marți, martie 19, 2024

Cuvintele care ucid şi zidurile din noi

“Şcoala noastră e o şcoală unilaterală intelectualistă, iar nu o şcoală educativă, în sens larg. Ea nu ţine seama nici de realitatea sufletească a copilului şi nici de realitatea socială; de aceea nu e iubită nici de copii, nici de popor. Ea nu e dorită de nimeni, ci se impune. Ca urmare, efectele ei sunt minime.”

Gheorghe Comicescu

Merită observat faptul că acei reprezentanţi ai interbelicului care n-au avut neşansa de a trece (ori şi mai rău: a sfârşi) în închisorile anilor ’50 şi nici şansa de a emigra sau de supravieţui celor 42 de ani de comunism au fost, în marea lor majoritate, ignoraţi de media avidă de spectaculosul biografic (fie sub specia tragediei, fie sub cea a reuşitei). Unul dintre aceşti cărturari uitaţi e Gheorghe Comicescu (1892 – 1971), ajuns la un moment dat Inspector General al Învăţământului Normal (adică pedagogic) din România. Unul din lucrurile care-l individualizează printre contemporanii săi sunt studiile făcute (între 1932 şi 1933) – şi încununate cu Un Master of Arts – la Columbia University din New York, ca bursier al Institutului Internaţional al respectivei universităţi. Mărturie a acestui stagiu e lucrarea “Realizări şi tendinţe în şcoala americană contemporană”, publicată în 1935, la Iaşi, la Institutul de Arte Grafice “Brawo”. Comicescu procedează asemeni lui Tocqueville (pe care nu ştim dacă-l cunoştea): vizitează, discută, observă. Cartea lui nu e una care să sintetizeze bibliografii – deşi e evident că omul le parcursese cu atenţie şi aplicaţie (avea un doctorat în filosofie la Viena) – cât, mai curând, o sumă de experienţe în şcolile şi în lumea americană, atât de străină de a noastră în acel timp. Aproape totul deosebeşte învăţământul de peste Ocean (care avea, totuşi, o tradiţie) de cel din proaspătul Regat – în care eram la 14 ani după Unire şi 25 de ani de la reformele lui Spiru Haret. Unul din lucrurile (aparent) pitoreşti care-i atrag atenţia lui Comicescu în vreme ce vizitează o şcoală (i-am zice noi) de cartier din America e faptul că elevii au la îndemână şi folosesc fără nici o reţinere un instrumentar pe care un adult responsabil din Est nu l-ar lăsa pe mâna copiilor: microscoape, diverse instalaţii electrice, truse de experimente chimice, mulaje etc. Vizibil uimit, profesorul român îşi întreabă corespondentul american dacă nu cumva tinerii din şcoală mai şi distrug accesoriile în cauză. Sigur că da, vine răspunsul, numai că cele avariate sunt înlocuite de altele care – de asemenea – sunt puse imediat la dispoziţia elevilor. Pentru că, în chip manifest, acesta e rolul lor: să le servească copiilor ca instrumente de cunoaştere practică: să vadă cu ochii lor şi să facă cu mâinile lor ceea ce manualul le explică în mod abstract. Evident, în spatele acestei generozităţi şi atenţii faţă de învăţăcel e o anumită concepţie asupra educaţiei (în care “a face” contează la fel de mult – sau poate mai mult – ca “a învăţa”, în sensul în care-l înţelegem noi) şi o structură a finanţării şcolii (din mai multe părţi), graţie căreia “consumabilele” sunt înlocuite în permanenţă şi “intendenţa” şcolii e pusă integral în slujba educaţiei (adică a elevului şi a profesorului).

Citind pasajele în care Inspectorul interbelic îşi rememorează uimirea, n-am putut să nu mă întorc în vremurile şcolii mele generale, la vârsta când – se ştie – copiii vor să vadă şi să atingă totul. Îmi amintesc foaia de ceapă cu celule mov la care am stat, încolonaţi, să ne uităm la microscop, mulajul (în mod manifest antebelic) al urechii interioare pe care ni l-a arătat profesorul de biologie, generatorul Van de Graaf la care cel de fizică ne-a reprodus fulgere miniaturale şi vre-o două experimente chimice în care coloram diverse substanţe (lucrând câte doi la un pahar Erlenmeyer). Cam atât. În liceu am făcut “Matematici aplicate în tehnica de calcul”, învăţând algebră booleană şi teoria grafurilor, dar n-am văzut nici un calculator (era unul mare, într-o săliţă de lângă Cancelarie, dar era acoperit tot timpul cu o husă mare cât o prelată). Cunoaşterea noastră era una în întregime teoretică: tabla, manualul, culegerea de exerciţii şi caietul (sau, ca-n butada lui Einstein, creionul şi foaia de hârtie) trebuiau să ne fie absolut suficiente. Microscoapele, la fel ca mulajele (şi diversele făpturi împăiate sau conservate în formol), erau ţinute sub cheie în “Cabinetul de Biologie”, maşinăriile necesare orei de fizică şi suubstanţele de la chimie în dulapuri speciale (încuiate şi ele); până şi hărţile stăteau într-o debara, de unde trebuia să le ducem înaintea orei (de istorie sau de geografie). Atunci, dat fiind şi caracterul nostru năstruşnic, mi se părea normal. Abia meditând asupra paginii lui Gheorghe Comicescu am realizat cât de anormal era – şi încă e – totul în şcoala românească. La trei decenii după mine, fiica mea a avut parte de tot atâtea experimente (dacă nu mai puţine de) câte am avut eu.

Cum se explică această stare de lucruri? Nu trebuie să mergeţi într-o şcoală pentru a înţelege asta: ajunge să intraţi într-un muzeu, o bibliotecă (sau, practic, în orice instituţie publică). La noi, dotările nu sunt făcute pentru un beneficiar direct (elev, vizitator, spectator, om cu probleme administrative), ci pentru a fi acolo (pentru că aşa s-a hotărât “de sus”) şi, de vreme ce trebuie să fie acolo, pentru a fi păstrate intacte (adică ferite de atingerea oricui, fie ea şi vizuală). În lumea noastră tehnica şi exponatele nu se oferă, într-o mizanscenă actualizată, noilor generaţii de public, ci se păstrează – bine închise – în depozit. Ideal ar fi să nu le vadă şi să nu le atingă nimeni. De ce? Pentru că sunt “pe inventar”. Asta înseamnă că, dacă păţesc ceva – şi nu e vorba de distrugere, poate fi şi o zgârietură sau mai ştiu eu ce – “comisia de inventar” le poate “imputa” profesorului, bibliotecarului, paznicului, muzeografului sau cui o mai fi (de regulă un angajat mărunt, de la baza piramidei funcţiilor). Or, pentru un profesor – poate suplinitor – să plătească un microscop sau o maşinărie Van de Graaf (la preţul “de inventar”) e, pur şi simplu, ruina. Aşa că, pe undeva, e de înţeles de ce, oricât de mult ar vrea să le ofere copiilor ceva practic şi de impact, dascălul preferă să ţină “apartura” sub cheie şi să le “predea” nişte formule care, chiar dacă nu ajung la ei, măcar nu-i pot fi “imputate”. Morala acestei stări de lucruri e aceea că şcolile noastre au “dotări” din acestea care vin direct din interbelic: aproape orice “unitate de învăţământ” din România ar putea constitui – rapid – un “muzeu al educaţiei”. Noi nu ne punem – aproape de loc – problema de a înlocui aceste mijloace de cunoaştere (în primul rând pentru că nu le considerăm ca atare), pentru că, ştim bine, “nu sunt fonduri”. La fel cum, la o scară mai mare, nici măcar nu ne gândim la faptul că autostrăzile la care tot visăm nu trebuie doar construite, ci şi întreţinute. În mod absolut coerent cu felul nostru de a fi, atunci când facem listele de cheltuieli ale diverselor “proiecte”, la “consumabile” băgăm topuri de hârtie, pixuri, agrafe şi dosare. Căci – nu? – doar pe acestea le folosim, restul îl păstrăm cu grijă. (Şi, ca un corolar pentru directori şi funcţionari “deştepţi” din Inspectorate şi Minister: deşi nu ştiu, şcolile stau pe o grămadă de bani. Piesele acestea /aparturi, mulaje, hărţi etc./, aparţinând altor epoci sunt – de la Viena către Vest – rarităţi care se vând la preţuri bune. Pe cât sunt de scumpe “pe inventar”, pe atât de nesemnificativ poate fi preţul lor dacă ajung “la casat”. Aviz amatorilor!)

“Inventarul” mi-a amintit o întreagă galerie de cuvinte rostite prin cancelarii şi secretariatele departamentelor: “inspecţie”, “regulament”, “procedură”, “metodologie”, “comisie”, “dosar” şi mai puteţi adăuga fiecare câte ceva din experienţa d-voastră. Acestea sunt cuvinte care ucid. Aşa cum bine vedem, “inventar” e un cuvânt neutru, care nu înseamnă nimic altceva decât o hârtie cu o succesiune de termeni. Dar dacă-l asociem cu “imputarea” (fără ră rostim cuvântul), el capătă o greutate ce striveşte disponibilitatea profesorilor de a face ceva, a elevilor de a învăţa văzând şi atingând, a şcolii însăşi de-a se schimba. Cuvintele acestea sunt exact ca atunci când mergeţi cu părintele la doctor şi, după investigaţii, medicului îi scapă – printre altele – şi banalul termen “neoplasm”. Când ieşiţi afară, strada e aceeaşi, dar nimic nu mai e la fel. Şi nimic nu va mai fi la fel în viaţa celor dragi şi în relaţia d-voastră cu ei. Uităm mereu că – mult mai adesea decât ne-am dori-o – un cuvânt, un singur cuvânt anodin poate ruina totul. De pildă cuvântul “inspecţie”: odată rostit, mediul căruia îi e destinat îşi pierde tot firescul. O “inspecţie şcolară” e o butaforie în care orele sunt regizate până la detaliu, “dosarele falsificate, decorul contrafăcut şi ceea ce e important se desfăşoară la “protocol” şi se măsoară în “atenţii”. Sau cuvântul “metodologie”: el înseamnă – pur şi simplu – că realitatea concretă nu are nici o importanţă, ci trebuie să se “adapteze” unui ucaz “de sus”. “Descentralizarea”, în lumea noastră, nu e nimic altceva decât pasiunea entuziastă cu care se “implementează” “metodologia” “de la centru”. O societate, oricât se crede de evoluată şi antrenată în spiritul civic, poate fi – destul de uşor – terminată cu câteva asemenea cuvinte: “control”, “verificare”, “declaraţie” etc. Cuvinte care rostite calm, cu un surâs ce evidenţiază caninii, au darul de a speria majoritatea oamenilor.

Fireşte că meditaţiile acestea mi-au fost prilejuite de “metodologia” Ministerului Educaţiei cu privire la începutul anului şcolar în condiţiile pandemiei de coronavirus. “Metodologia” aceasta, ca toate metodologiile care se dau la noi, e în bună descendenţă bizantină şi – aş îndrăzni să zic – platonică, deoarece noi trăim cu credinţa că procedurile crează realităţi. Nu avem nevoie de proceduri ca să ne orientăm în realitate (lăsând loc inţiativei “descentralizate”), ci ca să instituim realităţi: de acum înainte, şcoala nu va (mai) fi ceea ce se va petrece prin diversele şcoli ale patriei, ci ceea ce spune “metodologia” că trebuie să fie. Şi, bineînţeles, în raport cu acest trebuie să va fi judecat totul (adică – întorcându-ne la cuvintele care ucid – se vor da “prime” şi “sancţiuni”). Dincolo de această descendenţă filosofică, “metodologia” mai răspunde unei pasiuni funciare a statului român, adică a imensei birocraţii care a înghiţit toate instituţiile (inclusiv educaţia): aceea de a-l desfăşura la nesfârşit pe cum şi de a-l ignora cu desăvârşire pe ce. Avem 60 de pagini care descriu – la limita halucinaţiei, căci fără nici un interes faţă de oameni – cum să se facă cele mai mărunte gesturi ale elevilor şi profesorilor în şcoală (reuşind, de pildă, performanţa de a formaliza în “itemi” precişi mersul la toaletă), dar, în şase luni, nimeni nu pare a se fi gândit ce altceva (decât platitudinile cu care suntem obişnuiţi) s-ar putea face în condiţii de criză (şi cu perspectiva aproape certă a întoarcerii la online).

În vară, fiica mea a dat Bacalaureatul. Din lista temelor la Română, singurul text deosebit de ceea ce am avut eu în urmă cu exact 30 de ani a fost “Maitreyi” a lui Eliade. În rest, totul era identic. Atenţie, nu doar roamnele, ci şi poeziile: “Luceafărul”, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, “Plumb”, “Riga Crypto şi lapona Enigel” (şi, dacă nu se stricau vremurile, “Leoaică tânără, iubirea”). E cel puţin bizar să constaţi că, după trei decade, avem în programă exact aceleaşi poezii. Ce să înţelegem de aici? Că gustul cititorilor e stabil pe intervale atât de mari? Că literatura română nu are nici un fel de alte opere cu care să le înlocuiască pe cele făcute vreme de decenii la clasă? Sau – pur şi simplu – că pe nimeni nu interesează acest aspect şi, în ciuda manualelor aşa-zise “alternative”, “piesele” au rămas aceleaşi pentru a nu brusca habitudinile celor ce predau în şcoli şi corectează la examene? Dar măcar mai corectează? Sau după o jumate de veac de “Lapona Enigel” văd direct pe pagină dacă sunt “elemente biografice”, “intenţia autorului”, “figuri de stil” şi “comentarii critice”? Ce-ul elevului, ceea ce a avut el de spus în contactul cu poezia nu interesează pe nimeni. Dar – în mod straniu – nu interesează nici ce-ul literaturii române, redusă la zece romane (şi ele aceleaşi de pe vremea mea) şi tot atâtea poezii. Imaginea ce-i rămâne tânărului ce trece prin această programă e aceea a unei literaturi (şi, prin extensie, culturi) vetuste, ruptă de orice realitate, o jonglerie cu vorbe mari şi “figuri de stil”, ce nu-i spune nimic despre lumea lui, despre experienţele vârstei şi despre lungul drum al înţelegerii de sine pe care-l parcurg toţi oamenii. Mă miră faptul că nimeni nu observă această culme a aberaţiei: faptul de a folosi o tehnologie ultrasofisticată (cea dedicată “şcolii online”) pentru a învăţa aceleaşi stereotipuri ca acum 30 de ani. E ca şi cum – cu o expresie trivială din alte timpuri – am construi navete spaţiale ca să batem cuie.

N-am auzit – din martie şi până acum – pe nimeni care să propună un alt fel de-a face şcoală, în vremea pandemiei. De pildă, cu elevi care stau acasă şi sunt încurajaţi să caute prin biblioteca părinţilor sau a bunicilor şi să confrunte, între ei, textele citite. Cu dezbaterea foiletoanelor şi, în unele cazuri, a textelor pe care le citesc ei înşişi – fără nici un îndemn – online. Eventual cu vizitarea şi comentarea câtorva bloguri literare sau a revistelor cu pdf-ul disponibil. Nimeni nu pare a se fi gândit să ia în serios poeziile recitate sau puse pe muzică de pe youtube, filmele ecranizate şi, cu atât mai puţin, literatura universală care poate fi găsită într-o mulţime de formate (audiobook-uri, benzi de desene animate, filme propriuzise şi de animaţie). Nimănui nu pare a-i fi trecut prin cap că ştiinţele naturii pot fi – foarte bine – făcute pe documentare (“Cosmos”-ul lui Carl Sagan sau cel al Neil deGrasse Tyson putând fi de mai mare impact ca orice manual) ori, de ce nu, pe filme de aventuri sau science-fiction. Că muzica şi desenul nu trebuie scoase din şcoală, ci pot fi făcute cu audiţii şi călătorii virtuale prin muzee. Ba chiar şi latina poate fi învăţată mai uşor cu textele juxtalineare şi Google translate-ul. Dincolo de toate acestea, cel mai ciudat e faptul că nimeni nu s-a gândit că elevi şi profesori pot fi împreună – chiar şi-n aceste timpuri de încercare – în căutarea comună şi în bucuria de a-şi împărtăşi reciproc lucrurile descoperite. A propos, ce-ar fi ca – odată pe săptămână – fiecare elev să caute pe internet şi, apoi, să dezbată în clasă ultimele descoperiri din domeniul terapiilor pe care le aşteptăm cu toţii pentru a scăpa de virusul ce ne limitează viaţa? Ar îmbina educaţia (ştiinţifică) cu aventura şi, cine ştie, poate ar crea pasiuni şi destine.

Nu, problema noastră sunt “metodologiile”; în curând vom avea “experţi” în intratul pe o platformă sau alta, “specialişti” în aşezarea laptop-ului de aşa manieră ca lecţia să se vadă şi fără cameră specială de luat vederi, oameni ce-şi vor instala table în casă şi câte şi mai câte. Acestea ca acestea, însă, nu e greu de bănuit, marea problemă va fi ce vom face – în vreme de lockdown – cu enorma maşinărie administrativă a educaţiei, cu “personalul TESA”, cu sercretariatele, cu tot soiul de “comisii”, cu “inspecţiile”, “inventarele” şi, mai ales, cu “protocolul” de după toate. Cum justificăm – într-un context în care atât elevii, cât şi profesorii se vor descurca aproape în exclusivitate prin mijloace proprii – existenţa acestui “aparat” a cărui raţiune de a fi o reprezintă “hârtiile”? O să trecem la a face “hârtii online”? Sunt primul care o spune: şcoala online nu e şcoală. Educaţia ca atare prespune nu doar “transmiterea informaţiilor”, ci şi o anumită manieră – gestuală – în care moştenirea trecutului trece dintr-o mână într-alta, dintr-o minte într-alta. Profesorul nu se rezumă la ceea ce spune, ci e o prezenţă care se adresează ca atare celor cărora le împărtăşeşte cunoaşterea al cărui depozitar este. Înţelegând bine aceste lucruri, putem vedea online-ul şi ca pe o şansă: aceea de a descoperi zidurile din noi ale şcolii: acele lucruri pe care le hipostaziem şi în spatele cărora ne retranşăm, evocând “tradiţia” şi “gloria” trecutului. Or, şcoala nu e nici repetiţie sterila, nici osificarea programei, nici pletoră birocratică. Ar fi bine să înţelegem lucrurile acestea pentru ca, atunci când ne vom întoarce în spaţiul public – inclusiv în cel al învăţământului – să ştim ce avem de schimbat.

Azi vom vedea figura – mascată – a d-nei Ministru a Educaţiei. Dânsa, chiar şi fără masca chirurgicală, e tot o mască. Una rigidă, chinuindu-se patetic să-şi ridice colţurile buzelor, ceea ce-o face să pară scorojită, îngânând – cu patetism de şcolăriţă – nimicuri administrative şi încercând să suplinească prin multiplicarea imaginii absenţa gândului şi a pasiunii. D-na Monica Anisie nu e o întâmplare, ci e chipul nefardat al şcolii româneşti de astăzi.

Distribuie acest articol

52 COMENTARII

  1. Buna ziua Domnule Maci si multumesc pentru text!
    Cred c amai mult decit Miorita ne caracterizeaza „formele fara fond” si succesiunea de „elite” de circumstanta si „politicieni” gaunosi – o colectie de gogosari umpluti cu intuneric!
    Scoala are rolul nu atit de a ne forma ci mai ales de a ne dicta apartenenta la popor, la ACEST popor. A fost necesara in perioada interbelica fiindca eram o tara tinara ;comunistii au copiat si au deformat totul pt a parea ca intreaga evolutie istorica avea ca legitate finala ideologia lor – au eliminat tot ce te putea face sa te indoiesti de asta si au pastrat ceea ce era corect dpdv politic pentru ei. Astazi nu putem elimina nimic din aceasta harta ce ne descrie ca popor. Nu poti fi roman daca nu citesti ce prevede programa. Unele sint texte valoroase dar tocite de atita utilizare.
    Incercam sa invatam pestii sa se urce in copac – e adevarat exista o specie de guvizi de mangrove care exact asta face.
    As observa ca noi am avansat in istorie prin citeva revolutii ce nu au reusit sa impuna poporului evolutia pina la nivelul acelei revolutii. Astfel elita adevarata ce a fost odata, si mai apar si azi persoane cu o anvergura ce le face demne de acest statut, a fost complet rupta de popor, un popor ce se complace in fatalism si vise bucolice. Din lene si din motive de tuica fiarta de doua ori.
    Cu siguranta am putea fi un popor mare daca nu ne-am alege conducatori cu suflet mic si minte putina. Puterea corupe, astazi pare ca si prosteste!
    Cel mai rau e ca pt a putea intelege,pentru a putea simtii textele respective ai nevoie de un alt gen de cultura in spate nu Puiul si Fefeleaga…. mai degraba cred ca de aici pleaca totul. Nu ii punem pe copii sa citeasca literatura potrivita, menita sa ii dezvote: Jules Verne, Dumas, Feval, Chandler, Cela Serghi, Sebastian, etc
    Nu stim sa ii determinam sa caute singuri un anume subiect in literatura, sa aleaga un autor si sa povesteasca dece l-a preferat. ceva sa ii atraga.
    Absolut fatarnic plingem pentru „nevoia de socializare a copiilor” – tradus: sa vina in clasa pt a sta pe fb sau alte pagini de net; profesorii care nu au reusit sa fie atractivi online sint al fel de inutili in clasa.
    Toata mascarada e pt alegeri, un naume sindicat a gasit ocazia sa puna presiune pe guvern si gi=uvernul spera sa traga o teapa si sa ii munceasca pt alegeri mai mult sau mai putin gratuit. Asta e tot. Copii sint doar o masa de manevra. Nu ii pasa nimanui cum ajung la scoala – popate in provincie nu e o problema dar ai mei circula o ora cu mijloace de trasnport in comun – si asta e un caz frecvent in Bucuresti

  2. Câţi oameni, atâtea idei. Toţi vor repede-repede ceea ce nu s-a făcut de 30 de ani( eu aş zice de 100 de ani). Şi aici nu sunt vinovaţi numai instituţiile, părinţii, elevii, media, etc ci şi „corpul profesoral”, sistemul de învăţământ însuşi, care nu a ştiut/ vrut/ putut să se adapteze noilor condiţii din Era Informaţiei. Acum toţi zic că nu e bine, dar cum e bine nu spune nimeni….
    Ca părere, bine că a început Reforma Educaţiei. Că „educatorilor” nu le place, este normal. Dar poza „profesorului” pedant cu catalogul sub braţ şi cu arătătorul în mână( băţul) care inspira teroare, vor trebui să dispară. Ca şi manualele în format scris, tablele, creta, „materialele didactice”, etc. Va rămâne doar amintirea operetei:
    Noi suntem profesori
    Şi examinatori,
    A toate ştiutori
    Şi-a tot cunoscători…
    Esenţa meseriei de dascăl se va schimba. Aceasta este marea provocare a „sistemului educaţional”.

  3. De ce nu se folosesc laboratoarele?

    De lene. Din cauza sfintei puturosenii. Cadrelor didactice le e lene. De ce sa faca exeriemnte? Pregatirea unuia dureaza cateva zile bune si se face in afara orelor. De ce sa utilizezse hartile sau mulajele? Alta bataie de cap degeaba.

    La fiecare astfel de articol raman cu gura cascata de cate chestii sofisticate si alambicate citesc doar pentru a justifica simpla LENE.

    ===

    Bun, si de ce le e lene? Pentru ca livreaza un serviciu de care nimeni nu are nevoie si pentru care nu exista nici un fel de control social, nici direct, nici prin piata. Banii vin oricum, asa ca de ce sa se mai zbata?

    Pentru unii, meditatiile sunt de fapt scopul real al imbratisarii meseriei de „dascal”. O fac pentru bani. bani multi, nemunciti si neimpozitati.

    Ori, ce ar trebui sa faca? Sa renunte la cateva mii de lei pe luna din meditatii pentru a-si pregati orele?

    Sa fim seriosi.

    ===
    Programele si manualele – tot despre bani e vorba. Daca „te descurci” iei un contract de manual. Si cum e clar ca nimeni nu il va folosi si nimeni nu il va verifica, nu e mai simplu sa copiezi tot ceea ce exista? Cateva zile si gata banii!! Ministerul e acoperit cu tampenia „s-a mai facut”, profesorii, parintii si elevii sunt resemnati (sunt multe manuale publicate in urma cu multi ani si date din elev in elev clar nedeschise, unii profesori nici nu amitnesc de manuale samd.)

    ===
    COVID- doar un exercitiu mincinos de imagine.

    Adeverintele de scoatere in online se dau pentru motive absolut tampite, cum ar fi ca ai proteze, fara absolut nicio legatura cu comorbiditatile relevante. Niste imbecili criminali.

    ===
    Ce ar trebui facut?

    Nimic. Poate doar sa inveti sa iti feresti copilul de scoala din Romania si sa il pregatesti pentru a urma o facultate in alta tara. Unde sa si ramana, daca nu vreti sa il omoare sistemul sanitar romanesc.

    Intre timp ar trebui legalizata eutanasia, pentru ca nu vad nicio calitate a vietii in a te tarai prin azile de batrani prost intretinute, plin de boli, intr-o tara plina de prosti si de betoane.

  4. Apreciez prima litera de la începutul paragrafului!

    Ar fi bine să aibă și niște lecții de supraviețuire, din clasa 1 sa-i învețe:
    – igiena și de ce trebuie respectată
    – alimentarea corectă, sa știe să-și facă mâncare
    – ce să facă în caz de incendiu, cutremur, pandemie, inundație, sa aibă și niște abilitați practice
    – să știe sa acorde diverse tipuri de prim ajutor, sa nu se teama de un bolnav sau rănit
    – să aibă o baza solida de abilitați și cunoștințe financiare
    – să știe și sa nu le fie frica sa folosească un ciocan pentru a repara și construi strictul necesar

    acestea ar putea fi combinate cu educația fizica, știința, ca sa vadă și partea practică

  5. Cu trecerea vremii invat sa admir intr-un fel a dvs vox clamantis in deserto, dupa ce un timp mi-am pus doar problema identificarii sursei de energie care va face sa continuati. Diavolul pesimismului imi spune totusi ca analfabetismul funciar – una din cele mai stabile trasaturi traditionale ale romanilor de care nu prea se vorbeste, eram lideri si la 1600 si la 1900 si acum – face ca sa fie foarte putin probabila vreo atractie catre educatie a locuitorilor acestor meleaguri.
    Amintiti-va ce legi gasea de Tocqueville adoptate spontan, fara vreo presiune din exterior, de micile comunitati puritane imediat dupa debarcarea in Lumea Noua, pe la 1650: parintii sunt obligati sa invete copii sa citeasca si sa socoteasca – deci ei stiau; comunitatile de peste 100 oameni sunt obligate sa angajeze invatator (citez din memorie). John Harvard is lasa cartile si averea tot in sec XVII pentru infiintarea unei scoli ”ca sa nu ajunga comunitatea noastra sa nu mai poata citi direct Biblia”. Nu ii punea nimeni, asa simteau ei ca trebuie, fireste, sub influenta directa a Reformei.

  6. E vorba, dupa parerea mea, de scop. Care-i scopul scolii, astazi? Sa ia niste oameni leafa. Nici o legatura cu elevul sau educatia lui pentru viata, meserie, societate, interactiune. Scoala intreaga, nu numai partea strict legata de administratie, nu-si propune nimic. Poate niste oameni care au ajuns dintr-o (regretabila) eroare acolo se iluzioneaza ca scopul lor e sa educe o noua generatie, sa faca bine, adica. Cei multi, insa, stiu bine „care-i treaba”: completeaza hartii. Sensul atator si atator hartii este tocmai asta, sa dea impresia ca educatia in asta consta, in proceduri birocratice. In fapt, e taman pe dos, birocratia distruge orice urma de creativitate si de interes fata de scoala. Imi aduc aminte de o materie care se numea ecologie, prin clasa a opta, parca. Si am invatat de acolo ca natura merita tot respectul nostru, ca facem parte din ea si ca distrugand natura ne distrugem pe noi. Mai exista aceasta disciplina? Tara e plina de gunoaie, cu atat mai mult cu cat avem astazi si „Autoritatea de mediu” sau „Garda de mediu”, alt loc de completat hartii (apropo, mai distruge si ea cate ceva, oadata cu copacii taiati pentru hartie). Forme fara fond si atat!

    • Am terminat liceul cu multi ani in urma insa dupa cum observ, probleme de astazi atunci nu existau si totusi am reusit in viata. De multe ori am impresia ca avem prea multi „destepti” si prea putin oameni cu capul pe umeri iar parintii intre timp sunt niste „catastrofe” ei fiind cei provoaca cel mai mare haos.

  7. „Metodologia” aceasta, ca toate metodologiile care se dau la noi, e în bună descendenţă bizantină…”

    Dezamăgesc, poate, pe unii, dar nu ține deloc de bizantin, ci de modernismul formelor actuale de manipulare.

    Astfel de metodologii există în toate statele, în contextul pandemiei. Desigur, ele au caracter specific și țin de cele mai multe ori seama de felul în care se propagă molima în diverse zone.

    Manipularea josnică a PSD este că doresc să transmită electoratului în preajma alegerilor că guvernul este prea puțin competent, după standardele domniilor-lor (care sunt standardele domniilor-lor, am văzut până cu câteva luni în urmă).

    „Bizantinismul” metodologic reprezentat de autonomia locală este de fapt răspunsul autorităților la o solicitare ferventă în domeniul educației, iar pe vremea molimei cred că este justificată adaptarea metodologiilor de lucru la condițiile locale.

    Totuși, oare de ce în mass-media (toate fiind instrumente de manipulare a cetățenilor, aflate la dispoziția cleptocrației) apare la un moment dat un grup care spune cu fermitate „Dom’le, sunteți nebuni! Cum să înceapă școala în timpul epidemiei, vreți să ne omorâți copiii?!”

    La câteva zeci de minute, apar alții care zic la fel de ferm „Dom’le, sunteți nebuni! Cum să NU înceapă școala, vreți să ne traumatizați psihic copiii?! Vreți să rămână deconectați de sistemul de educație?! Trebuie să înceapă școala, cu măsuri de protecție !”.

    După care, la puțin timp apar alții care spun „Dom’le, sunteți nebuni! Cum să înceapă școala cu măsuri de protecție, vreți să puneți botnițe copiilor?! Vreți să-i încuiați în cuști de plexiglas?!”.

    După care, apar țuțerii PSD care strigă cu înverșunare „problema noastră sunt “metodologiile” ” Așadar, în România este haos, guvernul este incompetent, iar PSD abia așteaptă să-i dați voturile! În fapt, chiar dacă guvernul Orban nu a adoptat cele mai strălucite măsuri în cele câteva luni de când este în funcție, lucrurile (din fericire pentru copiii noștri și implicit pentru întreaga societate) nu stau deloc așa precum zic ei.

    • Se discuta daca se se inceapa scoala si in ce scenariu. Dupa mine este o falsa problema.

      De fapt scenariile acelea sunt niste incropeli jalnice.

      Dupa parerea mea ar fi trebuit sa se discute cu date practice pe masa care sunt conditiile practice. Este mare prostie sa te astepti ca o metodologie scrisa azi sa fie respectata maine.

      Intreaga educatie a fost in vacanta 6 luni si la sfarsit au emanat o metodologie. Am scris, gata, s-a rezolvat! :-)

      • Tocmai am aflat din mass-media ca in educatie „au lucrat 3 sapatamani”.
        Cred ca le trebuie inca o vacanta de vreo sase luni sa se refaca [sarcasm]

  8. Draga domn, experienta mea ca beneficiar al sistemului de invatamant (gradinita – doctorat), eu si copiii mei, se rezuma la o singura fraza repetata tuturor care se plang de calitatea invatamantului din Romania: scoala nu are legatura cu elevul, este un sistem prin care niste oameni ajung la pensie. Atat si nimic mai mult.

  9. Societatea formelor fără fond nu putea avea o altfel de școală decât așa cum ați descris-o, foarte precis, în articol. Această instituție amputează constant și în masă curiozitatea, creativitatea și bucuria descoperirii și le înlocuiește cu rutina bătrânicioasă a tocitului fără noimă și cu supunerea necondiționată în fața unei pseudo-autoritati.

    „Liniște! Deranjezi ora!” Așa erau retezate inca din clasele primare întrebările exuberante ale copiiilor care începeau cu „Dar de ce e așa și nu altfel?”. La capătul ciclului liceal in clase era liniște, fără întrebări și fără curiozități riscante: dresajul reușise iar amputația era deplină!

  10. Școla nu este doar profesorul ci și clasa, comunitatea. În școală nu se învață doar „materie” ci și interacțiune cu ceilalți elevi, competiția, ierarhia informală, capacitatea de a comunica șcl.

  11. In Romania nu suntem inca, acomodati cu diversitatea educationala pe care ar putea s-o oferim tinerilor in functie de aptitudinile de care dau dovada.
    Inceram din ce in ce mai mult sa-i indepartam de sistemul educational prin fel si fel de programe neadecvate in loc sa-i entusiasmam a invata, indiferent, deviza trebuind sa fie, nici un tanar fara pregatire profesioanala.
    Astazi in conditiile in care populatia tarii este in descrestere, natalitateta scade focusul ar trebui sa fie asupra acestui aspect si nu ne putem permite „risipa” de tineri care ajung la varsta la care ar putea sa inceapa pregatirile profesionale.
    Nu putem cere tot tinerilor, este imposibil sa-i incarcam cu tot bagajul de cunostiinte acumulate, este nevoie de reorganizare astfel incat dupa clasa a 8 a acestia sa poata citi si scrie corect, sa intelega texte simple, sa cunoasca notiuni de baza ale stiintelor naturii, educatie sociala, sa fie pusa o baza solida pe care se poate cladi ceva, cladire care poate avea loc pana la clasa a 10 cu optiunea ca dupa 10 ani de scoala tanarul sa poata alege intre a continua la nivelul unui liceu real, uman sau de specialitate in urma caruia sa poata lua bacalaureatul si in continuare optand pt studii universitare dar daca doreste sa invete mai intai o meserie daca pe parcurs isi da seama ca a facultatea nu este potrivita pt dansul.
    Pt marea majoritate a tinerilor este insa este nevoie de pregatire profesionala incepand cu varsta de 16 ani, in scoli adecvate si paralel la un loc de munca intr-o firma privata astfel incat dupa 3 ani acestia sa poata incepe activitateta profesionala. Tot o data acestora este necesara optiunea bacalaureatului fie prin cursuri serale, la distanta etc. etc astfel incat ei sa poata urma facultati technice, de mult ori o pregatirea profesionala solida si experienta fiind de mare ajutor la facultate pt ca dansii beneficiaza deja de experienta practica de care se tot vorbeste. Este nevoie de sisteme duale de invatamant cu multe posibilitati astfel incat fiecare tanar sa-si poata gasi singur drumul, sistemul trebuind sa ofere cat mai mult.

    • Pentru ca elevii sa invete ceva – in special ceva practic – ar trebui sa fie nevoie de acel ceva.

      Ori, in Romania de astazi, singurul lucru util este sa stii sa scrii meșteșugit aberatii. Pentru asa ceva, scoala de astazi e suficienta – poate chiar da prea mult.

      Solutia evidenta a inceput sa se aplice: cetatenii din Sri Lanka ne fac painea, cei din Vietnam – locuintele samd.

      Romanul sta cu burta in sus la Soare si da bani acestora, din imprumutul pe care il ia de fapt de la proprii copii.

      ===

      Autorul remarca cu uimire transpunerea in online a tarelor invatamantului cu prezenta fizica.

      De fapt, educatia a schimbat doar taraba.

      • Cred ca primul paragraf cere o competare: pentru ca elevii sa invete ceva trebuie sa aiba cine sa-i invete ceva, apoi urmeaza ce ati spus dvs.
        Daca sunteti de acord ca educatia e strans legata de succesul industriei, care inseamna finantare, informatie, antreprenoriat etc, si totodata acceptati ca Ro nu o sa aiba vreodata succes in industrie (asumptie – fara justificari), cum trebuie sa arate o educatie buna la noi?
        Ce ati spus cu Sri Lanka si Vietnamul (ma scuzati), e mai degraba o diversiune. Niste lucratori slab calificati nu schimba cu nimic situatia. Sper ca sunteti de acord ca o discutie in jurul faiantarilor, brutarilor, lucratorilor din constuctii e irelevanta. In Ro nu sa fabrica, pt ca nu se stie cum, faianta, mixere si cazane pt brutarii, materiale de constructii. E anormal, imho, sa insistati cu lenea si ca rezolvarea ar veni daca s-ar duce la sapa, unde s-ar umple pe loc de cunostinte si ar inventa motosapa.
        Mi se pare ca exagerati, dar va dau dreptate in general cu ce spuneti despre liberalizarea pietei. Doar ca nu prea inteleg cum o sa functioneze cu oameni saraci si needucati.

        • Nu exista cerere pentru educatie in Romania.
          Asta pentru ca romanii traiesc foarte bine fara ea.
          Si daca nu o cere nimeni, de ce s-ar osteni cineva sa ofere!?

          Dorinta teoretica si principiala a unora, oricat de inteligenti si de binevoitori ar fi, nu valoreaza cerere in sens economic.

          ===
          Daca prin absurd am aduce in Romania 100,000 de profesori exceptional pregatiti acestia i-ar invata pe elevii romani la cele mai inalte standarde.

          Bun, si apoi ce s-ar intampla? Ce ar face acesti absolventi extraordinari in Romania? S-ar angaja la Call-centers? (cu tot respectul pentru cei care lucreaza acolo).

          Evident, solutia cea mai la indemana ar fi sa plece in alte state, unde au la ce folosi ce au invatat.

          Concluzia: nu educatia naste dezvoltare.
          ===

          Piata functioneaza cand exista atat rasplata pentru cei care depun un efort, cat si sanctiune pentru cei care nu o fac. Bogatii si saracii sunt deopotriva necesari. Ideea unei societati in care fiecare primeste dupa nevoi si indiferent de efortul pe care il face a dus la trista aventura comunista.

          Ca o parafraza, trebuie sa avem si noi saracii nostri.

        • Discutia in jurul meseriasilor este foarte relevanta in opinia mea, fara ei acea industrie de care spuneti nu s-ar putea cladi, poate numai cu indieni si pakistanezi. Da, in conditiile actuale, in Romania randamentul educatiei este foarte redus, motiv pt care nu se poate discuta de o industrializare dupa cum ne-am dori, este mai usor sa importi de la altii decat sa produci singur in conditiile unei concurente reale pe plan global. Daca nu poti singur atunci cel putini ofera posibilitati s-o faca altii dar in Romania si cu personal romenesc calificat si scolit iar peste 50 de ani se va naste si in tara o generatie de antreprenori.

        • @Dedalus. Ba da, educatia e un fel de transfer de putere. Si acea generatie va pune presiune pe sistem – nu vor mai fi cateva muste izolate.
          Pana la urma, asta e si ideea pe care o sustineti prin liberalizare: trecerea de putere de la stat catre cetateni. Insa oamenii sunt usor de multumit cu niste sume mici, date moca, restul ramanand in administrarea „specialistilor”. Sunt de acord – modelul e o porcarie.
          Tratamentul pe care-l propuneti, sa li se ia tot, ar functiona daca liberalizarea chiar ar fi aplicata, ca sa aiba sens apoi concurenta. Dar de ce ar renunta cei care au puterea (ca asta insemna de fapt adminstrarea activelor statului) la putere? Fiindca daca solutia presupune finantare statului liberal doar prin saltarea acelor sume mici de care am pomenit la inceput, o sa se dezvolte Ro…
          Pe dvs va irita (scuze) acest mic transfer de putere; e chiar dovada ca romanii au dus-o foarte prost, daca se simt atat de fericiti incat pot sa admire soarele cu burta (cum doar viseaza sa mai poata face cei din vest) cu doar cateva sute de euro in buzunar, ignorand, spre exemplu, pana si un sistem medical nasol.
          Personal, rezonez cu arsul aiurea si m-am saturat de toata povestea cu meritocratia blabla, din momentul ce aproape toata lumea admite ca nu stie sa faca nimic si in acelasi timp este foarte preocupata de merite.

          @Alin: Meseriasii aia nu au nicio legatura cu industria. Sunt joburi colatarale sau, pe scurt, nu stiu sa faca nimic. Dar nu o spun ca o acuza, nu au ce sa faca altceva, asta e jocul social – ca sa primeasca un salariu omul trebuie sa mimeze niste valori (sa zica de bine de munca, seriozitate etc) si apoi sa transporte, monteze sau sa prajeasca ceva. Adica fara tehnologie nu exista nimic, doar un concurs „de virtuti” pentru o felie mai mare din vanzarea de materii prime, care, bineinteles, va naste discutii interminabile. Imho, Ro trebuie sa fie inghitita complet de UE, sa devina un stat agrar in principal si atat. N-am auzit ca locuitorii Montanei sau Kamchatkai sa fie ofticati ca la ei nu se fabrica nimic. Pt mine, ca locuitor modest, ar fi extraordinar daca statul roman ar fi desfiintat. As avea exact opotunitatile unui locuitor al Montanei.
          Asta e singurul proiect de tara posibil – desfiintare tarii, si nu reindustrializarea (este absolut utopica) sau vreo modificare a statului. Scuze pt rant.

          • Nu poti transfera puterea unei generatii care pleaca din tara.

            Daca dezvolti doar educatia, reusesti doar sa alungi si mai multi tineri din tara. Nu transferi nimic, pentru ca nu ai cui.
            ===
            In legatura cu raspunsul Dvs. catre @Alin- Romania este deja o provincie europeana. Ro nu indeplineste criteriile de aderare nici 50%. Dara e o tara membra a UE. De ce? Pentru ca asa e stabila si asta e important pentru cancelariile Europei de Vest.

            Statul roman nu exista decat prin functia sa comunisto-caritabila, in rest puterea apartine UE in totalitate, nu prin suveranitate impartasita cum spune Tratatul UE.

            Asta pentru ca statul roman nu isi trage puterea (baza suveranitatii) dintr-o societate care ar avea nevoie de el, ci dintr-o masa de votanti care vor o cota-parte din castigul celor aflati la guvernare.

            De aceea tot spun ca Romania e o tara fara viitor.

          • Multumesc pentru raspuns. Da, aveti dreptate, vor pleca si mai multi. Recunosc ca nu mi-a trecut prin cap, da’ nu sunt un tip priceput in astfel de probleme.
            Mi-ar fi placut insa ca-n scoala sa fi invatat ceva. Si propun, chit ca vor pleca mai multi din tara: ce-ar fi ca macar sa stie toti cei care implinesc 18 ani (exclud ce trebuie invatat pana la 10 ani) o limba straina ca lumea (de preferat, non-romanica), sa cante decent la un instrument muzical (care accepta note) si sa joace acceptabil un sport de echipa. Un pic de gramatica si de cultura generala doar pt dezvoltarea gandirii critice si cam atat, si este de 5 ori mai mult decat ce am primit eu.
            Daca obsesia cu matematica din perioada mea va fi inlocuita cu programarea, e jalnic. Stiu ca multi au planuri marete, cu scoli profesionale si nu stiu ce studii tehnice, imho e imposibil daca nu-s furnizate de mediul privat. Deoarece oamenii tot o sa plece din tara, de ce sa plece totusi ca ultimii bezmetici?! E mult mai fain sa se descurce foarte bine intr-o limba straina si sa stie sa-si sustina opiniile. Indiferent de situatie.
            E doar opinia mea, a unui nimeni, repet. Continuand, daca profii nu sunt in stare sa asigure nici macar atat, inseamna ca sunt terminati. Nu exista scuze, dupa 30 de ani inca exista profi de georgrafie (naiba stie ce specializare o fi asta, as in google maps), de istorie, sau de fizica pentru clasa a 6-a (aici o las balta).
            Un exemplu: la mine la tara, doar 15% i-au examenul de sfarsit de a 8-a. Adica aproximativ 3 din 20, in ultimii 3 ani, de cand ma uit pe statistici. E adevarat, sunt cei care nu-si permit sa-si trimita copiii la oras, dar sa vedeti notele – la mate, cei care pica au in medie nota 2, si la romana, 4.5. E o tampenie, profii n-ar trebui platiti pentru asemenea performante.
            OK, m-am intins prea mult, scuze. Nu am niste idei foarte clare, iar aici pe site imi pare ca sunt multi direct implicati, mult mai bine informati. Dar nu am glumit deloc cu cele 3 itemi.

      • Am facut referie la invatarea unei meserii incepand de la brutar la sofer, nu conteaza, o meserie cu care isi poate duce traiul. De acel ceva, e multa nevoie, chiar si de adunat PET-uri din raurile tarii.

        • Sigur, numai ca romanii o duc foarte bine fara nicio meserie.

          Somajul e sub 2% si este foarte dificil sa gasesti persoane cu adevarat sarace.

          De ce sa inveti o meserie daca iei bani suficienti si fara niciuna?

  12. Adevaratele experimente sunt cele pe care le-am facut in laboratorul foto al profesorului meu de biologie din generala, la asa-zisul „cerc de fotografie”, la „Casa pionerilor”, unde m-am jucat cu avioanele, navomodelele si circuitele electrice si acasa, unde am „preparat” pocnitori cu miniu de plumb sau cu fosfor de la chibrituri.
    Neinteresant!
    Ideea e ca daca voiai, puteai experimenta individual.
    Pentru pasionatii de „electronica” existau kituri pentru constructie aparate de radio „Iunosti” (rusesti) din piese electronice, cu 4 tranzistori, la 175 lei setul, existau diverse montaje electronice pe care le puteam monta acasa (de exemplu „sirena uau-uau”) si mai existau jucarii „teleghidate” concepute parca pentru a fi explorate prin descompunere in parti componente.
    La fel si cu cititul: pentru majoriatatea colegilor mei, chiar nu contau lecturile obligatorii si „comentariile” de invatat pe de rost. Existau carti adevarate, la biblioteca ce-i drept, dar oricum nu aveai altceva de facut.
    Scoala era cumva „fentata”. Profesorii stiau si ei ca nu era ceea trebuie dar se faceau ca ploua.
    Eu am invatat programare si hardware singur, acasa, dupa ce parintii mi-au cumparat un PC (stiu, nu toti aveau posibilitatea).
    Radeam de ma prapadeam de profa de informatica ce incerca sa predea notiuni de Windows fara sa utilizeze un banal ….mouse.

    Problema e ca astazi nu prea mai e posibila „fentarea” sistemului.
    Au disparut toate jaloanele dupa care m-am orientat atunci cand am fost elev. Reperele existente sunt false sau inexistente.

    • Acum exista infinte posibilitati: piese electronice se gasesc peste tot, la preturi infinitezimale, internetul este plin de tot felul de idei de do-it-yourself, cu cateva sute de lei iti faci singur un calculator mititel (RPi), cu putin mai mult efort financiar poti cumpara un chip care ruleaza inteligenta artificiala. Practic, poti face tot ce iti doresti.

      Dar sunt 2 mari obstacole:
      1) Planul cadru este extrem de lung, dupa 5 -6 ore la scoala plus drumul si apoi temele, cazi lat, nu-ti mai arde de circuite
      2) Anturajul promoveaza lenea ca valoare sociala – de la parinti la profesori, cunostinte, prieteni – toti o lalaie si au bani mai multi decat le trebuie nefacand mai nimic

      Rezultatul este ca nu iti mai doresti nimic. Romaniii au ajuns in imensa majoritate roboti consumatori.

      Asemenea cetateni sunt peste tot in lume, desigur. Doar ca in Romania nu exista insule sociale care sa se bazeze pe calitatea vietii, ci doar indivizi izolati. Asta inseamna ca nu exista o plasa sociala, un catalizator al acestui stil de viata.

      ===

      Aceasta degradare va continua. Nu este afectat nivelul de trai, pentru ca se masoara in consum iar acesta creste, ci calitatea vietii, capacitatea de a te bucura de viata pe care o ai (prin contrast cu „bucuria” de a consuma cat mai mult si nimic altceva).

  13. Am crescut si eu cu complexul lovitului peste degete, in scoala nu aveai voiee sa pui mina pe nimic, ca-l strici. Nici in facultate si, culmea, chiar in primii ani de inginerie nu aveai voie sa intri peste tot, nu aveai voie sa pui mina. Ajunsese chiar un fel de rusine sa te murdaresti pe miini. Mai tirziu se nascuse mitul in Ro ca adevaratii sefi nu au nevoie nici de computer..
    De abia la batrinete, ajuns in Ge am fost uimit sa observ ca am voie si chiar trebuie sa pun singur mina pe scule, aparate, dispozitive. Culmea e ca am invatat de la un student neamt, care-mi spunea ca daca nu se murdareste pe miini de unsoare nu simte ca a facut ceva.
    P:S aveam in concern o fata proiectanta, originara din Ro. Odata a venit maistrul din sectie tipind ca a proiectat ceva care nu se poate monta. Fata s-a dus si a montat acele ceva, la care se caznisera cei mai tari specialisti ore in sir, in doi timpi si trei miscari.

    • @neamtu tiganu
      Cred ca in Ge ati avut noroc sa lucrati intr-o companie fara sindicat (union) altfel daca erati in America de Nord si puneati singur mana pe „scule, aparate, dispozitive” -desigur in sensul de a le folosi nu doar de a le atinge / pipai – va trezeati rapid cu o plangere (complain) la Union Leader cum ca le „furati” painea fratilor (brothers in limbajul de sindicat/union).

  14. Stimate domnule Maci,
    Ca de obicei articolul dumneavoastra este o incantare pentru toti oamenii de scoala. Si eu sunt implicat in invatamantul superior dar nu pot sa spun ca nu sunt constient de problemele generale ale invatamantului in general, motiv pentru care nu pot sa nu va invidiez pentru spiritul analitic ce strabate orice articol din Contributors.
    Evident, pesimismul va insoteste analizele si sincer, as dori sa pot oferi solutii la dubiile d-voastra, dar nu pot.
    In invatamant punem accentul pe ‘cum’, dar ignoram ‘ce’.
    As propune o extensie: in egala masura ignoram si ‘cu cine’.
    ‘Tesutul moale’ al invatamantului il reprezinta profesorii, invatatorii, educatorii, pedagogii si personalul administrativ, cimentat in tiparele birocratice si, asa cum bine remarcati, terorizati de „cuvintele care ucid”. Schimbarea mentalitatii profesorilor mi se pare mai dificila decat adaptarea la noile tehnologii sau aducerea infrastructurii scolii macar la nivelul secolului XX.
    Vad generatii de studenti, cu care dau in aceste zile re-examinari la foc automat, animati doar de dorinta de a scapa de chinul examenelor si de a mai face un pas spre mult dorita si lipsita de valoare diploma.
    Nu sunt ei de vina: cand ‘lutul’ devenirii lor prin educatie a fost modelat de profesori vetusti, nu cred ca se mai poate face ceva.
    Problema majora a sistemului nostru de invatamant (si de fapt a tuturor sistemelor girate de statul roman) este faptul ca nu lucreaza pentru beneficiarii de drept, invatamantul pentru elevi si studenti, sanatatea pentru pacienti, ci pentru angajatii proprii.
    In invatamantul superior totul se face pentru CV: cercetam pentru CV (punctaje ISI, citari, publicatii de semafor), publicam cursuri ‘la foc automat’ pentru a puncta la activitate didactica, uitand cu desavarsire tocmai de…studenti.
    Si asta pentru simplul motiva ca studentul nu prea apare niciunde in criteriile de evaluare.
    Intreaga activitate de slujbas la stat se reduce la a bifa zi de zi si ani de an intr-un nesfarsit check-list furnizat de birocratii din sistem.
    Mai avem un sistem de invatamant ne-meritocratic, care incurajeaza doar activitatea proprie si nu valorizeaza munca cu studentul (elevul).
    Insisi elevii de gimnaziu doresc sa bifeze examenul national (medii generale, pregatire la matematica si romana) si uitand sa gaseasca ‘bucuria’ studiului de zi cu zi. La liceu avem bacalaureatul, pasaportul catre orice universitate de stat, deci aceeasi abordare: sa luam bacul cu nota mare.
    In facultati, media este furnizoare de burse iar diploma este garantul unui linistit si bine platit (raportat la efort) job la stat.
    Aceasta este reteta furnizata de un sistem educational in care sute de studenti se retrag de la facultati de prestigiu (automatica, calculatoare, electronica) spre scoli de politie, pompieri, academii militare …
    Este un demers logic, natural: si curentul electric cauta o rezistenta mai mica, si apa curge la vale.
    Examenele trebuie luate cu orice pret. Nu conteaza cu ce ramai.
    Numai la noi sistemul de invatamant valorizeaza „a avea” in detrimentul lui „a fi”.
    Egalitarismul este implicit: pensiile se maresc in mod egal (si cele mari, speciale, si cele mici), vrem sa marim salariile in invatamant (fara a cantari cat si cui trebuie sa dam mai mult), doctorilor li s-au dublat salariile indiferent de prestatia medicala.
    Concluzionand, nimic nu poate fi schimbat atata timp cat oamenii din sistem sunt multumiti de situatie iar generatiile tinere sunt ‘mutilate’ sa gandeasca in aceleasi tipare.
    Sistemul ticalosit si devalorizant se va reproduce la nesfarsit si nimeni nu cred ca va interveni.
    Sperante din zona nationala? Uitati-va la oferta politica pe care o vom valida in 2 saptamani…
    Poate ceva de la Europa…

    • 1. „Egalitarismul este implicit: pensiile se maresc in mod egal (si cele mari, speciale, si cele mici),”
      Gresit !! Modificarile procentuale nu inseamna egalitarism, ci dimpotriva: marirea contrastelor.

      2. Am auzit recent o discutie intre doi copii care-si consumau tigarile cu mirosuri interesante stand pe treptele scarii blocului in care locuiesc. Daca sunteti tentati sa credeti ca acesti copiii sunt victime, va inselati ! Orientarea lor catre furt si impostura este deja formata si se solidifica la fiecare conversatie in care ei schimba impresii si idei, utilizand cunostintele despre logistica actuala, asa cum o percep ei.
      Sunt satul de atitudinea profesorilor care-si pun cenusa in cap cu privire la ce si cat au facut, fac si, mai ales, ce nu vor face in viitor. Sistemul national de invatamant e foarte complex, cu multiple bucle de reactie, unele pozitive. Fara a tine seama de marimile de intrare, acest sistem batut in cuie, cu structura actuala si mentalitatile nechimbate de zeci de ani, nu are cum avea marimile de iesire dorite.
      Altfel spus…e aberant sa ignoram realitatea, crezand si sustinand ca am putea face bici din orice !

  15. Domnule Maci, multumesc pentru articol. Adaug si eu ceva in sensul celor spuse de Dvs. : manualele care li s-au dat copiilor sunt in mare parte cele de-acum 15 ani, intr-o avansata stare de degradare fizica si, de ce nu morala. Cum sa predai tehnologia informatiilor in 2020 pe un manual din 2004? Cum sa predai limba romana cand manualul preferat de profesor nu mai exista de cativa ani in librarii?
    Cand am vazut manualele in ce hal sunt am avut impresia ca ele vin din epoca „domnului Trandafir” care, a propos, ne-a chinuit si la scoala primara pentru ca brosura cu povestioara nu se mai gasea pe nicaieri iar invatatoarea se obstina sa o ceara pe lista de lectura.

      • @Alin
        „Cum sa predai tehnologia informatiilor in 2020 pe un manual din 2004”.

        Eu am inteles ca nu este vorba de „De la care varsta este necesara predarea tehnologiei informatiilor ?” ci de continutul manualului dupa care se preda tehnologie informatiilor.
        Una este sa predai in anul 2020 dupa un manual din 2004 care evident era la nivelul tehnologic din acea vreme (2000-2004) si alta eets sa predai dupa un manual care este bazat pe tehnologia din 2020 (2018-2020).
        Sau mai simplu comparati caracteristicile (specificatia) telefonului mobil fabricat in 2004 cu a unuia fabricat din 2020.

          • @ Raluca Vasilescu 15/09/2020 At 21:46 vorbeste de predarea dupa manual din 2004 in 2020.
            Dvs. vorbiti de predare dupa programa, nu dupa manual.
            Si atunci care mai e rostul unui manual ?
            Deci, ma intreb de ce se tot vorbeste in presa – ca exemplu – de lipsa manualului de limba romana de clasa VIII-a ?

      • Gandirea computationala se poate insusi de la 5-7 ani. Problema majora este insa ca necesita o didactica specifica, insotita de o capacitate personala (vocatie) marcanta.

        Ceea ce se intampla acum in Romania, dar din cate stiu si in alte parti, este ca elevii sunt torturati cu discipline legate de inforamtica si calculatoare de-a dreptul imbecile.

        In plus, aceasta obsesie pentru „programare” a condus la imobilizarea unor copii in fata ecrabelor, cu consecinte nefaste asupra sanatatii lor.

        Odata cu deplasarea activitatilor extrascolare tot in on-line, impactul acestei situatii va fi unul extrem de grav: vom avea o generatie obeza si cu boli cardio-vasculare de la varste mici.

        Ne ucidem copiii incet. Vrem sa ii tinem in viata ca sa ne returneze imprumuturile pentru carnati, televizoare si „excursii” in Dubai. Romanii nu isi iubesc copiii.

        • Sunt specialisti care spun, copiilor nu este indicat de la varstele cele mai fragede cu calculatorul, telefon mobil si le dau dreptate.
          Nu au nevoie sa invate programare din clasa 1 a asa cum nu este nevoie nici de invatarea acestor technologii decat de la varste mai inaintate, incepand cel devreme cu clasa a 8 a . Stiu ca n-o sa.mi dati dreptate dar privit in jur, credeti ca acesti copiii sunt fericiti carora le pui in nas o tableta de la 3 ani ? va asigur, multi la 20 de ani vor ajunge „epave digitale”

          • Sunt perfect de acord.

            Nu am spus nicio clipa ca ar trebui invatata programare de la 7 ani, am spus doar ca este posibil acest lucru (raspuns la intrebarea din postare).

            Programarea nu ar trebui invata deloc. Este o prostie imensa. Alfabetizarea digitala prin programare este o tampenie. A invata sa lucrezi cu un procesor de texte nu necesita cunostinte de programare.

            Multi ajung „programatori” dar 10 din acestia „pompati” nu fac cat unul singur cu vocatie.
            ===

            Ceea ce ar trebui invatat este gandirea algoritmica, si asta cam de la 10-12 ani, cand apare gandirea abstracta.

            Gandirea algoritmica nu este legata de calculatoare doar ci de inginerie.

            ===

            Timpul in fata ecranelor pana la varsta de 14 ani ar trebui limitat la maxim 2 ore, cu cel putin o pauza.

            Am vazut pe strada o fetita de 9-10 cum a luat de pe jos o castana si a aruncat-o imediat. Am reusit sa distrugem in copiii orice bucurie a vietii. Avem deja 2 generatii de epave digitale,

  16. Multumim! Ne-ati dat idei pentru educatia copiilor nostri care traiesc departe de Romania si care nu au cum sa-l studieze pe Eminescu, de exemplu. Si aici in Vest, scoala on-line a fost o dezamagire. Nu doar ca invatatorul nu putea fi abordat in afara celor doua ore dimineata, insa nici macar nu s-a uitat pe ceea ce a lucrat fiica mea. Asadar, nu putem vorbi nici macar de o evaluare normala in aceste conditii. Acum scoala a inceput, insa probabil ca se va inchide la fel de repede, din moment ce deja dupa 10 zile exista numerosi copii cu simptome de COVID.

  17. Domnule Maci ati descris minunat scoala pe care am facut-o multi dintre noi intre deceniile 6-8 si nu pare a se fii schimbat prea multe. Am avut si profesori, care din universitari,din cauza originii nesanatoase au predat la licee si care faceau lectiile altfel, atractive, faceau educatie si bune maniere, dar erau aproape de pensie. Treptat scoala s-a bazat tot mai mult pe sintagma merge si asa, pe comoditate si dezinteres ai multor dascali. Exista si cateva exceptii, dar sunt marginalizati. Nu sunt invitati in emisiuni tv.,radio, in dezbateri ministeriale, bu fac lectii model pentru tot on line -ul. Apoi copiii si tinerii au fost priviti ca o masa amorfa, fara reactii si personalitate, care trebuie sa accepte totul. Clase prea mari numeric, toceala , memorare fara logica si gandire proprie a elevului, profesori de doi lei mentinuti pana la pensie. Din pacate, aceiasi atmosfera a reintalnit si in facultate.

  18. Stimate domnule Maci,
    Va urmaresc interventiile cu deosebit interes si apreciez atat competenta cat si obiectivitatea lor, pentru care va multumesc. As emite, pe margine prezentului articol, cateva pareri/nedumeriri:
    1. Pornind de la frumosul exemplu cu colonistii din America, ma gandesc la faptul ca s-ar putea ca acolo sa se fi despartit drumurile: cerintele CETATENILOR, adresate, in primul rand lor insile, dar si autoritatilor, se pare ca au impus, in timp, cladirea unui sistem apreciat, in primul rand, de catre beneficiarii lui. Si asta, pentru ca ei insisi veneau in America cu o baza educationala data de religia protestanta / catolica. Putem spera, chiar pe termen lung, la o schimbare in Romania, atata timp cat, de peste 100 de ani, totul se face de sus in jos? Pentru ca, in primul rand, nivelul beneficiarilor este scazut.
    2. Acceptand calea comoda a preluarii experientelor vest- europene in educatie ( unde exista, si acolo, dezbateri pe aceasta tema), se pot ele implementa ( horribile dictu!) in actuala stare de fapt a Romaniei? Si sa nu ne gandim doar la ( unele) orase, ci si la ( unele) sate, cu infrastructura lor jalnica, dar posibil cu tablete.
    3. Cred ca pledoaria multora in favoarea studiilor cu impact practic imediat pune intre paranteze necesitatea unei dezvoltari complexe a unui om in societate. Ma socheaza cum atatea persoane cu pregatire tehnica superioara mie in domeniile la zi, nu pot intretine un dialog coerent, bazat, in principal, pe logica, dar si pe cunostinte colaterale minime ( economice, sociale, filozofice, istorice, culturale, religioase, etc.). Oare aceste aspecte trebuie complet/partial eliminate din pregatirea scolara? Poate exista o cale de mijloc?
    4. Avem cu totii multe intrebari si putine raspunsuri. Ce-ar insemna , oare, o dezbatere la nivel national, pe durata lunga ( poate un an?), cu pareri din toate mediile, profesiile si varstele ( pana la urma, intr-un fel sau altul, suntem cu totii beneficiri ai sistemului de invatamant), de la scoli satesti pana la universitati, de stat si private, moderata de oameni deschisi, cu experiente diverse, fara parti-pris-uri politice. Cu seturi de intrebari concrete dar si cu pareri independente de acestea, etc. Si care sa se concretizeze intr-un proiect pe termen si mai lung, cu target-uri concrete si finantari adecvate ( nu ideale ci realiste ambele), posibil supus si unor ajustari inevitabile. O fi doar o penibila iluzie acest gand?

  19. Stimate domnule Maci, va marturisesc ca va citesc in scop terapeutic. Sunt explicatii necesare care ne justifica frustrarile inerente trecerii prin scoala romaneasca! Traiesc in Suedia, in care 10% din cei 10 milioane de locuitori au antidepresive pe reteta, dar sunt convins ca analiza dvs are un efect clar superior :=)

  20. @Baraka

    Sunt perfect de acord cu cele mentionate – de fapt, nici chiar lipsa cererii de educatie nu indreptateste abandonul total al unor cadre didactice.

    Onoarea meseriei cere sa salvezi ce poti, dupa toate puterile tale. Dar onoarea ramane, vedem. prea des „nereperata”.

    Eu sustin (de fapt nu eu, asta a dorit natiunea in 1989, ca dovada perioada 1989-2005) un stat liberal.

    Care poate fi condus de un partid social-democrat foarte bine.

    Obiectivul statului liberal impune liberalizarea activitatii, dar nu se reduce la acest lucru.

    Ceea ce tot sustin este ca nu poti avea educatie sau sanatate spre pilda, ca intr-un stat liberal, fara sa ai si statul liberal ca atare. Ca un fel de cosh in care pui oua. :-)

    Asta am „descoperit” dupa ce m-am caznit o gramada de timp sa elaborez o schita de reforma a educatiei. Tot adaugam masuri, pentru ca identificam contra-masuri ce le inactivau pe ale mele. Si tot asa, pana cand am constatat ca am ajuns la conducerea directa de catre stat a fiecarei unitati scolare in parte. Adica micro-management de catre stat. adica … stat autoritar ! (totalitar, comunist).

    ===

    1.

    Prin urmare, eroarea fundamentala in toate incercarile de reforma de pana acum in educatie si sanatate este fix refuzul reformei statului in ansamblul sau. Sub pretextul ca „trebuie sa incepem de undeva!” Fals! Profund fals! Nu „de undeva” trebuie sa incepem, ci din punctul critic: organizarea statului ca atare.

    Acesta este un obiectiv politic, nu unul administrativ. Tine de putere, nu de semnarea unui „Pact” politic. Pactul inlatura concurenta politica si se bazeaza pe ceea ce ar fi comun doctrinelor politice. Adica pe ceva inexistent

    2.

    O alta eroare a fost apelul la competente pentru reforma educatiei.

    Ori, competentele nu apar din neant, ci din presiunea sociala, adica din sanctionarea non-efortului si a non-competentei si rasplatirea efortului si competentei. Asta nu se poate decat daca intreava societate este asa organizata. Adica, daca statul este liberal, ori el nu este!

    3.

    O a treia eroare a fost credinta (nefundamantata, cum s-a dovedir) ca educatia este „locomotiva” dezvoltarii si ca, prin uramre ar fi suficient sa o dezvoltam pe aceasta pentru a avea un stat capitalist prosper.

    Iarasi fals!

    Sau, mai bine zis, valabil doar in societatii inchise (subliniez de trei ori „ibnchise”). Oamenii nu stau unde ii pui, pleaca unde le e mai bine. Nimeni nu va sta sa se speterasca si sa fie injurat la tot pasul dupa ce a a invatat cu sudoare 2 decenii.

    ===

    Concluzia mea: educatia din Romania este asa cum o cere societatea romaneasca. Nu poti sa o schimbi facand-o altfel decat societatea o cere. Indiferent de bunele intentii.

    Daca vrei sa societatea, trebuie sa actionezi asupra valorilor sociale in ansamblul lor, adica sa iti fixezi acest lucru ca obiectiv politic de partid. Si sa il atingi ca partid, in competitie cu celelalte partide, nu impreuna cu ele!

    Acest lucru trebuie transmis maselor de votanti, printr-un efort indelungat, nu prin cateva sapatamani de campanie. Ca sa ai sanse, este necesar ca masele sa fie nemultumite, pentru ca nimeni nu schimba ce ii convine. Iar ca masele sa fie nemultumite, este necesar ca prezentul stat sa dea gres in mod evident si palpabil.

    Timpul acela nu a venit inca si intrebarea cutremuratoare este daca va veni vreodata.

    Educatia este de fapt un subiect secundar in aceasta economie a istoriei contemporane.

    • Si un comentariu la ideea „educatiei pentru export” – sunt perfect de acord. Se si intampla din cate stiu in unele locuri. Doar ca educatia pentru export are loc preponderent in mediul extracurricular privat. Sunt si firme specializate in „exportul de studenti”.

      Intr-un fel, piata functioneaza. :-((

    • E greu de obiectat la asa ceva. Si va inteleg ingrijorarea de la final. As zice ca epidemia putea fi o ocazie de aur daca virusul era mai letal (fara cinismul sugerat de expresie).
      Pe mine ma deranja inainte faptul ca sustineati un liberalism extrem. Cred ca m-am inselat, vazand unde suntem acum ar fi fost o transformare mult prea spectaculoasa.
      Mie „lasatul” de organizarea sociala actuala imi seamana cu lasatul de tigari. E minunat cate se fac si se vor face impotriva fumatului, atat timp cat veniturile la buget raman constante. Catastrofa de care pomeniti ar fi ca jumatate dintre fumatori sa se lase peste noapte ori, mai drastic, consumul sa fie aspru pedepsit. Eu cred ca o sa mai dureze, creativitatea tergiversarii a ajuns o arta.
      Un exemplu de creativitate: E legal sa bei alcool. Alcoolul altereaza activitatile mentale. Condusul e o activitare mentala, prin urmare, nu ai voie sa conduci (si cu litere foarte mici, decizia de-a conduce nu e o activitate mentala).

      • Da. Sper doar ca intamplarea sa actioneze in favoarea acestor preconditii ale reformei statului.
        Catastrofa poate sa se petreaca maine sau peste 20 de ani. Nu avem cum sa prevedem asa ceva, putem doar specula.
        ===
        Si eu am sperat mult de la COVID, dar cel putin pana astazi, nu a fost suficient de daunator pe termen scurt, A determinat insa cheltuieli uriase, pe datorie. Sa vedem ce se va intampla.
        Sunt si alte procese negative in curs prin lume – nu e locul sa detaliez.
        Dar avem sanse la o catastrofa :-)
        ===
        Mai exista si posibilitatea erodarii lente, ca o carie care nu doare pana cand nu ajunge la nerv. Dar cand ajunge, viteza deplasarii spre dentist e incredibila.

        • Vorbesc despre un stat liberal, ca fiind o trasatura a capitalismului.
          Nu inseamna insa ca liberalismul ar fi un leac universal. Trebuie doar ca piata sa fie prima optiune, sa ne gandim la ea in sensul de a o lasa sa se manifeste.
          In prezent, nimeni nu se gandeste la piata, sau cand o face, o face doar pentru a o bloca prin interventie, nu pentru a vedea ce o impiedica sa functioneze.
          ===

          Un exemplu de liberalism responsabil in educatie: invatamantul primar trebuie sa ramana sub controlul exclusiv al statului, intrucat „clientii” nu sunt in pozitia de a selecta furnizorii de educatia. In rest, totul trebuie liberalizat la modul serios, nu mimat-bolnav cum e acum.

          Dar la asemenea concluzie consider ca trebuie ajuns dinspre abordarea unui stat liberal, nu dinspre statul cripto-comunist de acum.

  21. Excelent articol al domnului Maci, ca de obicei.
    As fi adaugat doar o pledoarie pentru o optiune suplimentara de invatamant privat supus regulilor pietei libere. De discutat la ce nivel. Nu vad de ce statul ar detine monopolul educatiei. In general nu vad de ce statul se amesteca in viata oamenilor, dar eu sunt mai libertarian de felul meu :))
    Vad in comentarii chestiuni legate de timp petrecut pe ecrane… asta e discurs de oameni batrani formati in era analogica :)) cu tot respectul. Ar putea sa ne para usor autisti, noua, celor crescuti fara mobile si cu cheia de gat, insa copiii respectivi asimileaza lucruri legate de IT intr-un mod pe care noi nici macar nu il putem intelege… Ar trebui sa admitem ca suntem poate depasiti de unele aspecte.

    • Eu sunt adeptul invatarii conective (care inseamna cu mult mai mult si cu totul altceva decat predarea on-line, dar e un alt subiect). Invatarea conectiva presupune lucrul pe ecran, intr-o masura destul de mare.

      Dar exista o problema majora, vitala in acest mod de invatare: sanatatea.

      Adultii au uitat demult sa desfasoare activitate fizica. Stau intepeniti in scaune si cu gatul stramb, la munca sau la distractie 10-12 ore pe zi. Se adauga hrana nepotrivita. Rezultatul este cresterea incidentei bolilor cardiovasculare si o calitate a vietii foarte scazuta.

      Impactul infiorator asupra sanatatii nu se observa imediat, ci in ani. Dar cand se observa, nu mai e nimic de facut. Unii ajung in sala de operatie la timp. Altii, prea devreme, locuri unde se aplica de mult timp Planul Verde.

      Ori, a obliga si copiii sa urmeze acelasi regim criminal de viata ca si parintii lor, prin legarea lor de ecrane cu lunile (sau poate cu anii, nu stim) este de 1000 de ori mai ingrozitor decat orice epidemie. In plus, ce nu ai invatat azi, poti invata maine, dar un infarct nu se mai recupereaza.

      ===

      Pe scurt, in interesul sanatatii copiilor, lectiile online ar trebui limitate la maxim 3 ore pe zi

      Educatia pentru sanatate, indemnul spre activitate fizica ar trebui sa ocupe cel putin 25% din timpul educatiei scolare preuniversitare in acest moment.

      Ar fi fost interesant de intrebat Stephen Hawking daca el ar fi dat succesul sau in stiinta in starea cunoscuta. pe o viata sanatoasa de crescator de vite.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro