vineri, martie 29, 2024

„Cumințenia Pământului” pe înțelesul maiorului Ioan Pătrulescu

Personaje:

Constantin Noica – autorul textului Eseu despre „Cumințenia Pământului” (1975) – 66 de ani.

Octavian Chețan – alias „Cristian“, autor al Notei informative din 19 februarie 1976, conținând, pentru uzul ofițerului de Securitate Ioan Pătrulescu, interpretarea… interpretării date de Noica sculpturii lui Brâncuși – 46 de ani.

Ioan Pătrulescu – maior în MAI la Direcția I a Consiliului Securității Statului, „ofițer de caz” în Dosarul de urmărire informativă NICA DAN („numele conspirativ” al lui Constantin Noica) – 41 de ani.

S-a vorbit mult în ultima vreme despre posibilitatea achiziționării de către statul român a sculpturii lui Brâncuși „Cumințenia Pământului”. Dacă tranzacția între proprietarii actuali și guvern se va încheia cu bine, meritul va fi în mare măsură al ministrului Culturii, domnul Vlad Alexandrescu. A fost nevoie de inițiativa unui tânăr ministru, pentru ca apele stătute ale unui minister obosit să-nceapă să se miște.

Dar, dacă tot vorbim atât despre achiziționarea în beneficiul tuturor a faimoasei opere, n-ar fi acesta un bun prilej pentru a spune câte ceva și despre sensul sculpturii înseși? Ce-ar fi, mi-am zis, să dezgropăm din arhivele noastre culturale eseul despre „Cumințenia Pământului” pe care Noica l-a publicat în numărul 12 din 1975 al revistei „Steaua” din Cluj? Și ce-ar fi ca, pentru a înțelege mai bine și lumea în care am trăit atunci, să publicăm la pachet cu el și „hermeneutica” pe care, pentru uzul Securității, un intelectual-informator din epocă o făcea textului despre Brâncuși?

Câteva vorbe despre informatorul Octavian Chețan alias „Cristian”. Este eroul cărții pe care am publicat-o în 2013 cu titlul Dragul meu turnător. Securitatea mi-a făcut cinstea să împart destinul de „urmărit” cu cel al lui Noica: am avut amândoi, el ca „guru”, eu ca „discipol”, începând din 1971, același „ofițer de caz”, pe maiorul Ioan Pătrulescu. (În 1976 fusese avansat la gradul de locotenent colonel pentru buna gestionare a celor două dosare.) Și același informator („sursă”), pe Octavian Chețan, care-mi era coleg la Institutul de Filozofie și redactor-șef  la revista Institutului, la care Noica dădea când și când câte un studiu spre publicare. I-am descoperit pe amândoi în 2006, când am avut ocazia să-mi studiez dosarul de urmărire la CNSAS.

Dacă scot acum la lumină textul lui Noica împreună cu cel al lui Chețan, o fac cu gândul că cititorul de azi va putea să contemple un spectacol fără pereche: căci unde și când s-a mai scindat mintea omului într-o asemenea măsură? De o parte, splendoarea unei minți geniale la lucru, rafinamentul ei. De cealaltă, o incomensurabilă cantitate de vulgaritate, turpitudine și prostie puse în slujba poliției spiritului. Trăiam așa, îmbrățișați din umbră, fără să știm, cu turnătorii noștri. Eram doi-într-unul, exact așa cum veți vedea că interpretează Noica sculptura „Cumințeniei”: unul, făcut din plămada culturii, mergea, în lumină, către mintea cititorului. Celălalt, confecționat în umbră de informatorul-interpret, lua drumul către un birou al Securității și poposea într-un dosar. Care devenea sau nu activ, după cum îi tuna în fiece clipă „secretarului general”. Ciudat este că nici astăzi nu încetez să mă minunez că a existat cu-adevărat o asemenea lume. Erau oameni, ca și noi, cei ce se-ndeletniceau cu-asemenea lucruri?

M-am gândit că cititorul merită să aibă sub ochi aceste două texte prilejuite de „Cumințenia Pământului”: pe unul pentru splendoarea lui, pe celălalt pentru abjecția lui.

***

Constantin Noica

Eseu despre „Cuminţenia Pămîntului”

Către anul 2000, scria Paul Morand prin anii douăzeci, „operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi“. S-ar putea să nu se întîmple chiar aşa cum imagina scriitorul francez, dar ar fi extrem de recomandabil ca una cel puţin dintre operele sculptorului să figureze în toate pieţele lumii: „Cuminţenia pămîntului“.

Într-adevăr, nu se stie dacă la un moment dat nu va veni în inspecţie pe pămînt vreun intendent cosmic, însărcinat cu supravegherea părţii acesteia mai secundare a galaxiei noastre, care să ne întrebe: ,,Sînteţi cuminţi? Este cuminte Pămîntul? Sau să trimitem din cosmos o cometă ca să măture viaţa de pe el?”

Ne putem închipui că în clipa aceea unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă, cîţiva mari fizicieni vor lăsa capul în jos şi, în lipsa cuiva care să spună deschis dacă pămîntul este cuminte ori nu, s-ar putea ivi un copil, ca în basmul lui Andersen, care să fi silabisit pe soclul statuii titlul ei şi care să răspundă arătînd-o: „Dar sîntem cuminţi. Iată Cuminţenia Pămîntului“. Atunci intendentul cosmic s-ar uita la ea – şi ar fi sorţi ca pămîntenii să scape cu viaţă, în măsura în care acela ar înţelege, cît de cît, ce vrea să exprime sculptura.

Şi totuşi ceva enigmatic stăruie în ea, chiar pentru pămîntenii care au contemplat-o. Un poet român, nu mai neînsemnat decît Arghezi, a îndrăznit s-o compare cu Sfinxul, declarînd că „nu e întrecută decît în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrîn, Sfinxul.“ Dar un medic, tot român, a decretat că este vorba de „o idioată mongoloidă“ – în ironie denumită de către sculptor „Cuminţenia pămîntului“ –, afirmaţie pe care omul de ştiinţă a încercat onest să o dovedească, fotografiind o debilă senilă din regiuna de obîrşie a sculptorului, în exact poziţia femeii din statuie. Între aceste două caracterizări se înscrie orice interpretare a „Cuminţeniei Pămintului”, probabil şi cea a eventualului străin din cosmos.

Să pornim atunci de la idioata mongoloidă. Eminentul medic care a pus un diagnostic atît de precis pare a nu fi observat un lucru: că femeia reprezentată în statuie este idioată doar pe jumătate, respectiv în jumătatea stîngă. În partea dreaptă, ea reprezintă cîteva sigure indicii de redresare din idioţie, chiar de rafinare. Există într-adevăr în statuie o subtilă disimetrie, pe care nu numai spectatorul ei obişnuit nu o înregistrează, dar nici unii dintre criticii de artă n-o relevă. Cum să reproşezi unui antropolog şi medic că n-a surprins-o?

Totuşi, iată, printre elementele ce creează disimetria, două sau trei sînt izbitoare şi ar putea fi înregistrate chiar într-o reproducere fotografică. În primul rînd, capul femeii are, normal, în partea stîngă o ureche; în partea dreaptă nu are. Aşa i-a plăcut lui Brâncuşi să sculpteze femeia, fără urechea dreaptă. Pe urmă, în partea stîngă se vede bine cum părul, această superioară expresie a animalităţii, este viguros implantat, linia de la care începe să crească fiind clar trasată. În partea dreaptă, în schimb, totul e „lisse“: obrazul se prelungeşte în sus, peste locul gol al urechii, şi trecerea lui în păr se face pe nesimţite, fără nici o linie de demarcaţie, ca şi cum părul s-ar fi afinat şi el. În sfîrşit, ca un al treilea indiciu de disimetrie – aparent în orice reproducere frontală a statuii –, sînul drept nu mai e lăsat să cadă, cu animalitatea lui laxă, ci este reţinut cu mîna stîngă, de parcă aci, în partea dreaptă, maternitatea femelei ar sta să se curme.

Iar acum vin elementele care nu se pot vedea limpede în reproducere, dar care, deşi abia sugerate, sînt precise şi ele. Uşoara înclinare spre dreapta a capului încă s-ar putea surprinde şi în fotografie, dar faptul că guşa e puţin mai marcată în stînga (cumpănind oarecum aplecarea capului spre dreapta) ar putea fi socotit de către privitor o simplă umbră a fotografiei. Şi totuşi aşa este: mica idioată are efectiv semnul clinic al idioţiei, cum vrea medicul, cel de a fi guşată. Numai că e guşată doar în jumătatea stîngă. Pe de altă parte, faţă de nara dreaptă, care e mai bine marcată în jos, nara stîngă e puţin mai ridicată, ca şi cum ar aparţine unei feţe mai teşite, mai primitive. Dar ceea ce, cu siguranţă, nu se vede în reproducere este faptul că pupila ochiului drept e imperceptibil mai mică decît a celui stîng, dar mai plină, ochiul dînd impresia unei vederi mai pătrunzătoare decît a celuilalt. Iar o culme a disimetriei o aduce, în ultima instanţă, nu ceva natural, ci o notă accidentală: în colţul ochiului stîng, pe frunte, apare un intrînd ca de lovitură, cu o uşoară tumefiere pe margine, de parcă efectiv am avea în faţă o fiinţă a naturii, cu păţaniile ei.

Ce trebuie să credem despre disimetria aceasta? (…) Elementele deosebitoare sînt clare, chiar dacă n-ar fi acceptate ca introduse cu intenţie de artist toate. Pe de altă parte este la fel de clar că diferenţele sînt absolut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă. Să nu fie un sens aici?

Există, pare-se, fiziognomişti care cred că pot citi caracterul omului din disimetria feţei. Ei susţin că orice chip uman are efectiv o disimetrie; că jumătatea stîngă a chipului exprimă partea feminină, cea dreaptă masculinul, şi că ele reprezintă o bogăţie de nuanţe, îngăduind caracterizarea omului respectiv. Să-i lăsăm pe fiziognomişti exerciţiului lor, dar să păstrăm o clipă procedeul lor de a înfrînge simetria, căci în definitiv orice fel de a vedea Multiplul în Unu este o binefacere a spiritului. Nu s-ar putea oare deosebi, în chipul aparent unitar al statuii lui Brâncuşi, o jumătate a naturii şi una a reflexiunii, a umanului, a culturii?

Totul, aşadar, în partea stîngă ar putea fi natură brută şi primitivism; totul, în schimb, se civilizează şi se umanizează în partea dreaptă. Părul este, în stînga, cel al unei fiinţe dintr-un trib african, în dreapta cel al unei pariziene; ochiul stîng, cu petele lui de pe pupilă, abia întrezăreşte, exact cît trebuie brutei, pe cînd celălat e perfect uman; absenţa urechii pe partea dreaptă desprinde parcă de zvonurile lumii şi sugerează un sens de interioritate al fiinţei aceleia, guşa se corectează în dreapta, şi dacă femeia îşi reţine cu mîna stîngă sînul drept, este, poate, că vrea să-l ascunda. Fruntea are în partea stîngă urma unei lovituri cu piatra: sau poate mica idioată s-a ciocnit în stînga cu capul de o stîncă.

Este o stranie devenire în fiinţa aceasta, dacă te uiţi mai bine la ea, o devenire pe care artistul a înscris-o acolo subtil, fără să aducă nici o deformaţie şi nici un dezechilibru în identitatea ei umană. Nu numai că denivelarea dintre părţi, aproape contrastul lor, nu aduce fisuri în identitatea fiinţei sculptate, dar identitatea ei este atît de bine asigurată, încît de la ea se pot revendica o sumedenie de tipuri umane şi idoli, ca de la o făptură arhetipală. Ea seamănă – s-a spus chiar din 1910, cînd a fost întîi expusă la Bucureşti – cu zeităţile prememfitice din Egipt, cu figurile asiriene, cu unele chipuri din lumea indică, cu anticele figuri mikeniene sau cu cele din aria thracică, aşa cum mai recent s-a spus că aminteşte de idolii din Cyclade, de Venus din Lespugue, de unele chipuri din arta precolumbiană şi neagră, de arta oceanică a lui Gauguin şi, din nou, de arta thracică, atunci cînd s-a găsit la Hamangia, în Dobrogea, aşa-zisul „Gînditor“ de acum 3000 de ani.

Dintr-o răsuflare, imaginea „Cuminţeniei” acoperă tot globul. Este universală cel puţin pentru pămînteni, şi ar fi greu de crezut că ea obţine un asemenea statut prin aceea că e subnormală. În orice caz, o imagine fără contur uman definit n-ar putea aminti de atîtea alte chipuri.

Şi totuşi, în ciuda identităţii ei sigure, este imaginea unei deveniri. Ceva se ridică aici spre omenesc; ceva se deplasează din stupiditatea animală spre cuminţenia umană. Să spunem şi: spre înţelepciune?

Este momentul să amintim că titlul românesc pe care l-a dat Brâncuşi nu vrea să spună „înţelepciune“; cel puţin nu dintr-o dată. Ionel Jianu a precizat în monografia sa (Paris, Arted 1963, pag. 39) despre cuvîntul folosit de artist că are ,,mai multe accepţii în limba română: în afara celei de înţelepciune, el semnifică şi un caracter paşnic, calm, lent şi reflectat, care nu este supus nici unei mînii“. În acest sens, cuvîntul românesc corespunde mai mult lui sophrosyne (temperanţă, prudenţă) din limba greacă, decît sophia (înţelepciune, iscusinţă). Ca adjectiv are exact forma latină cum mente, cu minte. Atîta tot spune cuminţenia: a fi cu minte, cu stăpînire de sine, cu bună aşezare. Dar, ca şi sculptura însăşi, cuvîntul folosit drept titlu nu exclude gîndul înţelepciunii, ba chiar deschide către el pînă şi etimologic, cu acea rădăcină men-, de la mens, ce reapare în Minerva, în memini („îmi amintesc”) sau în moneo = pun pe altul să-şi amintească, sfătuiesc, avertizez. (…)

Sculptura lui Brâncuşi poate apărea astăzi drept expresie a înţelepciunii cel puţin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinţei, care a convertit totul în abilitate tehnică. (…) În fapt, ea este cuminte şi chiar înţeleaptă, pentru că nu are nimic diabolic în ea. Fuga de dracul, acesta este începutul înţelepciunii, s-ar putea spune. „Cuminţenia” lui Brâncuşi nu are absolut nici o înrudire cu acela. Făptura poate fi enigmatică, dar nu e echivocă în nici o privinţă. Ca atare ea nu putea să fie nici inteligentă, nici frumoasă, nici activă.

O fiinţă categoric inteligentă, de pildă, nu ar putea fi „Cuminţenia Pămîntului”, în măsura în care inteligenţa are ceva echivoc în ea: cunoaşte şi răul, cu vorba lui Platon din Hippias minor. Întruchiparea din sculptură este însă străină de inteligenţă şi în orice caz e departe de a avea acea inteligenţă liberă pe care ar fi trebuit s-o scoată în relief un chip sculptat, ce nu poate reda inteligenţa în elementul ei, cuvîntul. Dar de la inteligenţă liberă pînă la diavol nu mai e decît un pas.

La fel, „Cuminţenia Pămîntului” n-ar putea fi de-a dreptul frumoasă. De la „căderea biblică“ încoace, frumuseţea feminină are, la fel, ceva echivoc în ea. Nu ne putem împiedica s-o simţim, deşi vedem în ea prototipul speciei, iar Brâncuşi închipuie o Evă frumoasă, mai presus de un Adam care trebuie să trudească. Nu mai putem primi în „echitatea“ lui, cum spunea tot artistul, mesajul frumuseţii feminine, care în orice caz nu ne este neutră. Dar nici o aluzie de frumuseţe nu face să tresară trupul femeii sculptate aici.

Iar deopotrivă nu apare nici vreun indiciu de acţiune imediată şi faptă în fiinţa aceasta ghemuită şi cu talpa picioarelor bine lipită de pămînt. Acţiunea este şi ea echivocă. Îi simţi riscurile în „Gînditorul“ lui Rodin, şi este o întrebare dacă nu cumva „Cuminţenia” a fost concepută ca o replică la acela, mai degrabă decît la „Vîrsta de bronz“, cum s-a sugerat. Concentrarea din „Gînditor“ este în netă opoziţie cu destinderea din „Cuminţenie“, pe care diavolul, cu oricîte subtilităţi, n-ar putea-o ispiti să întreprindă ceva.

Poate faptul că nu are nici o urmă de diabolic în ea, laolaltă cu cel de a nu avea nici un fel de monstruozitate, face din „Cuminţenie” o imagine atît de universală în liniştea ei, ea este o înţelepciune la nivelul pămîntului. La această treaptă, unde nu încap inteligenţă, frumuseţe şi acţiune, nu apar nici stupiditatea, sluţenia şi infirmitatea. Statuia nu trădează nici un stigmat al răului. E situată pe linia precisă dintre frumos şi urît, bun şi rău, normal şi monstruos, ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume. Ceva ar putea, atunci, să se nască din plodul acesta al pămîntului.

Şi parcă efectiv stă să apară sau să reapară ceva. Făptura e adunată asupra ei înseşi, dar nu şi încovoiată. Linia spatelui ei este perfect dreaptă. În animalitatea fiinţei, rectitudinea vine să aducă o formă de trezie, aproape de inteligenţa viitoare; trunchiul perfect vertical dă, parcă, fiinţei o putinţă de frumuseţe, oricît ar lipsi orice aluzie la ea; iar întrucît făptura e strînsă, dar nu şi încovoiată, o vagă posibilitate de faptă este totuşi prezentă în ea. Aici e o fiinţă vie, nu o renunţare.

Unei asemenea Cuminţenii şi înţelepciuni la nivelul cel mai de jos al omenescului Brâncuşi i-a dat un titlu pe care nu l-a luat direct din folclorul românesc, aşa cum îl va lua pe cel de „Măiastra“ pentru pasărea sa. În mitologia populară a ţării sale există: frumoasa pămîntului, greul pămîntului, uşurelul lui, fiul cîmpului, urîţenia pămîntului, urechea pămîntului, dar nu şi cuminţenia pămîntului. Dacă însă nu a luat titlul direct din folclor, Brâncuşi purta folclorul îndeajuns cu el spre a reflecta ceva din cuminţenia ţărănească a lumii de care, în 1907, abia se desprinsese.

Şi totuşi, în acelaşi timp, el începe să reflecte, poate sub zguduirea Parisului, universalul. Un straniu gînd în universal trece acum prin el, cînd are în faţă-i blocul de calcar crinoidal din catacombele pariziene, pe care-1 va transforma în „Cuminţenia Pămîntului”. Poate îi vine în minte, în Parisul tuturor libertăţilor şi îndrăznelilor, că pămîntul însuşi se sminteşte cîteodată, ieşindu-şi din ţîţîni. Poate că a spus „Cuminţenia Pămîntului“ spre a exorciza pămîntul. (…)

De aceea ar fi bine ca în toate pieţele lumii să figureze „Cuminţenia pămîntului“.

***

Notă a informatorului „Cristian“ despre articolul lui Constantin Noica,
„Cuminţenia pământului“, apărut în revista Steaua (nr. 12/1975)

.

.

Primit: Lt.‑Col. PĂTRULESCU IOAN                                         STRICT SECRET

SURSA: „CRISTIAN“                                                                  D.U.I. „NICA DAN“

Casa: domiciliul sursei

Data: 19 februarie 1976

NOTĂ

Articolul lui C. NOICA, „Cuminţenia pământului“, apărut în Steaua nr. 12/1975, apare, la prima lectură, ciudat, greu inteligibil în ceea ce a vrut de fapt să spună autorul prin comentariul său.

Comentând această cunoscută operă a lui Brâncuşi, C. NOICA înclină să dea dreptate unui medic, care observase că statuia ar reprezenta „o idioată mongoloidă“. Cel puţin partea stângă a statuii ar avea o serie de trăsături de femeie idioată. Partea dreaptă, în schimb, disimetrică faţă de cea stângă, ar indica o ieşire din starea de idioţenie. O jumătate ar reprezenta natura, altă jumătate, umanul, cultura, la pragul de rupere de natură, la început de devenire.

Ceea ce caracterizează, mai întâi (în ordinea textului), la NOICA este profundul dispreţ cu care se referă la populaţiile primitive, mai mult, la populaţiile africane de azi, aflate încă în stare tribală de organizare. Partea stângă, cea idioată, a statuii ar avea părul ca „cel al unei fiinţe dintr‑un trib african“, cu ochiul abia întredeschis, ca al unei brute. În stânga totul „ar putea fi natură brută şi primitivism“, „stupiditate animală“.

În al doilea rând, comentând titlul dat de Brâncuşi statuii („Cuminţenia pământului“), NOICA încearcă să definească termenul „cuminţenie“ raportat şi la sursele lui etimologice, dar şi la atitudinea femeii reprezentate, drept lipsă a diabolicului în ea: „nu are nimic diabolic în ea“. Căci „începutul înţelepciunii“, spune NOICA, e „fuga de dracul“. Dar ce semnificaţie dă NOICA acestei „fugi de dracul“?

A nu avea nimic comun cu dracul înseamnă, după autor, a fi lipsit de inteligenţă, căci „de la inteligenţa liberă până la diavol nu mai e decât un pas“. Apoi, conform mitului biblic, înseamnă a fi lipsit de frumuseţe, căci „frumuseţea feminină are ceva echivoc în ea“. În fine, înseamnă „a se ţine departe de orice acţiune şi faptă“, căci „acţiunea este şi ea echivocă“. Toate aceste negaţii (lipsă de inteligenţă, de frumuseţe şi de acţiune) sunt constatate ca prezente la statuie, care e un fel de „plod al pământului“, din care stă să apară ceva, dar încă nimic nu e evident.

Deci, conchide NOICA, e o fiinţă „la nivelul cel mai de jos al omenescului“, în care, prin titlu şi întrupare, Brâncuşi ar fi reflectat „ceva din cuminţenia ţărănească a ţării de care, în 1907, abia se desprinsese“.

Surpriza aici e de proporţii şi e de mirare că asemenea opinii au apărut în Steaua. Lipsa de inteligenţă, de frumuseţe şi pasivitatea ar caracteriza, în viziunea lui Brâncuşi, „ţărănimea română“. Şi asta, după 1907, căci statuia e făcută la Paris, după crâncenele răscoale ţărăneşti. NOICA vrea să insinueze aici dezaprobarea lui Brâncuşi faţă de mişcările ţărăneşti? Şi faţă de toate agitaţiile în general? NOICA vrea să ne convingă de aceasta, spunând că, lui Brâncuşi, „în Parisul tuturor libertăţilor şi îndrăznelilor“, îi vine în minte că „pământul însuşi se sminteşte câteodată“ (aceeaşi atitudine împotriva „smintelilor istorice ale omului“ e atribuită, în articolul „Adevăratul înţeles al sacrului“ lui MIRCEA ELIADE).

În concluzia lui NOICA, Brâncuşi a căutat prin statuia lui să „exorcizeze pământul“, adică să alunge diavolul din el, respectiv inteligenţa şi frumuseţea care îndeamnă la nesupunere, la acţiune.

Acest mesaj ar trebui înţeles de toţi şi Cuminţenia pământului ar trebui, după NOICA, să figureze în „toate pieţele lumii“.

De ce? Pentru ca întreg pământul, întreaga omenire să ia aminte şi să fie cuminte, pentru ca, în ipoteza fantastică a venirii unui extraterestru, care ar întreba „Sunteţi cuminţi? Este cuminte pământul?“ „Sau să trimitem din cosmos o cometă care să măture viaţa de pe el?“ – să i se poată răspunde: „Dar suntem cuminţi. Iată cuminţenia pământului.“ Şi atunci ar exista o şansă ca pământenii să scape cu viaţă. Deşi, spune NOICA, „unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă“. De ce oare? Pentru că au îndemnat şi au condus la acţiune masele de oameni simpli, smulgându‑i din lipsa de gândire, de acţiune, de faptă? Ce vizează aici C. NOICA oare? Cred că se întrevede destul de limpede.

În plus, parabola cu acest extraterestru venit să distrugă lumea, omenirea, dacă o va găsi lipsită de cuminţenie, prezintă analogii certe cu dogmele creştine despre apropierea Judecăţii de Apoi, care se va produce odată cu a doua venire pe pământ a Mântuitorului Isus, când cei drepţi vor fi aşezaţi de‑a dreapta sa şi cei păcătoşi la stânga sa, primii fiind hărăziţi raiului şi fericirii eterne, ceilalţi, distrugerii şi suferinţei veşnice. Şi agitaţia lumească nu va fi nici pe placul Mântuitorului, cum nu e nici pe placul extraterestrului lui NOICA.

Tot articolul e cu adresă precisă şi doar cineva rupt total de problemele acestea nu le poate observa.*

„CRISTIAN“

____________________________________

*Această „Notă informativă” este preluată din volumul editat de Doina Mezdrea cu titlul Constantin Noica în arhiva Securității (2009), cu două texte introductive de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, Humanitas, București, 2009, pp. 385-387

***

Achiziționarea statuii lui Brâncuși în zilele noastre ar reprezenta cea mai frumoasă răzbunare față de urâțenia vremurilor în care splendorii minții i se răspundea cu un denunț. Tot Noica, într-un text din Creație și frumos în rostirea românească (1973), vorbind despre cuvântul „a răzbuna”, spune că la început el însemna a face ceva din nou bun. Spunând asta, el răs-buna cuvântul „răzbunare”. Prefixul răs– pune în joc un semantism al revenirii: „vremea se răzbună” înseamnă vremea se face iar bună, „se înseninează”. „Răs-bun”, așadar, înseamnă: fac ca ceva să devină iar bun, îl redau bunătății lui inițiale.

Răs-bunând sensul cuvântului „răzbunare”, Noica îl scotea din semantica lui năpraznică, îl făcea din nou bun. Când spun că achiziționarea statuii lui Brâncuși în zilele noastre ar reprezenta cea mai frumoasă răzbunare, am în vedere bunătatea pierdută și recâștigată a statuii lui Brâncuși. Vom răs-buna statuia lui Brâncuși. Îi vom reda bunătatea ei inițială, cea pe care Noica o văzuse în interpretarea lui și pe care nota unui turnător o urâțise, urâțind odată cu ea o lume întreagă. Vom asista la răs-bunarea lui Brâncuși.

G.L.

Distribuie acest articol

36 COMENTARII

  1. Din pacate, nicio epoca nu duce lipsa de astfel de „denuntatori” ai inteligentei. Modul de gandire al turnatorului aduce foarte mult cu cel al fanaticilor „corectitudinii politice” de astazi: aceeasi neintelegere intentionata a profunzimii, interpretarea cu ochelari de cal ideologici a oricarei idei, suspiciunea permanenta si etichetarea finala.

    • Este primul lucru ce mi-a venit în minte, citind „referatul de specialitate” al tovarășului Chețan. Frapantă asemănare: aceeași rea-voință perversă, aceeași agresiune a obtuzității și ticăloșiei ce o putem întâlni la spin-doctorii și formatorii de opinie de pe toate meridianele, atunci când au de îndeplinit o sarcină.

  2. Ioan Pătrulescu ar putea să publice cu succes în Observator cultural, cel de după 2012… alături de Iulia Popovici și de ”lucrătorii creativi în cultură”!

  3. Asta este calitatea intelectuala a „elitei” care a condus România începând cu 30 decembrie 1947. NU am mai citit ceva asemănător de la celebrul proces verbal de inventariere a bunurilor ramase după abdicarea M.S. Regele Mihai. O să îmi permiteţi să citez din articolul lui Mircea Dinescu (acolo am auzit de respectivul document) : „In urma verificarii bunurilor ce au apartinut cetateanului Hohenzollern Mihai, am constatat urmatoarele: in sufragerie sunt expuse mai multe picturi de Rubens, totalizand 24 de metri patrati, apoi 15 metri de Velasquez, 8 metri si 30 cm Goya si 120 de metri de tovarasi anonimi””

  4. Minunata, subtila si sensibila-cuminte este interpretarea lui Constantin Noica. Ideea publicarii acestui text acum este excelenta. Orice controversa se estompeaza. Calculele meschine sunt trimise in derizoriu, simti cum partea cea buna iti intinde mana si te linisteste. Trebuie numai s-o vezi.
    Cat despre nota informativa, ce sa mai spun? Poate, alaturarea celor doua texte ii va trezi din adormire pe cei care, si azi, vad in aceasta sculptura ceva urat, un rebut ce n-ar merita atentia si pretuirea nimanui. Si pe cei care, complet indiferenti la dimensiunea spirituala a statuetei, calculeaza ce s-ar putea face cu banii, descifreaza dedesubturi suspecte, vad capcane de tot felul. Se vede clar: acolo unde exista rea-vointa, idei fixe, ideologie orice poate fi rastalmacit , intors in opusul sau si maculat.
    Important este ca exista Cumintenia pamantului.
    Brancusi ne aproba/intelege, orice am face. Se zice ca lui ii apartin vorbele: ”V-am lasat prosti si saraci, va gasesc mai prosti si mai saraci.” (Nu pot oferi referintele necesare si sper sa nu gresesc.) Din pacate, acea raz-bunare, idreptare a unui lucru rau prin refacerea lui bine, e inca dificila deoarece noi suntem, se pare, cum a spus Brancusi.

  5. Felicitari pt articol. In sfarsit, abia acum, datorita lui Noica, am inteles semnificatia Cuminteniei Pamantului. Dupa cum spunea @Simion mai sus: este un articol de manual. Pacat ca nu are cine sa lupte pt asta; se pare ca dupa 1989 Romania trage spre asemanare cu partea stanga a sculpturii: in loc sa evolueze spre umanitate si poate spre divin, inclina spre involutie: animalitate, incultura, prostie.

  6. Daca mai era nevoie de inca un argument ca sa achizitionam „Cumintenia Pamantului”, textul lui Gabriel Liiceanu ni-l ofera…

  7. ”Dacă scot acum la lumină textul lui Noica împreună cu cel al lui Chețan, o fac cu gândul că cititorul de azi va putea să contemple un spectacol fără pereche: căci unde și când s-a mai scindat mintea omului într-o asemenea măsură? De o parte, splendoarea unei minți geniale la lucru, rafinamentul ei. De cealaltă, o incomensurabilă cantitate de vulgaritate, turpitudine și prostie puse în slujba poliției spiritului”

    Am citit articolul lui Constantin Noica la data aparitiei lui. Fost student de Cluj, eram ,intr-un fel, ombilical legat de tot ce insemna mirificul oras ardelenesc al tineretii mele si am ramas multa vreme un cititor fervent al revistei STEAUA .Acea revista care a declanșat prima si, pe atunci, senzationala batalie cu ”proletcultismul ”,repede inabusita, precipitat risipita si trecuta sub ”auspiciile” delatorilor si criticilor artistici securisti. cum este si acest PATRULESCU Am citit si m-am cutremurat si ma trec literalmente fiori reci pe sira spinarii cand imi amintesc . Retraiesc , datorita evocarii de față, toate spaimele acelor ani,toate prudentele neputintelor mocnite care ma ardeau pe din launtru cu gandul la supravietuirea de la o zi,la alta. Ma simteam haituit si nu puteam scapa de senzatia aceasta:ba o nenorocire muta, ba o privire impietrita, ba un zvon ,o soapta infricosata se adunau toate ghem si imi scormoneau visceral frica. Nu, nu vad in ”Nota informatorului Cristian” numai ”vulgaritate ,turpitudine si prostie”,vad chiar si cauza si efectul unei terori pe care am trait-o din plin.Episodul explicarii ”Cuminteniei pamîntului ” pe înțelesul maiorului Patrulescu este un puternic antidot impotriva unei stari amnezice,se pare destul de extinsă in ultimul timp. A focusa scormonitor lumini de lanterne spre tenebrele cate încă le mai contine un trecut, al nostru, ne-îndepartat. este un imperativ .Oamenii au nevoie de așa ceva ca de aer.

  8. Articolul acesta poate-l citeste si vestitul „formator de opinie” Lucian Mandruta! Cel care glasuia public, caci asa-i sta bine unui autosuficient imbatat de ecran sau microfon, cum ca nu este bine ca statul roman sa cheltuie cu achizitia acestei opere cand, mult mai bine, ar putea sa faca altceva cu banii.

  9. Unde anume sunt listele de subscriptie pentru achiziționarea statuii? In ce cont(uri) pot fi depusi banii? Si cine garantează cu propria onoare, ca ei nu vor dispărea in aceeași gaura neagră in care au dispărut banii strânsi in contul Libertatea? (Pentru cine nu își mai amintește de contul la care ma refer, voi spune ca, imediat dupa revolutia din decembrie, milioane de romani, au contribuit, intr-un admirabil elan de patriotism, cu sume importante la un fond care ar fi trebuit sa ajute familiile celor care au plătit cu vietile lor, libertatea noastră. Banii aceia au dispărut, justiția s-a făcut ca ploua, iar solidaritatea si omenia in numele cărora au fost adunati banii, au fost batjocorite a la roumaine). Cum in Romania istoria ticalosiei nu face decit sa se repete, ma tem ca si in acest caz datoria patriotica de a recupera capodopera lui Brancusi, se va dizolva in nesimtirea si cinismul înconjurătoare.

  10. Multumesc pentru articolul lui Constantin Noica; nu il citisem, dar auzisem de el.
    Spre deosebire, turnatoria lui Patrulescu Ioan, zis „Crisan”, am citit-o undeva, ori in Romlit, in paginile despre dosare Secu, ori intr-un alt articol al dvoastra, dle Liiceanu.
    Am o singura mica observatie: dl ministru Vlad Alexandrescu are meritul lui in achizitionarea (daca se va face) sculpturii „Cumintenia pamintului”. Dar ar trebui sa fie la fel de activ si in situatii unde ecoul este mai estompat (cu voie de la stapinire); articolul dnei Cristina Tunegaru, de pe Contributors ne spune ca dl ministru poate sa se faca ca n-aude, nu vede. Asa cum procedeaza prim ministrul cu un ministru plagiator.

  11. Sa nu fim nedrepti cu domnii Octavian Chețan si Ioan Pătrulescu! Ar trebui sa le facem si lor o statuie, sau macar o statueta, cu subscriptie publica. De fapt, si-au facut-o singuri, imortalizandu-se in istoria exegezei lui Brancusi. Asa cum nici o opera de arta nu „exista” independent de receptorii ei, nici „Cumintenia pamantului”, si cu atat mai putin interpretarea noiciana, nu mai pot fi acum desprinse de monumentul hermeneutic al celor doi agenti ai politiei politice. El va ramane inscris in memoria interpretarilor brancusiene, la fel ca deteriorarile materiale suferite de „Cumintenie” in perioada confiscarii ei abuzive. Tot asa cum avariile suferite de o opera de arta ii reveleaza acesteia nu numai vulnerabilitatea, ci si valoarea, tot astfel mostra de „filozofie cu ciocanul” oferita de informator pune in lumina toata splendoarea interpretarii lui Noica. Esti tentat sa faci o interpretare a interpretarii lui „Cristian”, si cred ca lui Noica i-ar fi placut sa o scrie. Sa urmareasca felul in care cele doua jumatati ale sculpturii se oglindesc, deformat, in cele doua interpretari puse laolalta. Cum absenta urechii din jumatatea dreapta a „Cuminteniei” lipseste, in oglinda, tocmai din interpretarea stangista a delatorului, incapabila sa asculte pluralitatea de sensuri a artei si a exegezei care intra in dialog cu ea. Cat de graitor este acel „ce a vrut de fapt sa spuna”! El este marca programatica a unei pseudohermeneutici pentru care atat arta, cat si interpretarea ei, inceteaza sa mai fie ceea ce sunt, adica fenomene deschise unei pluralitati inepuizabile de semnificatii, si devin instrumentul unei ideologii arbitrare, sub violenta careia totul se transforma in simplu exemplu al propriilor obsesii de inginerie sociala si de manipulare utopica a vietii, deopotriva trecute, prezente si viitoare. Multumim din inima Partidului!

  12. Domnule Liiceanu,
    sculptura prinde viata prin cuvintele domnului Constantin Noica.Imi imaginez ca vad inaintea mea un om gol inaintea constiintei lui, cu un suflet cu lumini si umbre, care e pe punctul de a se cunoaste si a se intelege pe sine insasi mai bine, prin cultivarea spiritului.Lumea lui se deschide si el renaste prin setea de viata ce I-o da aceasta cunoastere.Sufletul lui se ridica de pe pamant si intra in devenirea cuminteniei sadita de la inceput in el
    .De aceea ,sculptura reprezinta esenta omului de pretutindeni si din toate timpurile.

  13. „De aceea ar fi bine ca în toate pieţele lumii să figureze „Cuminţenia pămîntului“.

    Noica a surprins perfect potentialul moral al pietroiului si capacitatea supra-naturala de a exorciza Pamantul tulburat. Tocmai de aceea, pentru ca insusi Noica a sustinut puterea mistica si universalitatea sculpturii lui Brancusi, Cumintenia ar trebui sa umble razna prin capitalele lumii, in special in Occident, iara nu sa fie priponita egoist in Fundul Pamantului, la Bucuresti, sub justificarea meschina ca ne’am umple de turisti ahtiati dupa arta moderna. Cumintenia si cu atat mai putin intelepciunea nu pot achizitionate de un stat razbunator, chiar daca aparent gestul mercantil-birocratic ar cauta Binele cu orice pret. Dar sa fii generos cu banii altora si sa capitalizezi politic Cumintenia nu poate fi un act moral, nu in sensul relevat de filozof, este o confiscare si o re-nationalizare, nu o reparatie morala. Brancusi a fost refuzat de statul roman atunci cand si’a donat atelierul, politruci si academicieni s’au pronuntat in mod infam impotriva sculptorului, iar tardiva si falsa apreciere de astazi nu salveaza nimic, ci murdareste. Daca si’ar fi dorit cu adevarat sa ras-bune viata cenusie a statuii, tinerii politicieni de bine ai guvernului tehnocrat ar fi propus natiunii lipsite de vigoare sa’si dea obolul nu pentru a poseda, ci pentru a darui. Iar primul drum al Cuminteniei ar fi fost de bun simt sa fie catre Bruxelles, prima statie a mesajului catre Nepamanteni sa fie insasi capitala Europei sfartecata de demonii barbariei. Apoi, in infinitul sau periplu, Cumintenia ar fi trebuit sa viziteze Parisul, Londra, New York-ul, Moscova si, de ce nu, Mecca…

    • :) exact ! bine punctat. creatura (c o ureche lipsa, timpa si gusata) trebuie sa circule. romanii s au cam saturat de sperieturi. sa umble n lume. sa i socheze si pe altii. shock the monkey cum ar zice peter gabriel !

    • @euNuke

      Vă riscaţi afirmând că n-ar veni nimeni să vadă Cuminţenia… la Bucureşti. Nu ştiţi de ce sunt capabili snobii. Eu am fost efectiv până la capătul Pământului pentru câteva lucrări ale lui
      Ingebrigt Vik.

    • …sunt bani in Romania pentru multe. De exemplu, se cheltuiesc anual peste 1 miliard de euro pentru pensii speciale. 10 milioane de euro ar fi sub 1% din aceasta suma. Cu alte cuvinte, aceste persoane care sunt considerate ca foarte speciale si pretioase de statul roman ar trebui sa ofere inapoi un simbol material al acestei pretuiri (din 100 euro primiti intr-un an de la stat, donatie 1 euro pentru patrimoniul cultural…sau mai mult dupa cum dicteaza contiinta de romani)
      bineinteles, exista si un testament al lui Brancusi care lasa opera sa mostenire statului roman si care a fost contestat si judecat in Romania…dar asta e cu totul alta discutie

  14. Daca „eseul” lui „Cristian” este in ton cu vremurile alea,ciripitorii de „elita” se strofocau sa scoata din orice argumente savante ptr a preamari lupta de clasa (tare de tot concluzia: „unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă“. De ce oare? Pentru că au îndemnat şi au condus la acţiune masele de oameni simpli, smulgându‑i din lipsa de gândire, de acţiune, de faptă? Ce vizează aici C. NOICA oare? Cred că se întrevede destul de limpede.) cautand nod in papura oricui, marturisesc ca nu inteleg pe de-a-ntregul eseul lui Noica.
    Mai ales partea cu gusa. Ce-are gusa cu idiotenia? „Semnul clinic” carevasazica…Basca lungul sir de elemente ,vizibile si mai putin vizibile, cu nara, pupila si, evident, gusa din stanga vs cea din dreapta. La inceput am avut impresia unei fine ironii…apoi m-am intrebat: oare n-a scris-o pe bune?
    Sincer pe mine nu m-a lovit gusa catusi de putin ci pozitia, bosumflarea si spranceana ridicata a mirare. Un fel de plictis botos, apoape de lehamite. Cuminte, adevarat, articulat pe un trup imperfect, dar intr-o pozitie perfecta. Greu de explicat, dar sentimentul este acut, Brancusi fiind un expert in a sculpta sentimente…

  15. Felicitari pentru inca un articol grozav scris de Dumneavoastra, Gabriel!

    In lipsa unui comentariu/eseu scris de Brancusi, eseul Domnului Noica devine esential pentru intelegerea sculpturii si ar trebui sa insoteasca orice expunere publica a acesteia. Motivul este scris chiar in eseul Dlui Noica: „de la inteligenta libera pana la Diavol nu este decat un pas” si exemplificarea acestuia este clara in eseul „dlui Cristian”.

    Pe scurt, genialul Noica ne da cheile de intelegere a acestei sculpturi: universalitatea (Sfinxul, Hamangia, etc), devenirea (dinamismul stanga-dreapta), si umanizarea care include moralitate si auto-control constientizat (mana dreapta pe san si spinarea dreapta).

    „dl Cristian” ne arata atat faptul ca nu este suficient sa posezi cunostiinte ca sa intelegi ceva, cat si faptul ca utilizarea informatiei intr-o cheie de rea-vointa creaza monstri diabolici.

    Alaturarea celor doua texte poate inlesni „ras-bunarea” sau exorcizarea unor intelecte care in numele unei libertati rau intelese sau prozelitism ideologic s-au apropiat prea mult de intuneric.
    Multumim Dumneavoastra, Gabriel!

  16. Statuia ‘Cumintenia pamantului’ nu se refera la notiunea de ‘a fi, a sta la locul ei’ (al unei fiinte), ci la ‘a fi cu minte, a fi intelept’, este ‘o statuie a intelepciunii’. Simplitatea generala a acesteia este menita sa nu fie perturbata remarcarea esentiala a caracteristicii principale, avute in vedere de artistul-parinte : imensitatea intelepciunii, exprimata printr-o materie de abia observabila., altfel ‘de loc atractiva’.

  17. „Să nu crezi tot ce auzi
    Să nu faci tot ce poţi
    Să nu spui tot ce ştii
    Să nu dai tot ce ai.”

    De fapt, Cuminţenia Pământului îmi pare a fi întruparea proverbului de mai sus, însă dăltuit magistral în piatră. „Să nu crezi tot ce auzi” – e ilustrat de ceea ce şi Noica a observat în comentariul său, că femeia are sculptată doar o ureche. Ba mai mult, ea tine un ochi deschis şi unul închis, sugerând şi faptul că filtrează tot ce vede. „Să nu faci tot ce poţi” – reiese din pozitia adunată a femeii într-o senină aşteptare. „Să nu spui tot ce ştii” – e marcată prin disimetria gurii ce se întredeschide mai mult într-o parte. „Să nu dai tot ce ai.” – aici poziţia membrelor strânse vorbesc de la sine. Deşi femeia apare fără veşminte, cuminţenia poziţiei ei vorbeşte de la sine că altceva nu e dispusă să ofere.
    Şi iată cum prin disimetrie, maestrul Brâncuşi ne dăruieşte un gând frumos de .. înţelepciune, în timp ce criticul delator acţionează exact pe dos, dând dovadă de urâţenie şi .. necuminţenie. A sufletului.

  18. Trebuie spus lucrurilor pe nume .Noica este unul dintre acei ginditori , de foarte inalta clasa , fara indoiala ( ca si Heidegger ) , pt. care prima formatie , ideologica , si-a pus adinc amprenta , inriurindu-se asupra a tot ceea ce s-a suprapus .Si nu ma refer la ,politica, , ci la un Weltanschauung ( alt nume pt. viziuni inchise , circulare si , in definitiv , dogmatice ) .Probabil inconstient , ei si-au camuflat aceasta ,viziune, in intreaga lor filozofie , filonul hegelian , ,dialectic, , e vizibil in intreaga filozofie a lui Noica . Ceea ce explica si altele ( de vreme ce Geist , un Zeitgeist , se adevereste in real , oricit de brutal si anomic ar fi acesta ) . Textul lui Noica ( ca si cele ale lui Heidegger ) poate fi citit si in alta cheie , ca fiind asumat ,reactionar, ( dincolo de lozincile comuniste ) , strabatut de acel dispret resentimentar pretins aristocratic , nietzschean .Informatorul , cu toata obtuzitatea lui birocratica , a surprins ceva din acestea . Arta , finetea cuvintului si a gindului , justifica de prea multe ori prea multe lucruri , obliterind etica ( careia i se substituie , nu-i asa , autenticitatea voluntarista si ocazionalista , Heidegger e pupilul lui Nietzsche ) . Ar trebui luati putin la intrebari si acesti mari filozofi-profeti ( probabil , nu de catre discipolii sau de epigonii lor , pe care ii copleseste ) .Eseul lui Noica : o muzica grava , dar nelinistitoare , wagneriana .Apropo , ati citit lucrarile lui Wolin ?

    • @ lucian :
      respect,
      splendid scris, și, în plus, chiar (și) fără obsesia ”ca și”- urilor, în ciuda orei înaintate, 5 am, ora … României !

  19. Este o foarte utilă abordare a unui subiect dezbătut intens în ultima vreme. Achiziția unei opere de artă de o valoare deosebită. Poate fi un îndemn, de o înaltă ținută intelectuală, la o masivă participare la viitoarea subscripție publică. Articolul lui Noica dă o interpretare a sculpturii pornind de la aspectul feței acesteia. O face pornind de la constatările unui medic specialist. Corect procedeu, pentru că nu există nici o realitate în afara unui context. Noica face o descriere în contextul strict al teoriei unui medic. Ceea ce face unealta regimului de opresiune al vremii, face o interpretare a articolului în contextul în care el opera, cel al apărării …”cuceririlor revoluționare, al grijii față de popor în fața elementelor ostile și subversive”. Două lumi total diferite, cea a filozofului democrat și cea a uneltelor opresive ale unui stat totalitar fiecare lucrând cu dotarea intelectuală proprie. Informatorul pare bine pregătit pentru munca în care este implicat, fără a-i da vreun credit moral și intelectual pentru aceasta. Decât să-și folosească inteligența pentru astfel de activități mai bine rămânea la stadiul de „cumințenie” prin care a trecut în creșterea lui.
    Fără nicio comparație cu inutilitatea raportului informatorului din punct de vedere strict cultural, putem face mici observații și la conținutul scrierii lui Noica. Dacă privim cu atenție opera sculptorului observăm că acesta este un genial maestru al surprinderii unor esențe ale proceselor/fenomenelor din realitate, în materialul pe care își aplică dalta. O analiză a acestei opere pornind de la aspectul capului este o izolare din contextul general al sculpturii. „Cumințenia” este dată de gestul tinerei femei, de poziția ei. Elementele reliefate corect de autorul articolului arată universalitatea acestul gest simbolic la toate femeile …pământului. Așa cum simbolul „gânditorului” , surprins de o altă operă celebră, este universal valabil pentru exprimarea ideii de meditație, și gestul redat de Brâncuși redă ideea de cumințenie feminină.

  20. Foarte pe scurt , din ceea ce au spus altii , mai priceputi : Arta lui Brancusi , desi in piatra , este diafana , Brancusi innaripeaza lutul ( prin piatra , se vede din liniile moi si curbe ) , il imbraca in arhetip , spiritualizeaza trupul .Arta lui nu este primitivist-modernista , ci primordiala , este rugaciune , inaltare .Mica printesa ( si nu ,idioata, ) , un ,idol, – xoan , este primordiala , o prima , o materie virginala , a carei puritate si umilinta e ,cumintenia, ei .Nu are gusa ( iar referirea lui Noca la sini atinge grotescul ) , ci sopteste ceva , o incantatie -rugaciune , adincita in sine .Dintr-o parte este trasa in sus , ca o luminare ( lait-motiv in mai toate operele brancusiene ) , o strafulgerare , se geometrizeaza si instantaneizeaza , un gest si o ,incheiere, care este si o semnatura , prima si ultima tusa , e o hieroglifa .Este surprinsa insasi creatia , metamorfoza , Brancusi isi iubeste ,materia, , lutul care se preface cuminte in miinile sale , pe cind Noica , in mod vadit dispretuieste aceasta materie , preia nefericita formula a ,idioatei, , daca nu cumva o alege , de rasa primitiva , inferioara , careia ii opune ( ,dialectic, ) rafinamentele spiritului frantuzesc , acesta , in mod sigur nefiind spiritul lui Brancusi .Noica deconstruieste analitic opera , ramine cu resturile mumificate ale coconului , chiar din parabolele fiului risipitor ramii cu senzatia arcurilor metalice ale impersonalului si spectralului ,duh, hegelian .

  21. Er. – inaripeaza , desigur .Si , in prima interventie : coplesesc , nu copleseste , or mai fi si altele .Nu de alta , dar sunt cam multi vinatori de cuvinte si de ,ca si, -uri , adepti ai corectitudinii gramatice .Platon se referea la dreapta intrebuintare a cuvintelor , la sensurile lor , manipulate de sofisti , altfel , foarte abili si fini intr-ale sintaxei , n.b.

  22. O scurta completare .
    ,Idolul, are doar o ureche , pt. ca urechea este ,organul, Logosului , dupa vechi traditii crestine Hristos s-ar fi intrupat prin urechea Fecioarei .Statueta rezoneaza aceasta muzica siderala , impresia pe care o ai inaintea operelor brancusiene este una de indicibila vibratie sonora , aceasta muzica invaluitoare , in unde cristaline , ca si aceea de scinteiere , statuia e aproape si in departari stelare , in pogoramint , ca un dar . Sunt bijuterii , la propriu . Multe figurine feminine primitive sau exotice dar si , si mai ales , Fecioara insasi in icoane , isi tin sinul astfel , intr-un gest al maternitatii . Mica figurina are un chip neclar , este exteriorizarea chipului ei interior , o tensiune calma , frematatoare , aflata pe granita dintre veghe si somn , uimirea sacra : ne transmite , fara nicio interferenta , aceasta vibratie .Operele lui Brancusi sunt inestimabile .

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro