Cum sa te pregatesti pentru cutremur

Tocmai ce-am închis televizorul pe o emisiune absolut enervantă la un canal românesc de ştiri.  Am rămas cu senzaţie de déjà vu. Ori de câte ori un dezastru natural loveşte undeva în lume, canalele de ştiri scot de la naftalină politicieni, experţi şi jurnalişti indignaţi, care încep să se acuze reciproc pentru lipsa de pregătire a Bucureştiului în faţa viitorului cutremur. Însă tot acest circ mediatic nu rezultă niciodată în măsuri concrete, voinţă politică sau orice altceva care să promoveze schimbarea.

Japonia domină acum ştirile TV. Anul trecut pe vremea asta urmăream cutremurul din Chile. Atunci ProTV a realizat un reportaj destul de bun despre cât de bine erau pregătiţi chilienii pentru astfel de situaţii. În Chile, cei care investesc într-o construcţie sunt pe deplin responsabili de integritatea sa structurală. În România tot felul de instituţii (nimeni, cu alte cuvinte) sunt responsabile de standardele de construcţie. Reportajul n-a avut însă niciun efect, în continuare standardele de construcţie în România sunt prea complicate şi oricum nimeni nu le aplică – nimeni nu poate să spună dacă ce s-a construit în ultimii 20 de ani va sta în picioare la următorul cutremur mare.

Românii sunt însă conştienţi de două lucruri: un cutremur devastator este aşteptat oricând în Bucureşti; iar autorităţile au dovedit deja de atâtea ori că nu au capacitatea să pregătească oraşul pentru a face faţă dezastrului. Autorităţile guvernamentale nu numai că nu reuşesc să consolideze clădirile cu risc mare, dar nici măcar nu sunt în stare să informeze populaţia despre felul în care oameni se pot pregăti pentru cutremur. Nu fac decât să se învinovăţească unii pe alţii, să deplângă legislaţia şi să aştepte ca furtuna mediatică să se liniştească.

Dacă ştii că dezastrul se apropie şi guvernul nu te poate ajuta, ce faci? Dacă vrei să scapi din amestecul tipic românesc de vină, nepăsare şi fatalism, ai o singură soluţie – să devii personal responsabil şi să îţi pui la punct propriul plan de urgenţă. E mai uşor decât s-ar crede, mai ales pentru acei români care şi-au creat propriile afaceri de succes – în ciuda guvernului care îşi bagă mereu nasul, cere taxe peste taxe, vrea mită, şi în general se pune de-a curmezişul progresului.

Pregătirea pentru situaţii de urgenţă este luată în serios în ţări ca Japonia, Chile, Grecia şi America. Există multe soluţii simple şi eficiente la îndemâna indivizilor, companiilor sau asociaţiilor de locatari. Dacă intri pe site-ul Crucii Roşii din America (vorbind despre pregatirea in trei pasi: trusa, plan, o buna informare), înţelegi că un astfel de plan nu trebuie să fie o chestie stufoasă de genul celor produse de UE sau de foştii comunişti – documente lungi şi complexe pe care le înţeleg doar savanţii trăsniţi care le-au scris. Un plan american pentru situaţii de urgenţă este scurt (poţi să-l lipeşti pe peretele din bucătărie) şi atât de clar, încât îl înţeleg şi copiii.

Cel mai bun mod de a te pregăti pentru un cutremur este să concepi un plan. Şi cel mai simplu mod de a demara acest proces este să începi cu un plan de urgenţă pentru propria familie. Dar e important să pleci de la premisa că toţi membrii familiei vor fi implicaţi în realizarea planului: îl vor înţelege, vor fi de acord cu el, vor fi motivaţi, şi în caz de urgenţă cu toţii (chiar şi copiii mici) vor şti ce să facă. Orice experienţă de planificare de natură româneasco-UE-comunistă poate fi aruncată pe fereastră – aici avem nevoie de o abordare mult mai simplă. Dacă vrei să verifici coerenţa planului nu trebuie decât să-ţi întrebi copiii şi bunicii, „vă e clar?“ Nu ai nevoie de experţi costisitori pentru a-ţi dezvolta propriul plan – îl poţi rezolva de unul singur la masa din bucătărie. Şi e important ca acest plan să existe. Poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte.

Începutul oricărui proces de planificare începe cu o analiză – trebuie să strângi toate datele problemei cu care ai de-a face (cutremur, incendiu, inundaţie). E la fel de important să eviţi capcana tipic românească prin care orice document este încărcat cu nenumărate detalii ştiinţifice, chiar din prima pagină (devenind astfel ilizibil). Dar dacă familia este publicul ţintă, atunci înţelegi repede că e nevoie doar de informaţiile relevante, pe care le înţeleg toţi.

Începi aşadar prin a pune întrebări: care sunt şansele unui cutremur mare în Bucureşti? Ce se întâmplă cu casele din cauza cutremurului? Ce facem în timpul cutremurului? Cum trebuie să ne pregătim psihologic? Ce vom mânca şi bea, cum ne vom încălzi după trecerea cutremurului? Cum vom comunica, cum vom găti şi cum ne vom deplasa? Ce provizii trebuie să facem? Dar în caz de inundaţie, incendiu sau alte dezastre? Faceţi această listă de întrebări, răspundeţi la ele împreună cu familia şi veţi avea bazele unui plan bun.

Pentru ca planul să fie eficient este important ca toţi cei care vor trebui să îl urmeze să fie implicaţi în realizarea lui. Dacă le spui rudelor sau colegilor de muncă, „iată, am făcut un plan pe care voi trebuie să îl implementaţi“, poţi fi sigur că nu îşi vor da interesul. Şi de ce ar face-o, dacă nu au fost cooptaţi în dezvoltarea lui? Toţi cei afectaţi trebuie implicaţi încă de la început, din faza conceptuală, astfel încât toată lumea să înţeleagă importanţa exerciţiului şi să aibă posibilitatea de a contribui cu soluţii. Punctul de plecare este o primă întâlnire pentru a discuta problema cutremurului şi „ce putem face pentru a ne pregăti?“ Provocarea este să continui procesul şi să nu uiţi să consulţi restul grupului pe tot parcursul. Doar aşa vei genera un plan de acţiune prin care toată lumea ştie ce trebuie să facă în caz de dezastru. Odată ce planul familiei este gata, aceasta poate fi integrat cu planul blocului, al şcolii, al zonei, al oraşului sau chiar al ţării – din păcate acest lucru nu este fezabil într-o ţară disfuncţională ca România.  Tot ce poţi face este să-i protejezi pe cei dragi.

Un plan devine eficient doar dacă este pus în practică. Americanii se referă în acest sens la „practicarea planului“ – oraşele din SUA organizează exerciţii masive la care iau parte serviciile de urgenţă, companiile locale, precum şi societatea civilă. Împreună ei trec prin ordinea stabilită în plan. Japonezii, grecii, israelienii şi chilienii, toţi îşi pun în practică planurile pentru situaţii de urgenţă. Astfel, numărul victimelor este redus remarcabil (câţi oameni au murit în Haiti în comparaţie cu Japonia?). Nu mai e nevoie să spun că în România astfel de exerciţii nu au loc – şi asta nu doar fiindcă planurile româneşti sunt atât de complicate şi nepractice, încât nimeni nu le poate implementa.

Cele mai bune planuri sunt cele pe care ţi le faci singur. Poţi să găseşti modele de planuri de urgenţă pe diverse site-uri americane. Cu toate astea, e mai bine să iei pur şi simplu o foaie şi un creion şi să te întrebi „ce ar trebuie să facem noi în caz de urgenţă?“ Oricum ar fi, cele mai multe planuri de pregătire pentru situaţii de urgenţă includ următoarele elemente: rolul fiecărui membru al grupului pe timpul crizei; provizii de apă şi mâncare; lanterne şi aşternut; un plan de salvare (cum să ieşi din oraş); stabilirea unei soluţii de comunicare în cazul în care liniile telefonice sunt moarte (şi vor fi); un radio; soluţii de securitate.

Trăiesc în Bucureşti de peste 10 ani. Mi-ar plăcea să vă spun că am realizat un astfel plan pe care îl pun periodic în practică împreună cu soţia şi cei doi copii (de 8 şi 11 ani). Dar, deşi am lucrat la un plan de comunicare finanţat de World Bank pentru Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, şi ştiu mai multe decât alţii despre aceste aspecte, nu am făcut ceea ce le spun altora să facă. Ştiu că asta mă face un ipocrit. Aş putea să dau vina pe cultura locală de nepăsarea generală, pe lipsa fondurilor sau să inventez cine ştie ce altă scuză. Dar mi-am dat seama că ceea ce a lipsit dintotdeauna a fost cineva care să dea tonul. Eu ar fi trebuit să devin stăpân pe situaţie, să îmi iau familia cea dragă deoparte şi împreună se ne facem un plan pentru supravieţuire – şi sper că exact asta vom face în zilele care urmează.

traducere de Iulia Măruşcă

Rupert Wolfe Murray trăieşte si munceşte în Romania din 1990. Puteţi să-l urmăriţi pe Twitter la @wolfemurray