizare intensă, ce te lasă cu sentimentul amar că nu ai fost, în fapt, niciodată plecat, că eul tău profund trăiește scălâmb până ajunge acasă și începe ușor-ușor să își întindă picioarele, ca un om obosit după o zi de muncă.

În Herăstrău sunt înșirate, de ambele părți ale aleei principale, căsuțe din lemn ca acelea pe care le vedeam în copilărie după ce treceam de Durău, într-una dintre ieșirile pe care părinții le organizau pentru copii, dar care pentru copiii erau mai degrabă plictisitoare.

Și acum, ca și atunci, căsuțele din lemn mă intimidează și mă atrag în același timp. Reacția asta care amintește întru câtva de o îndrăgostire adolescentină, am încercat-o pentru prima dată, copil fiind, la Mamaia. Trebuie să fi avut mai puțin de șapte ani când m-am trezit privind spre vitrinele magazinelor din care doar străinii puteau cumpăra, cu valută și pașaport occidental, ciocolată, fructe, sucuri și altele asemenea. Nu îmi amintesc să fi simțit vreodată o atracție mai mare și o frică pe măsură – frica de a nu fi prinsă visând la ceva ce nu mi se cuvine.

Mă apropii de una dintre căsuțe, cu determinarea adultului care știe că trebuie să acționeze în pofida fricilor copilului interior pentru a putea gusta dintr-un soi de libertate, și a-și însuși astfel statutul de adult plin. Determinarea e însă doar atât, determinare. Nu e nici curaj, nici poftă, nici viață care vibrează prin ea însăși. Acestea din urmă au nevoie de timp și de loc să se desfășoare în mod firesc, coordonate pe care aclimatizarea temporară nu le îngăduie. Așa încât mă mulțumesc cu a juca rolul adultului, tot așa cum părinții, luați prin surprindere de vitalitatea vieții pe care au creat-o, își joacă rolul de părinți, până când, și în cazul în care acest lucru se poate vreodată întâmpla, se nasc și cresc mamele și tații din interior spre în afară.

O sumedenie de creme și de tincturi cu miros tămăduitor stau așezate cu un rost pe care un neinițiat nu îl poate imagina, pe o față de masă cu marginile brodate. Am senzația că am intrat în casa unui om, sau într-o biserică mică, aflată pe vreun vârf de deal. Mă rușinez de propria stângăcie, dată de felul în care mintea mă încurcă acum, în încercarea de a digera în viteză faptul că mă aflu în România. Doamna între două vârste, cu ochi aspri și mâini ca rădăcinile copacilor bătrâni, îmi vede obrajii roșii, sau cel puțin așa mi se pare. Mă întreabă ce îmi trebuie, dar familiaritatea momentului mă dezarmează și mă deschid către ea cu totul, ca un însetat care trăiește iluzia unei oaze.

Am niște dureri de oase, îi zic. Pune o mâna pe mine și o alta pe o unsoare cu arnică, ceară de albine și untură curată de porc. O întreb dacă are idee ce ar putea fi, am umblat mult pe la doctori în ultimii ani și nu o pot lepăda. Mă uit la ea ca la cea mai în măsură să rostească adevărul. Adevărul e că mi-e dor, că jelesc chiar și acum, după atâția ani. Dar niciuna dintre noi nu e pregătită pentru asta, și nici nu e momentul. “Dați-le pe vreme”, îmi zice. “Dacă încercăm să înțelegem tot ce ni se întâmplă, ne îmbolnăvim și mai rău. Uitați-vă, așa, spre cer, și ziceți că e de la vreme.”

Am cumpărat două unguente și o tinctură pe care le țin și acum în dulap, în casa care nu este în România. Îmi place să le știu acolo, pline și neatinse, piese din muzeul ființei mele. De-a lungul anilor, muzeul capătă din ce în ce mai mult loc în dulapuri, sertare, cutii, sub teancuri de haine și în buzunarele hainelor. O ghindă, un colț din eticheta unei bomboane, o batistă din bumbac, o carte, o vedere, o cremă cu arnică. Le văd peste tot, mă uit la ele și mă văd pe mine, copil, la Mamaia, privind cu frică și jind în vitrinele străinilor și mă întreb, din când în când, dacă a fost nevoie să mă mut cu totul în magazinul occidentalilor pentru a da sens nonsensului acelor primi ani ai vieții mele. Pot doar să sper că nu ăsta este motivul, pentru că altfel ar trebui să mă confrunt cu consecințele unei deziluzii și cu întrebările care o urmează îndeaproape. Știu însă, cu deplină siguranță, că nu s-a produs vreun declic, nu s-a umplut un gol și nu s-a închis un cerc, că trecutul aparține trecutului și nu îi șade bine în magazine pline ochi cu ciocolată, fructe, sucuri și altele asemenea. Și nu îmi rămâne decât să joc rolul de străin până când, și în cazul în care acest lucru se poate vreodată întâmpla, să se nască în mine expatul asumat. Și, de-a lungul acestui sughiț prelung, să dau vina pe vreme.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Delicios, ma bucur sa aflu ca mai exista femei, femei feminine, nu feministe, femei sensibile, nu numai inteligente, femei cu vino-ncoa, nu cu mustata, nu din cele „educate”, vorba vine, manipulate de altfel la Bruxelles,.
    Si da, Și, de-a lungul acestui sughiț prelung, să dau vina pe vreme. magistral.

    Multumesc, cum zicem noi nemtii, you make my day.

  2. Articolul e sensibil și atinge multe corzi sensibile. Însă, într-un anume aspect, autoarea fie că nu a mai venit de mulți ani în România, sau amintirea e foarte veche.

    Mai nou, multe aeroporturi din Moldova (Iași, Bacău, Suceava, ca să spun numai unele) au început a avea legături directe cu multe orașe europene sau în Marea Britanie. De mulți ani nu mai folosesc Bucureștiul ca punct de intrare, datorită lipsei infrastructurii de acces în interior. E mai convenient să zbori într-un oraș apropiat de destinație, chiar cu prețul schimbării unui avion.

  3. „…trecutul aparține trecutului și nu îi șade bine în magazine pline ochi cu ciocolată, fructe, sucuri și altele asemenea”

    Este un text încărcat de emoție pe care l-am citit cu bucurie și tristețe în același timp. Cred că poporul nostru are oameni minunați răspândiți în toate zările. Am călătorit relativ mult, pe trei continente, iar copiii mei au lucrat anumite perioade în străinătate, însă am decis să revenim în România. Alți apropiați, rude și prieteni, au hotărât altfel. Cu bucurie și melancolie am constatat că astăzi, când lumea a devenit „satul global”, unii se simt (ne simțim) mai strâns legați de România, alții, mai puțin.

    Tristețe lecturii izvorăște de altundeva. Au părăsit România un sfert din cetățenii săi, iar asta din lipsă de speranță în primul rând. Unii dintre apropiați au plecat după ce ne-au fugărit minerii în Piața Universității în 1990, alții o fac în prezent, pentru că prea puține s-au schimbat. Și cei care pleacă iau cu ei România așa cum este. Dacă România modernă a fost construită [și] cu efortul „expaților” care au iubit-o, astăzi cei care o lasă din disperare o fac precum cei înșelați de partener, cu dragoste și ură amestecate.

    Speram cândva ca diaspora românească să devină, asemenea celei grecești, spre exemplu, a celei italiene, ori măcar a celei poloneze sau ungare, un sprijin pentru schimbarea României celei „de acasă”. Deși printre cele mai numeroase în Europa de astăzi, diaspora românească este, așa cum am cunoscut-o, cea mai puțin unită și cea mai dornică de a se integra în noua comunitate. La unele alegeri unii români care muncesc în alte țări fac efortul de a merge la vot, iar în 10 august 2018 unii au fost alături de mine în Piața Victoriei. …Mulți, deși vorbesc cu detașare despre România cu cei care vin „de acasă”, nu vor să se știe în țara de adopție că sunt români, pentru că trecutul aparține trecutului.

    Deși s-ar putea să mă înșel, mă gândesc că la a doua sau a treia generație cineva s-ar putea întreba de numele său sună altfel decât al vecinilor ori colegilor și să-și caute cu nostalgie originile. Poate că imaginea României în lume va fi peste două generații – adică peste 100 de ani – alta, prin contribuția nepoților celor care-și părăsesc acum țara cu nostalgie, dragoste și ură amestecate. …Dar care privesc din locul în care au ajuns pentru a se realiza individual (profesional, material etc.) către cei rămași nu ca la poporul lor, ci cu un egoism justificabil, cu nostalgie la amintirile proprii legate de familie și locurile natale.

    Românilor, inclusiv rudelor și prietenilor mei, nu le este dor de România, ci de părinți și de banca de sub teiul de la colțul blocului…. Și nu-i nimic de condamnat în asta.

    • comentariu tau la un asa articol dragut e ca nuca-n perete.

      Doru de ACASA, de copilarie, nostalgiile au loc si daca te muti de la sat la oras, sau invers, de pe o strada pe alta, de la parinti la sot, nu numai daca mergi la mii de km. Ti-e dor de laptele ars de mama, de ciinele plin de capuse, de copiii de joaca muciosi, de felia de piine cu zahar..

  4. m-am uitat sa vad daca aveti cumva vreo carte publicata, in ideea de a o comanda… errr.. acum!! :) n-am gasit nimic, dar daca exista, puteti lasa va rog un link? v-as fi recunoscator. nu trebuie sa fie neaparat carte, vorba versurilor alea din frozen.

  5. Ce om frumos si sensibil esti, Laura. Iti multumesc ca esti mereu o sursa de inspiratie, pentru cei zapaciti, ca mine. ❤️

  6. Nostalgii ale unor vremuri trecute au si cei care n-au plecat de acasa. Este nostalgia pentru anii cand eram tineri si frumosi, plini de sperante si energie si mai putin cinici.
    Pentru autoare, ca si pentru mine, si cred ca si pentru multi altii, se mai adauga un sentiment de vinovatie, este culpabilitatea celor care si-au luat tarana patriei pe talpile picioarelor si constata ca glodul patrie se preface in praf. De aceea trebuie sa ne întoarcem mereu acasa si sa mai luam cate un ceva, totemic, pe care sa-l asezam, ca si autoarea, in dulap.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Laura Munteanu
Laura Munteanu
Laura Munteanu este artist și ilustrator stabilit în Zurich. Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București a scris, după terminarea facultății, pentru diverse publicații, acoperind teme dintre cele mai variate. După o lungă pauză a revenit la scris, propunându-și o analiză cu note personale a diferitelor aspecte ale vieții petrecute în afara României. În momentele de liniște scrie poezie, și se bucură că poate contribui la comunitatea internațională, vibrantă, a poeților contemporani.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

Tren la aeroport în 2020, tehnologie din 1930

În urmă cu o lună am scris despre posibile soluții la greșelile majore de proiectare ale acestei lucrări, care altfel riscă să devină...

Implicațiile unei adrese ANAF

Circulă printre grupurile online cu tematică fiscală o adresă recentă prin care ANAF îi semnalează unui contribuabil să fie atent la situația...

Ușurel cu autostrada americană pe scări

Săptămâna trecută, presa românească formală și informală ne-a umplut de “Breaking News” despre un Proiect de infrastructură uriaș: Americanii vor construi o cale ferată și...

Cu tancul în lanul imposturii educaționale

Nu am vorbit despre partea educațională a cazului Baranga până nu mi-am luat cele mai bune informații pe care cineva, cu excepția...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.