În post-comunism, memoria este,
aproape peste tot, culpabilizată.
Şi evident că pentru ea trebuie să lupţi…
.
Monica Lovinescu, Jurnal, 1996
16 noiembrie 2014. Am primit vestea victoriei lui Iohannis în stradă. Eram în fața clădirii guvernului și strigam din toți rărunchii „Jos Ponta!”, „Solidaritate!” , „Libertate!”, dar și, spre marea mea uimire, „Jos comunismul!”. Am avut senzația că se crease un halou temporal, că retrăim ceea ce, în 1989, doar văzusem la televizor. Aveam atunci 17 ani, nu terminasem încă liceul, şi îmi amintesc că m-a uimit peste măsură să descopăr pe ecran, în locul fețelor imobile care apăreau de obicei, o adunătură de inși care, cu ochii holbați, strigau „Am câștigat!”. În prima clipă am crezut că e vreun spectacol de teatru cu ilegaliști (un gen foarte bine conturat în epocă, ilegaliștii fiind așa-zișii comuniști eroi din vremea monarhiei), dar apoi m-am dumirit și am realizat că se întâmplă ceva cu totul ieșit din comun. În zilele acelea am trăit la intensități frustrante Revoluția televizată. Spun „frustrante” pentru că, fiind în provincie, nu puteam participa direct la ce se întâmpla în Bucureşti. Mai ales îndemnurile ultimative de tipul „Veniți să apărați televiziunea liberă!” mă făceau să fierb de neputință. Mi-aș fi dorit enorm să fiu acolo, să mă lupt cu teroriștii cei răi, să apăr tot ce era de apărat, să le arunc soldaților flori pe tancuri, să-i îngrijesc pe răniți, să mor pentru libertate…
Trăiam, asemenea multor tineri, ceea ce Monica Lovinescu avea să numească ulterior o iluzie lirică. Am intrat însă destul de repede în epoca prozaică a realismului manipulat. Cu greu am reușit să mă dezmeticesc și să văd limpede ce se întâmplase cu adevărat. Mi-era ciudă că picasem în plasa entuziasmului dirijat, dar în sinea mea îmi doream enorm să retrăiesc acele clipe de maximă febrilitate. Țin minte că în cercurile de prieteni din facultate ne povesteam cu mare plăcere propria aventură de la Revoluție și îi admiram plini de invidie pe cei care avuseseră norocul să fie pe baricade, mai ales în 21 decembrie. Căci între 21 și 22 decembrie se trăsese linia ce separa adevărul de minciună. Filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost, surprinde cu maximă claritate efectele acestei delimitări: adevărații eroi fuseseră transformați în gunoaiele noii societăți (nişte „golanii” asemenea celor din Piața Universității), la ale cărei butoane se instalaseră cei care înhățaseră Revoluția în ghearele lor, „după 22”.
Treptat, blazarea a cuprins lumea noastră, abrutizată de sărăcie, de lipsa de viziune, furată cu temeinicie de puternicii zilei, manipulată sistematic de acea „televiziune liberă” părtașă la crime, care, între timp, s-a diversificat în „televiziunile libere” ale foștilor securiști. Totul, în douăzeci și cinci de ani, a fost acoperit de praful relativismului şi al uitării.
Oamenii „uitaseră înainte de a-și fi adus aminte” (Monica Lovinescu) ceea ce li se întâmplase. Epoca comunistă, prin efectele ei remanente, devenea încetul cu încetul insula pe care acostau bărcile cu pânzele rupte ale nostalgiei comunitare: era mai bine atunci, aveai casă, serviciu, bani, liniște. Cu libertatea ce să faci? Nu ține de foame…
Băsescu a răscolit în această hazna a trecutului care se reinstalase în prezent. Și ce duhori au tulburat aerul îmbălsămat cu minciuni! Atunci s-a scrâșnit din măsele, s-a scuipat cu venin, s-au învrăjbit oamenii între ei. A fost pusă la bătaie muniție grea: minciuna, manipularea, atacul la persoană. Iar totul s-a petrecut, firește, la televizor. Rețeta fusese deja verificată și, în parte, a funcționat și acum. Și totuși o mână de oameni a rezistat nu doar manipulării, ci, mai ales, urii dezlănțuite a celorlalți, chiar și a celor dragi. Personal, în această perioadă, mai ales în vara lui 2012, când isteria urii era la apogeu, nu mai puteam discuta pe niciun subiect cu mulți dintre colegi, cu rude apropiate, cu prieteni buni.
Și atunci, cum să nu mi se pară seara de 16 noiembrie una de grație? Chiar ne luaserăm țara înapoi. O smulseserăm din ghearele „lor”. Parcă ne treziserăm dintr-un coșmar lung de douăzeci și cinci de ani. Priveam în jur la cei ieşiţi în stradă și nu vedeam decât oameni frumoși, ale căror chipuri emanau o lumină caldă. De unde apăruseră? Unde stătuseră ascunși până acum? Știusem că, în principiu, ei există, unul câte unul, fiecare pitit în colțișorul vieții lui mai mult bănuite. Abia acum îi vedeam laolaltă. În noaptea aceea nu am vrut să dorm, căci mă temeam să nu pierd tot ceea ce câștigaserăm, printr-o încordare și disperare supreme, de la o clipă la alta.
Cei douăzeci și cinci de ani (un sfert de veac!) ne devoraseră entuziasmul, speranța, idealurile. Mulți dintre cei care în 1989 au participat activ la căderea comunismului s-au împrăștiat în lume. O parte dintre ei, alături de copiii lor, au stat la cozi nesfârșite în marile orașe ale lumii într-un ultim efort de a recupera ceea ce pierduseră. Suntem datori acum să nu mai pierdem acest „lucru”, să nu ne lăsăm din nou cuprinși de somn, căci „ceilalți” sunt tot timpul trezi și pândesc, din umbră, somnul şi delăsarea noastră. Așadar, să fim trezi și să nu dăm uitării:
1. Faptul că CNA, ca instiuție menită să pedepsească abuzurile din media, este principala vinovată pentru manipularea sistematică, dezinformarea, atacurile la persoană și idiotizarea unei bune părți a populației. Cum e cu putință ca televiziuni care arătau în ziua alegerilor secții de votare goale în străinătate, sfidând astfel miile de români care stăteau în frig pentru a-și exprima votul, să rămână nesancționate drastic?
2. Că cei pe care Ponta i-a tras după sine, în urmă cu doi ani, în scenariul camuflării furtului doctoral, sunt astăzi, din nou răsplătiți cu funcții de ministru. Că persoana care desființase peste noapte o comisie de atribuire a titlurilor doctorale, pentru a-l salva pe prim-ministrul plagiator (Liviu Pop), este numită acum, în guvernul „Ponta IV”, ministru pentru Dialog Social. Așa cum persoana care gestionase noua comisie ce-l absolvea pe Ponta de plagiat (Sorin Câmpeanu) creează acum, în calitate de proaspăt ministru al Educației, un articol de lege dedicat unei singure persoane (plagiatorului însuși), adică aceluia care nu mai știe cum să scape de titlu, fără însă a recunoaște că a copiat. Și, în fond, cum e posibilă atâta impudoare: să scoți, pe fondul Marii Sancțiuni de pe 16 noiembrie, o lege ad personam, pe care, în plus, o semnează însuşi beneficiarul ei direct?
3. Faptul că un prim-ministru, alături de doi miniștri de externe, au împiedicat dreptul la vot a mii de români din diaspora. Și că același prim-ministru e încă în funcție și i se pare pesemne că a plătit pentru tot ce a făcut de doi ani încoace întru nenorocirea țării numai și numai prin pierderea alegerilor prezidenţiale.
Vă invit, dragi prieteni, acum în prag de An Nou, să adăugați alte pricini de neuitare și de trezie a minților noastre în această listă. Boala depistată, de-acum cunoscută şi recunoscută, lăsată însă nevindecată, ne va aduce din nou, în scurtă vreme, în punctul în care ne aflam înainte de 16 noiembrie. Acum, după douăzeci și cinci de ani, orice delăsare, oboseală, lehamite vor fi plătite din greu. Cred că avem de dat socoteală, în fiecare clipă, de șansa pe care singuri ne-am dat-o în 16 noiembrie. Mi-aș dori ca pentru cât mai mulți dintre noi sărbătorile care încheie anul să nu fie decât un simplu răgaz și-un respiro.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Eu am ceva asteptari de la cel PENTRU care am votat in Noiembrie. Poate ca, dupa ce schimba perdelele la palat, se ocupa si de tara castigata.
Daca nu, ramane cum am stabilit: speram sa…
Corect si binevenit indemnul la neuitare. Exista insa, din pacate, un inceput de dezamagire: nu vad reactia presedintelui la continuarea bataii de joc pe care trebuie sa o suportam din partea PSD-ului si ale primului ministru. Imi revin in memorie vorbele lui Basescu despre L. Pop si S. Câmpeanu in momentul in care a fost obligat de catre parlament sa-i investeasca pe cei doi ca ministri, comparativ cu lipsa de reactie a lui K. Ioannis. Plus lipsa de reactie a blocarii institutiei de Avocat al Poporului. Sa fie asta Romania lucrului bine facut pe care a promis-o?
doamna,tara aia e a comunistilor; cind a treia generatie a lor va disparea poate se va putea vorbi de normalitate
Nu am ce sa reamintesc, d-na Cioaba. Realitatea cu care suntem confruntati, zi de zi, pas cu pas, reflecta o banuiala trista: am asistat la cea mai mare cacialma a istoriei, o mascarada la care suntem, iata, copartasi. Sa ne traiasca Alesul si sa vina, peste cinci ani, sa mai ceara un nou mandat. Dar tot alaturi de ponta, caci altfel nu cred ca se mai buluceste multa romanime, oriunde va trai ea atunci, sa voteze „lucrul”, care uslameste acum, tot pas cu pas, cu Plagilica*
A, da, si consensul sa traiasca.
*(licenta Mishu Jamie).
Alta pricina de neuitare: in campania electorala pentru alegerile prezidentiale se poate observa (de pe Luna, vorba unui contemporan) o disproportie uriasa intre fondurile colectate de Ponta si afisasul lui electoral coplesitor. Mie imi este clara ilegalitatea colectarii fondurilor de campanie electorala si ar trebui sa fie sesizat Parchetul General pentru o invistigatie lamuritoare. Daca vom lasa de fiecare data astfel de fapte nepedepsite va fi din ce in ce mai rau. Sa nu-mi spuna ca a fost pedepsit deja prin pierderea alegerilor. Eu doresc aplicarea legii, daca discutam despre normalitate.
Cred ca in loc de „trezire” ar trebui folosit termenul teologic „trezvie” care are conotatii mult mai profunde si implica si o curatenie sufleteasca ce vine odata cu revenirea la viata. „Trezire” e strict mundan si de aceea limitat. Cred ca de aici ni se trage letargia in care am cazut dupa decembrie ’89. Ne-am trezit doar din betie si nu trezvit (daca o exista verbul) si la putin timp dupa aceea ne-am apucat din nou de baut dupa principiul „cui pe cui se scoate.” Eu zic ca pana la trezvie mai e mult.
un prim pas spre a va lua tara inapoi ar fi acela sa acceptati si comentarii care nu va convin. ce este jignitor aici: ” in noiembrie avti votat noul USL?”
Poate ar fi de amintit si „momentele Constantinescu”, cel din 1996 si cel din 2014; astfel n-am mai avea asteptari nerealiste de la cei alesi, deschizand ochii si amendandu-le rapid actiunile si inactiunile, fara sa ramanem prizonierii entuziasmului nostru exacerbat de speranta data de fiecare scrutin ca noii alesi vor pune capat abuzurilor si se vor constitui in reale elite si nu in gasti de mafioti semianalfabeti.