vineri, martie 29, 2024

Cuvintele Monicăi Lovinescu

Am revăzut de curând sketch-ul umoristic al lui Toma Caragiu despre tenis. Mulți dintre noi folosim, în anumite situații, expresia pe care această glumă televizată a făcut-o celebră: „…c-așa e-n tenis“. Privind înregistrarea pe YouTube împreună cu copiii, mi-am dat seama că ei nu pricep mai nimic și, prin urmare, nu se amuză deloc. Am încercat să le explic poantele, una câte una, însă n-am obținut decât niște oftaturi plictisite. Mi-am dat seama că, în ciuda explicațiilor, efectul este zero. Râsul spontan nu poate fi stimulat prin glose istorico-politice.

Cam același lucru i se întâmplă şi unui cititor tânăr care încearcă să se apropie de cărțile publicate înainte de 1989. Pentru a înţelege în detaliu aluziile subtile („șopârlele“) din romanele de atunci, are nevoie o cercetare temeinică a epocii. Și, bineînțeles, de răbdare și bunăvoință. Căci toată această literatură „a făcutului cu ochiul“ (Monica Lovinescu) a devenit, între timp, sibilinică. De fapt, cam același lucru se poate spune și despre critica vremii, unde exegeții se străduiau să descifreze producțiile literare fără a putea spune explicit la ce anume făcea aluzie un autor sau altul, în pasaje care rămân acum obscure. Exista, desigur, un cod comun al descifrării, împărtășit de autor, critic și cititor, însă acesta era marele secret al celor trei. Nimeni nu-l divulga, era suficient ca autorul să facă cu ochiul, iar cititorul să „se prindă“, pentru ca emoția etico-estetică să se producă. Nu pot spune, la rândul meu, că am cunoscut și împărtășit în epocă acest cod. Însă, la un moment dat, am fost nevoită să mă confrunt eu însămi cu nespusul ascuns în spatele acestor pagini de literatură, scriind o monografie despre Mircea Ciobanu. Poet și prozator al generației ’70, acesta trecea, în exegeza de specialitate, drept un autor ermetic, încifrat, abscons. Mai mult decât atât, nicăieri nu puteai găsi o interpretare care să descifreze plauzibil textele sale. Doar epitete vagi, la rândul lor susceptibile de încifrare. Cum poți aborda atunci astfel de scrieri? Glosând pe marginea lor doar presupuneri?

Am fost poet în vremea Ahab, de exemplu, este titlul unei volum de versuri publicat în 1984. Cheia de lectură nu este cea biblică, ci una politică. Ahab, dictatorul din vremea profetului Ilie, care îl omorâse pe Nahor pentru a-i lua via, devenise în epocă chiar dictatorul comunist. „De mânia lui, ah, n-am cântat/ de tristețea lui n-am scris o vorbă“, zice poetul, care scrie pe nisip „doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui.“ Este transpusă aici o viziune care nu-i aparținea doar lui Mircea Ciobanu, ci era împărtășită de mai mulți scriitori talentați, care încercau să-și urmeze cinstit vocația, fără a fi propriu-zis disidenți. Reuşeau astfel să nu-și pună cuvintele în slujba puterii politice, într-o lume în care aceasta era rețeta de succes a supraviețuirii (sau chiar, în unele cazuri, a relativei bunăstări). Acest refuz mut a fost numit rezistență prin cultură. Așa-zisul ermetism al poeziei lui Mircea Ciobanu avea deci o cheie hermeneutică unică – adevărul pe care erai nevoit să-l taci. Trebuie să recunosc că am tatonat îndelung până să aflu o poziționare corectă în interpretarea scrierilor sale. Abia după ce am citit cronicile Monicăi Lovinescu am înțeles că, pentru toată literatura vremii, există o singură cale de a-ţi lămuri lucrurile: cea est-etică.

Acest concept hermeneutic original – singurul instrument eficient în descifrarea corectă a literaturii dintr-o epocă în care sistemul totalitar scinda schizofrenic conștiința artistică – a stârnit după 1989 și mai stârnește încă reacții vehemente de contestare, care disimulează, cel mai adesea, pure resentimente. Există chiar o tipologie a resentimentarilor: unii i-au reproșat Monicăi Lovinescu trădarea „autonomiei esteticului“ și, în prelungire, a propriului tată, alții s-au supărat că rezistența prin cultură nu a fost pusă mai presus de disidență, iar, mai nou, cei mai tineri sunt deranjați de anticomunismul ei declarat.

În consecință, aceștia din urmă își pun spiritul critic la lucru, animați în mare măsură de iritarea față de un presupus cult al personalității, căruia i se dedică  „anumite cercuri literare“ folosind în mod excesiv majusculele când vine vorba despre Monica Lovinescu. Și conchid, înainte de a aduce vreun argument, că autoarea cronicilor radiofonice, ce țineau în viață lumea culturală din deșertul  anilor comuniști, ar avea o viziune critică eminamente politică, fiind „o voce cu autoritate“ (înainte de 1989) care ar fi devenit ulterior autoritară, lipsită de nuanțe, dominată de idiosincrazii[1] .

Desigur, orice reevaluare critică este binevenită în dialogul unei culturi. Chiar și atunci când ia forma unei polemici. Cu condiția, însă, să pună în joc argumente şi să aibă un minim nivel comprehensiv. Or, în cazul de față, argumentele sunt înlocuite de afirmații definitive sau de o serie de citate trunchiate care servesc de fapt unei idiosincrazii ideologice. Ce i se reproșează de fapt Monicăi Lovinescu? Răspunsul e simplu: tocmai insistența cu care a încercat să atragă atenția asupra faptului că totalitarismul comunist, ilegitim și criminal, a mutilat nu doar o perioadă anume a istoriei recente, ci suceşte şi astăzi destule minţi, atâta timp cât trecutul nu este cunoscut și înțeles așa cum a fost. Repetitivitatea asumată cu care Monica Lovinescu vorbește, până la sfâșitul vieții, despre memorie ca datorie vine din conștientizarea unui adevăr, altminteri ușor de probat: comunismul nu s-a încheiat istoric în 1989, ci, sub diverse măști democratice purtate de aceiași indivizi, ne-a lucrat subtil vreme de 25 de ani. Cum altfel se explică faptul că, în 16 noiembrie 2014, s-a strigat pe străzi „Jos comunismul!“? Și nu oricum, ci din toți rărunchii.

Or, tinerii critici nu pot accepta asta. Ei au căzut sub vraja reinventării unei noi stângi, pe care nu se sfiesc s-o asume în varianta ei radicală[2]. Sigur, spun ei, nu e vorba despre comunism, nici despre totalitarism, ci despre o stângă pură, fără de păcate, însă tot marxistă. Cum ar putea fi obținută, cum i-ar putea fi șterse păcatele care, fie vorba între noi, numără aproape 100 de milioane de victime în întreaga lume (Cartea neagră a comunismului)? Simplu: punând la lucru „spiritul critic“, re-evaluând temeinic. Adoptând o atitudine pretins dubitativă, care subminează orice adevăr evident. Scoțând, la o adică, de la naftalină, drept premergător, pe Dobrogeanu-Gherea (!) și, având ca îndreptar de creativitate chiar realismul-socialist, din pălăria căruia vor fi scoase noi producții artistice anti-corporatiste și anti-capitaliste.[3]

Oare nu așa au făcut și comuniștii când au venit la putere? Au re-evaluat tot trecutul, l-au prins în mengina propagandei și l-au pilit bine, până au scos din el ceea ce au vrut.  Ce-a rămas din marea poezie interbelică, ce-a rămas din Caragiale,  sau din Eminescu, din orice autor român important după celebrele re-evaluări din anii ’50? Un imens deșert populat de năpârci și hiene.

Așadar, noua direcție în critica actuală nu e deloc nouă, dar nici prea veche. Ea  reînvie sloganuri prăfuite de acum câteva decenii și intră în arena înarmată pînă-n dinți, decisă să nu lase în urmă decât praful și pulberea. Interesant este că, mimând aerul rebel al luptei între generații, nu-i disprețuiește chiar pe toții bătrânii! Mai ales când unii sunt bine instalați în scaune academice sau sunt poziționați corect (a se citi mai la stânga) în lumea ideilor. În schimb, e necruțătoare cu boierii minții, aceia care, în cel mai pur stil corporatisto-capitalist, nu-i așa?, au monopolizat chipurile succesul pe piața autohtonă. Unii ca aceștia merită re-evaluați la sânge.

În ceea ce o privește pe Monica Lovinescu, nu trebuie însă să ne temem. A supravieţuit celor mai crâncene „re-evaluări“ ani în șir, atât în paginile Săptămânii lui Barbu, dar și „brațului lung la Securității“, întins până la Paris, spre a o anihila. Iar re-evaluările îi faceau, culmea!, bine. O țineau în formă. Indignarea îi sculpta fraza și-i ascuțea idea. E suficient să citești o pagină ca să înțelegi că avea de partea ei nu doar adevărul, ci și frumosul.

Privind aceste zbateri tinerești, nu pot decât să constat că, din moment ce cuvintele Monicăi Lovinescu ating dureros şi în clipa de faţă, e limpede că sunt de o fierbinte actualitate. Merită să le reascultăm.

Note__________


[1] Vezi articolul Biancăi Burța-Cernat, Un epilog diaristic și prologul unei re-evaluări critice, I-II în Observator cultural, nr. 758-759.

[2] Vezi platforma Criticatac.

[3] Iată aici câteva creații plastice relevante pentru prelungirea realismului socialist în arta contemporană.

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. In sfirsit, cineva reactioneaza, deja suspectam ca doar pe mine ma revolta ce se scrie in Observator cultural. Va multumesc.

  2. Revin cu o precizare, pentru ca delicatetea dvs. ma impresioneaza, dar, din pacate, o consider un cadou nemeritat pentru destinatari. Tinerii critici la care va referiti nu sint nici atit de tineri, nici atit de fanatici ideologic cum pretind. Ei au in primul rind o problema de incompetenta si o lipsta de profesionalism care nu e de azi, de ieri. Se mai adauga si ceva lipsa de onestitate. Dar in Romania oamenii nu sin obisnuiti sa spuna lucrurilor pe nume.

    • Influenta si prestigiul Monicai Lovinescu si a celor care-i i-au fost apropiati (e.g., Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran) este in declin, asa cum era previzibil. Re-evaluarea ei (si a lor) de catre generatia Biancai Burta-Cernat va accelera aceasta involutie. Nici nu-i rau, de altfel, in masura in care (aproape) toate statuile sunt goale pe dinauntru.

      • Numai statuia dumneavoastra, domnule Manu, nu e goala pe dinauntru. Pentru ca, dupa cum se stie, Gica Contra nu e om, e un curcubeu de inteleciune celesta.

    • Prestigiul Monicai Lovinescu nu face decat sa creasca si cei de la Criticatac sunt tot mai mici. Care intelectual serios a putut sa aiba o dezbatere cu ei? S-a mai pus praful pe fronda lor, nu mai au aerul de tineri energici si revoltati (ar fi si greu la peste 40 de ani…). Nu produc nimic consistent. Tot ce au fost in stare sa faca a fost o brosurica impotriva Raportului Tismaneanu. Niste eseuri disparate si imbufnate, contra sute de pagini de informatie.

  3. „Privind aceste zbateri tinerești, nu pot decât să constat că, din moment ce cuvintele Monicăi Lovinescu ating dureros şi în clipa de faţă, e limpede că sunt de o fierbinte actualitate.” – Va impartasesc observatia.
    „Merită să le reascultăm.” – Mi-e teama ca nu este de ajuns sau, mai bine zis, nu este inca (!) momentul oportun (paradoxal cu primul citat!)…si ma explic :
    Exista o conditie prealabila oricarei comuniuni de idei si oricarei discutii, altfel decat polemice, constructive (!), si aceasta este CULTURA !
    Atata timp cat discrepantele dintre cei care comunica raman importante, nimic nu evolueaza in sensul „dorit”…pentru simplul motiv ca, ce doresc unii nu doresc, neaparat, si ceilalti.
    Din nefericire insa (si asa cum ati constatat si dvs…), cultura nu se transmite prin gene si nici prin permeabilitate, iar gusturile, sau prioritatile, in general, nu se pot impune cu succes de terte persoane, ci se decid de fiecare, in functie de…cultura pe care o are (in sensul cel mai larg al cuvantului!).

  4. :) era suficient sa bagi o „sopirla” ca sa devii poet / scriitor / artist al poporului. asta explica ariditatea care s a instalat ulterior in „libertate”. „sopirlele” poate ca erau chiar incurajate, un mijloc asigurator, de prevenire a unor eventuale revolte stradale (pare redundant, civismul fusese amputat), de refulare a unei populatii (devenita) vegetale. si daca regimul ar fi colapsat natural (economicul in final determina orice schimbare) romania tot ar fi ramas ultima tara captiva din blocul rasaritean. muribunzii ajunsi la limita supravietuirii ar fi fost sleiti si de puterea de a mai grai (si nu doar in „sopirle”). inteleg, ghiftuit fiind, sa emani din burta prea plina bancuri si snoave, dar sa fii ironic cind esti lesinat de foame, amenintat de disparitie prin inanitie, pare de neinteles, nu i asa ? :)
    ps : o alta „sopirla” (cu origini in lumea comunista a stadioanelor) dar care inca se practica cu succes si astazi atit in sport cit si n (mai ales) politica, incaierarea intre suporteri (cu mass media partizana aferenta). sustinatorii unei echipe de trogloditi sau alteia isi impart cu generozitate flegme, ciomege si injuraturi. daca n au piine, sa li se dea cozonac.

  5. Argumentatia dvs este construita pe un regretabil abuz de limbaj. Dvs insistati sa numiti realitatea post ’89 drept „comunism”, de unde rezulta in mod logic necesitatea discursului anti-comunist si tot ce deriva din acesta. Dar incepand cu ’92 si cu siguranta dupa ’96 realitatea romaneasca concreta nu este nici ilegitima, nici criminala, nici totalitara, nici marxista, nici contra proprietatii private, nici cu dictatura proletariatului si lupta de clasa, nici cu progresul socialismului. Nu are nimic in comun cu comunismul decat ca este Rea. Dar Raul, doamna, poate exista si sub alte forme decat Comunism. Si pentru a fi combatut, este necesar a fi identificat si numit pe numele sau real, care o fi acesta.

    De aceea tinerii critici sunt cu un pas in fata dvs, pentru ca ei cauta un nume si o caracterizare a noului Rau postcomunist (nu discut in ce masura le-au gasit), in timp ce dvs nici macar nu acceptati ca ar fi altceva decat comunism. Ca sa putem analiza TBC-ul, trebuie mai intai sa acceptam ca e altceva decat gripa.

    Faptul ca dupa 20 de anticomunism inca se mai striga „jos comunismul” la alegeri nu arata clar ca bolnavul nu s-a vindecat pentru ca diagnosticul e pus gresit? Nu este graitoare aceasta incredibila incremenire de limbaj dupa 25 de ani in care realitatea inconjuratoare s-a schimbat atata? Cat timp o sa mai administrati chinina pacientului si va mirati ca nu se vindeca, pana cand acceptati ca de fapt nu are malarie?

    • Raul in cazul Romaniei, domnule A, este inradacinat fara echivoc in marxism/comunism si efectele secundare ale acestei maladii spirituale. Nu va faceti ca nu stiti acest lucru si nici nu incercati cascadorii sofistice intru salvarea marxismului cu care se pare ca va iubiti in taina. Spun asta pt. ca afirmati elucubrant ca noua generatie „e cu un pas inaintea” vederilor perimate anticomuniste ale autoarei. Pai generatia asta de zevzeci intelectuali sunt cu un pas in groapa istoriei, acolo unde zac idolii lor criminali. Vina noii generatii este infinit mai mare decat a precedentei pt. simplul motiv ca cea de azi a avut sansa sa cunoasca adevarul despre aceasta ideologie genocidara. Ce fac reprezentantii ei acum? Nimic altceva decat sa resusciteze acest blestem politic filtrand tot ce misca la orizont prin lentilele marxiste. Iar dvs. ii numiti avangardisti. E pur si simplu penibil daca nu abject.

      • Raul in cazul Romaniei precede instalarea comunismului. Coruptia, conducerea politica discretionara, afacerile cu statul ale unei camarilei a puterii au existat si in vremea dictaturii carliste, si in vremea slabelor guvernelor ale anilor ’30, si in anii ’20, si in anii antebelici. E suficient sa citesti un roman interbelic sau pe Caragiale.

        Se spune mereu „Caragiale e actual”. Ori, pe vremea lui Caragiale nu era comunism, desi viciile puterii erau aceleasi. Ce rezulta de aici? Ca Raul de astazi, asemanator cu Raul din vremea lui Caragiale, precede comunismul. Raul comunist a fost, dar el s-a terminat odata cu anii ’90, acum ne-am intors la un Rau ceva mai vechi. Si trebuie sa ne schimbam armele.

        • Retorica asta, a saritului continuu de la o idee la alta precum „zburda mieii pe campii, este tipica comentatorilor de genul dvs. care incearca deturnarea discutiei si subiectului. Nu tine. Incercati in alta parte desi nu va sugerez din inima s-o faceti pt. simplul motiv ca nu doresc nimanui sa cada-n penibil. Daca nu aveti coloana vertebrala si un minim sentiment de demnitate atunci eu nu ma pot opune vointei dvs. Dar sunt convins ca stilul dvs. va fi mult apreciat acolo unde noua generatie de avangardisti isi varsa in scris umorile intelectuale.

        • Pe bune? Pe timpul lui Caragiale si in anii 20-30 puterea avea aceleasi vicii ca pe timpul lui Dej? Cu ofiterii superiori, liderii politici, episcopii, profesorii universitari si taranii cei mai vrednici in puscarii? Pai fa o comunicare la Academie!
          Stii cum erau interbelicii din Vest? Stii ca 98% din intelectuali isi imparteau patul cu ideologiile totalitare? Ai citit altceva decat romane?

    • A. Nu e deloc clar ca diagnosticul a fost pus gresit. Mai exista si posibilitatea sa nu fi fost tratat corespunzator, sau chiar deloc, pacientul dvs. Si atunci intr-adevar, puteti sa-l mai reinfectati o data cu boala care dvs. ziceti ca n-a fost comunismul, dar nici ce a fost nu stiti sa ziceti.
      Totusi comunismul a fost, netratat, iar acum aveti metastazele lui. In plus, nu anticomunismul de azi e in discutie, ci negarea anticomunismului de acum 25 de ani, al Monicai Lovinescu. Ghiciti atunci cine-i cu abuzul?

      • Ba pacientul a fost tratat, dovada conditiile total diferite in care traim astazi fata de acum 25 de ani. Nu va socheaza faptul ca, vorba autoarei, in 2014 se striga „Jos comunismul” exact ca in 1989, desi realitatile celor doua momente sunt diametral opuse? In ’89 la Bucuresti au strigat un milion de muncitori industriali contra unui sistem totalitar, inchistat, propagandistic mincinos, atotputernic, obsedat de control securisto-paranoic asupra tuturor aspectelor vietii. In 2014 striga sute de mii de romani liberi din strainatate, contra unui politicieni afaceristi semi-anonimi, super-bogati, fara vreo putere economica reala (alta decat a fura), patronand o tara a nimanui in care orice smecher poate fura orice cu statul, in care orice televiziune poate turna oricat rahat, in care se poate orice.

        Cum poate fi invocat acelasi „comunism” si atunci cand nu se putea nimic, si acum cand se poate orice? Nu este clar ca se foloseste abuziv acelasi cuvant pentru doua realitati total diferite? Azi se foloseste metaforic notiunea de comunism pentru a numi tot ce este rau in general, in principal coruptia politica, spre deosebire de sensul original al regimului pre ’89. Dar in acest caz nimeni nu mai poate pretinde ca anticomunismul in sensul original este relavant pentru un comunism cu send schimbat.

        Anticomunismul este bun impotriva comunismului, dar astazi nu traim nici comunism, nici urmarile sale directe. Astazi traim o haotica tranzitie eterna. Capitalism de cumetrie, dupa cum bine i-a spus chiar parintele sau; gura pacatosului adevar graieste,

        • „Cum poate fi invocat acelasi “comunism” si atunci cand nu se putea nimic, si acum cand se poate orice? Nu este clar ca se foloseste abuziv acelasi cuvant pentru doua realitati total diferite?”

          Se pare ca vorbiti singur. Vi s-a raspuns inainte sa puneti intrebarea.

          „In plus, nu anticomunismul de azi e in discutie, ci negarea anticomunismului de acum 25 de ani, al Monicai Lovinescu.”
          Mai precis transformarea unui simbol al anticomunismului de acum 25 de ani intr-un obiect de aberante distorsionari venind din partea unor mediocri care si-au gasit in Revolutie o metoda de a fi oameni de lume. Printre altele, nu asta a fost de fapt comunismul? Ca saracia, dupa cite se pare, n-a eradicat-o.

          Ca sa nu mai spun… va deranjeaza capitalismul de cumetrie, dar nu puteti pentru ca nu vreti sa vedeti in el matricea nomenclaturismului de cumetrie.

    • E o exagerare, aveti dreptate. Dar asta nu inseamna ca ar trebui sa ne facem ca nu vedem ca acest Rau actual de care vorbiti e copilul Comunismului, un avorton monstruos. Ii lipseste brutalitatea, dar altfel prezinta asemanari de caracter. Radicalizarea discursului anticomunist nu se produce degeaba in fata resurectiei unor idei „critic-revolutionare”. Are rost sa dezbatem asupra dilemei oul sau a gaina?
      Da, probabil ca statuia oricarui mit suna a gol pe alocuri, dupa cum spune omniprezentul si omniscientul domn Manu. Dar sa nu mai poti trage linie sub un om sa-l valorizezi asa cum e sau a fost din pricina unor orbiri „ideologice” se cheama ca comunismul e, de fapt, o vesnica infirmitate a umanitatii.

      Mi se pare ca articolul e (si) despre asta. Si mi se pare foarte just in observatii.

      • „Trasul liniei” pentru valorizarea oricari persoane poate fi parte dintr-un proces riguros de evaluare.

        E mai util, cred, sa se plece de la „null hypotheses” decat de la aceptarea emotiilor, opiniilor, prejudecatilor sau cliseelor celor care i-au fost apropiati.

        Cu alte cuvinte, e mai interesant, mai excitant si chiar mai productiv sa incerci sa determini daca Monica Lovinescu era un „om fara calitati”. Printre intrebarile care ar testa ipoteza ar fi, de exemplu: „Exista Monica Lovinescu in afara Romaniei?” , „Exista Monica Lovinescu printre filosofii totalitarismului?” , si „Cat de mult a contat Monica Lovinescu pentru cei care nu erau preocupati de literatura, in special, si de cultura, in general, in Romania comunista”.

        • Nu e nevoie sa fie excitant, e suficient sa fie onest (dar va inteleg argumentul).
          Monica Lovinescu e a Romaniei. De asta era nevoie, asta am asteptat de la ea si asta ne-a daruit. E suficient sa vedem reactia dvs si a altor critici neliterari, ca sa stim ca impactul ei depaseste cu mult sfera literaturii.
          Nu vrei sa scrieti si dvs un articol cap-coada pe Contributors? E pacat sa va irositi spiritul critic in comentarii care se vor pierde.

        • Ceea ce spuneti e o prostie, riguros vorbind. Pentru ca noi nu vorbim in afara Romaniei. Asa ca acest criteriu e o fenta stupida. Sinteti ca un personaj de banc – acum n-are basca.
          Un asemenea atac demitizant e o insolenta, iar acesta afirmatie nu e emotionala, ci vine din disproportia evidenta dintre personalitatile mediocrilor (luate la pachet) si personalitatea Monicai Lovinescu.
          Dupa calitatea argumentelor si a vorbirii intortocheate nu e de mirare ca v-ati oferitara avocat crizelor unor acriti.

          • Orice incercare de demitizare e binevenita, atat vreme cat este facuta cu argumente verificabile. Ne trebuie tot adevarul despre Monica Lovinescu, nu Monica Lovinescu sau mitul si statuia ei.

    • @A
      Absolut toată „argumentaţia” dumneavoastră este Falsă. Nu ţine nici într-un fir de păr !
      Realitatea post’89 este una ex-comunist-securistă, o continuare cu nume schimbat şi cu o schemă bine ticluită într-o formulă nouă, deschisă, numită în adevăr, deloc democraţie, ci o urîtă şi reală „pseudo-democraţie” continuată de absolut aceeaşi Unică clasă comunist-securistă ante’89, schimbată la faţă, îmbrăcăminte, vorbe goale, transformată peste noapte multilateral-dezvoltat în marea diversiune a unor aşa zis partide politice diverse.
      Nu a existat în România niciodată un anticomunism real. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Lustraţia, Procesul Comunismului, Condamnare torţionarilor, criminalilor, complicilor şi importantelor eşaloane la falimentul organizat-planificat al ţării, nu s-au produs DELOC !
      Din contră, spolierea şi distrugerea sistematică a României a continuat perfect şi original, cu aceiaşi indivizi, cadre, organe şi organisme, proveniţi-provenite din multiplelel eşaloane ex-comunist-securiste şi continuate prin urmaşii doctrinari şi urmaşii-urmaşilor acestora.
      Ca să nu mai vorbim despre nenumăratele efecte colaterale şi cele cu efect întîrziat şi de lungă durată cu rezultate dezatruase ireversibile.
      Toate acestea sunt de o Evidenţă de netăgăduit.
      Şi cauza principală a „Bolii” actuale : Cangrena toatlă şi Cancerul generalizat de nevindecat.
      După ’92-’96 realitatea românească este că forţele care conduc şi au puterea sunt ilegitime, criminale, totalitare, contra proprietăţii private libere tocmai prin concentrarea şi controlul oligarhic de tip ex-comunist-securist-mafiotic spoliator, şi cu alte zeci de metehne toate controlate, manipulate şi dirijate de o Putere Unică ex-comunist-securistă de tip Nou care schimbă evident dona „marxistă” cu care bateţi toba atîta, dar care apare în schimb sub forme diverse, complexe şi insistente, sub forma discursului furibund anti-anticomunist şi a noilor teorii doctrinar marxiste de o adevărată înverşunare „proletară”. Toate ASTEA au o legătură visceral-intrisecă cu ideologia comunistă, dacă doriţi cu nostalgicii noştri, cu „foştii” şi cu „exii”, şi mai ales cu noile teorii ale comunismului revizuit, perfecţionat şi adaptat la noile reguli ale lumii de azi. Problemele reale nu sunt deloc de ordinul maniheismului primitiv aşa cum încercaţi să le prezentaţi dumneavoastră dle. A şi nici camarazii dvs. ideologici şi teribil de furibunzi mulţi poziţionaţi în oficina noului marxism capitalist de piaţă, în paginile şi redacţia „Observatorului Cultural”.
      Iată de ce, se mai strigă încă azi, pe bună dreptate, „jos comunismul”, iar interpretarea nu trebuie făcută şi răstălmăcită rău voitor, cum o faceţi dvs., „à la lettre” – „au premier degré”, tipic marxist-securisto-comunistic, V-aţi dat de gol, dle.A !

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristina Cioaba
Cristina Cioaba
A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București unde a obținut și titlul de doctor (2007). A editat volumul, Monica Lovinescu Jurnal esențial (Humanitas 2010). Activează ca profesor de limba română.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro