Apariția în limba română a cărții Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul al XX lea (Editura Polirom, Iași, 2020), carte datorată istoricului de origine olandeză Frank Dikötter (traducerea: Doru Căstăian), este, după știința mea, unul dintre puținele proiecte editoriale de anvergură, de până acum, ale anului în curs.
Este evident că pandemia și-a spus cuvântul și asupra producției de carte, că editorii sunt din ce în ce mai atenți la socoteli, că resimt o criză economică reală, oficial încă nedeclarată și nerecunoscută, sau recunoscută doar cu jumătate de gură, dar și totala absență a strategiilor culturale guvernamentale al căror rost ar fi acela de a-i susține. Cele două-trei luni în care librăriile au fost închise, anularea târgurilor de carte, scăderea vizibilă a numărului cumpărătorilor explică și ele această ofertă editorială tot mai puțin generoasă.
Cum spuneam, Frank Dikötter este istoric, specialist în istoria secolului al XX lea, născut în Olanda. A profesat o vreme în Anglia, mai apoi s-a mutat în Asia, iar astăzi este profesor universitar la Hong Kong. A scris câteva cărți, socotite fundamentale, consacrate Chinei comuniste (îndeosebi din vremea lui Mao și revoluției culturale a acestuia), iar lucrarea apărută la Polirom fructifică în parte cercetările anterioare ale autorului. Cum să fii dictator însumează o serie de opt studii dedicate unora dintre cei mai sângeroși dictatori ai Lumii. Din secolul al XX lea. Pretins al intelectualilor și al rațiunii. Opt la număr. Dictatori din Europa, Asia, Africa. Cu toții reclamându-se din așa-numita “învățătură marxist-leninistă”, pe care mai apoi fie că au pretins că au îmbunătățit-o, adaptat-o, revoluționat-o, reformulat-o (interesant e că, deși cam toți cei opt aveau școală puțină și mai toți au văzut în intelectualitate o pătură socială ce trebuia în regim de maximă urgență marginalizată, umilită, nimicită, respectivii au simțit nevoia de a scrie, de a crea o pseudo-operă cu pretenții științifice, obligatoriu tipărită în milioane de exemplare și tradusă în limbi străine), fie că (cazul lui Kim Ir Sen) au pus-o la index.
Cei opt sunt Mussolini, Stalin, Hitler, Mao, Kim Ir Sen, Duvalier, Ceaușescu, Mengistu. Asemănările dintre ei se văd cu ochiul liber. Cu toții provin din familii sărace, umile. Cu toții au ajuns la putere fie în urma unor false revoluții, fie ca urmare a unor manevre oculte, a unor aranjamente de culise cu colegi din aceleași vârfuri ale nomenclaturii pe care mai pe urmă au avut grijă să-i înlăture, să-i marginalizeze, elimine din prim-planul vieții politice ori, pur și simplu, să-i elimine fizic, declarându-i trădători. Cu toții au început prin a le promite supușilor lor bunăstarea, prosperitatea, o lume mai bună, un viitor mai sigur pentru ca mai apoi să își conducă țările spre ruină. Foametea, frigul, teama, omniprezența supravegherii, a poliției politice, anularea și pedepsirea drastică a oricărui drept de a gândi liber, asasinatul politic, crimele în masă au fost peste tot descriptori de bază ai „domniilor” dictatorilor. După câțiva ani, aparent „begnini”, cu relativ puține apariții în spațiul public, uneori cu clamarea supremației așa-numitei „conduceri colective”, ani folosiți, de fapt, pentru consolidarea puterii personale, pentru înlăturarea concurenților și înlocuirea acestora cu o clientelă politică proprie (foarte adesea recrutată din rândul membrilor propriei familii), au apărut și primele semne ale cultului personalității. În instrumentarea, consolidarea, dezvoltarea, orientarea căruia dictatorii în cauză au avut un rol nemijlocit. Aici, în dezvăluirea mecanismelor prin care cultul personalității a dobândit proporții și formule aberante, în sublinierea faptului că respectivul cult nu a început și nici nu s-a dezvoltat, consolidat și dobândit inimaginabile proporții (cu costuri pe măsură, suportate din bugete naționale tot mai secătuite și de o populație condamnată la sărăcie lucie, ale cărei singure drepturi erau acela de a aplauda și de a se supune) decât ca urmare a unor comenzi ferme, venite din partea beneficiarilor rezidă esența și punctul de maxim interes al cărții lui Frank Dikötter.
A fost cultul personalității eminamente apanajul secolului al XX lea? Nici vorbă. Au dispărut dictatorii odată cu eșecul comunismului? Indiscutabil, nu. Frank Dikötter constată în Postfața cărții că secolul al XXI lea a adus cu sine noi și chiar surprinzătoare dictaturi și, desigur, ceva mai rafinate, dar și mai perverse forme ale cultului personalității. E adevărat. Dictaturile de azi sunt ceva mai slabe. Ceea ce nu înseamnă că ar fi mai puțin primejdioase ori că am fi îndreptățiți la scăderea vigilenței.
Frank Dikötter- CUM SĂ FII DICTATOR. CULTUL PERSONALITĂȚII ÎN SECOLUL XX;. Traducerea: Doru Căstăian; Editura Polirom, Iași, 2020
Din secolul XXI as alege: Putin, Erdogan, Lukasenko, Xi, Maduro, unii l-ar pune si pe Viktor Orban, … si or mai fi :D
Cum se zice: are balta peste!
Cu Xi Jinpig, Halimah Yacob , Nguyen Puh Trong cum ramane ? tari cu cresteri economice remarcabile, daca ii numim numai pe „bad boys” sa numim si pe „good guys an girls”
Ramine la fel cu steagurile lui Pristanda: pe Xi l-am mentionat. In plus scriam „or mai fi si altii”.
Alexis
PACAT CA LIPSESTE CIUDATUL PSIHOPAT FIDEL CASTRO CARE ȘI AZI ÎI ÎNSALĂ PE MULTI (CA SI TOVARĂSUL SĂU, CHE GUEVARA!!!).
Si Nero si Caligula, de astia oricum nu scapam, ei sunt produsul celor care ii sustin iar Hitler si Stalin au fost si el un dictatori ? nemtii si rusii i-au iubit nebuneste, pana astazi.
Existenta acestor dictatori , poate fi comparata adesea cu – antagonismul intre bine si rau – , atit cit poate cineva intelege ce este bine sau ce este rau .Acesta lupta interiora , ce distruge incet, incet sufletul oricui ,cauzata de un cuvint drag mie numit – NEPUTINTA- de intelege modul prin care omul , omenirea , si-a dorit, mereu si mereu dea lungul veacurilor LIBERTATEA (atit cit poate fi ea existenta la un moment dat ) .Etapele, prin care omenirea a cautat mereu si mereu propria – LIBERTATE – cea comuna si cea individuala au format (au scris ) in fapt intreaga istorie a lumii . Fara aceasta lupta, continua, nu am fi ajuns (noi ce locuim in aceasta parte de lume ) in postura de membrii ai unei Uniuni Superstatale (UE) unde ne bucuram ca putem avea parte de libertatea noastra , ce cuprinde si libera circulatie a capitalului , mafurilor si persoanelor si posibilitatea de libera exprimare si o bunastare nicicind intilnita in niciuna dintre perioadele de istorie universala .Un noroc ,mai mult decit extraordinar, sa ne nastem si sa traim AICI si ACUM . Aceasta notiune de libertate ce a inflacarat si va mai inflacara inimile multor generatii – apare ca o contradictie – cu indubitabila nevoie a unora de a fi considerati CINEVA (conducator , rege , sultan sau mai stiu eu ce alta denumire poarta ) de catre cetatenii propriilor popoare (motivele sunt multiple de la diferentele religioase la cele etnice ) nevoii de as arata maretia istorica sau de as putea exercita ura ascunsa undeva, intr-o camaruta situata cumva in adincul sufletului , atunci cind ea iese la iveala ,nici ei(dictatorii ) nu doresc a o accepta .Cetatenii ,actuali , lumii nu mai accepta sa fie condusi de o – unica vointa -ce doreste as impune propria ei intelegere in dauna milioanelor de oameni si intrebarea este fara indoiala – LA CEA LE-A FOLOSIT ? acestor dictatori tot ceea ce au facut si destinului lor atit de crud incheiat (doar unora dintre ei ).
…Cu toții reclamându-se din așa-numita “învățătură marxist-leninistă”. Si totusi, bau baul care inchide orice discutie este „extrema dreapta”. Cand esti mandru marxist profesor universitar si elogiezi genocidul, colegii fac zid in jurul tau in numele libertatii academice. Cand protestezi impotriva avortului, cum s-a intamplat ieri in Brazilia, ti se arunca in cap toate epitetele.
„It’s not just an accident that there is a no right wing anti-liberalism represented on the spectrum, it’s part of a political project that has tried to de-legitimize those thinkers.”
https://www.youtube.com/watch?v=BVpZgLmGRrg