Cvasi-imperceptibile distanțe între viață și moarte

Ceea ce atrage în primul rând atenția în spectacolul Trei piese triste montat în urmă cu aproape un an de Radu Afrim la sala Cub a Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași este frumusețea stranie, intenționat rece, voit artificial-bolnăvicioasă, fotografică a scenografiei datorate lui Cosmin Florea. Admirabil valorizată de conceptual video propus de Andrei Cozlac. Suntem confruntați, de fapt, cu o scenografie rece și caldă deopotrivă deoarece tot ceea ce se întâmplă (și nu se întâmplă nicidecum prea multe fiindcă două sunt temele fundamentale ale spectacolului- moartea și îndeosebi așteptarea, așteptarea morții, iar ele sunt marcate de semnul fatalității care îndeamnă la non-acțiune-) se consumă- cum altfel?- în cel mai maeterlinckian chip posibil. Adică în interiorul unei sere în care se mișcă, se agită, strigă, mimează viața, cântă coruri triste, admirabil armonizate de Diana Roman, ființe evident crepusculare. Totul într-un areal delimitat de uși, ferestre care nu permit nici trecerea, nici depășirea unor limite spațiale și nici vederea. Totul e marcat de frunze moarte, de ploaie, de frig, de boală. De un etern noiembrie. De sublinierea ideii cvasi-imperceptibilei distanțe dintre naștere și moarte.

Iată, de pildă, în prima piesă din spectacol, adică în ceva mai cunoscuta, e vorba despre Intrusa, o femeie plătește cu moartea nașterea unei fetițe. Care nu va da primul ei semn de viață decât după ce mama  se va săvârși în moarte. O moarte presimțită de fiica ei cea mare. O fată oarbă. Strigătul prin care nou născuta își va marca într-un târziu sosirea ei pe această lume va înlocui zgomotele produse  de păsări îndeobște asociate cu singurătatea, cu boala, cu iminența sfârșitului.

Să ne amintim că volumul cu care Maeterlinck a debutat se cheamă Serres chaudes, lui urmându-i alte câteva. Toate piese de rezistență în operațiunea de argumentare a ideii că literatura belgiană francofonă ar fi fost, de fapt, singura ce ar fi căutat și găsit calea către punerea în practică a teoriilor simbolismului. Mai mult, grație în primul rând scrierilor destinate scenei ale lui Maurice Maeterlinck (și să ne amintim cât de apreciate au fost ele de acei regizori ruși, în frunte cu Meyerhold, care au văzut și înțeles arta spectacolului de teatru într-o cu totul altă cheie decât aceea strict stanislavskiană) teatrul a cunoscut adevăratul simbolism. Adică cei bazat pe simbol și nu doar pe o ceva mai sofisticată alegorie.

Jucate la noi relativ rar în perioada interbelică, ignorate aproape în totaitatel în comunism, scrierile pentru scenă ale scriitorului belgian de limbă franceză au revenit timid în repertoriul zilelor noastre.  Mihai Măniuțiu a montat, prin 2001 sau 2002,  la Teatrul din Oradea Intrusa, tot acolo Victor Ioan Frunză ar fi dorit să pună în scenă extraordinara Pasăre albastră numai că, din păcate, artistul s-a izbit de lipsa de informare și de deschidere culturală ale așa-zișilor factori responsabili (pare-se că regizorul și-a înfăptuit totuși proiectul la Teatrul din Miercurea Ciuc), la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca foarte tânărul și atât de promițătorul regizor Botond Nagy a dat o versiune doar parțial împlinită a Orbilor. Poate că au mai fost și alte tentative de valorificare scenică a acestor scrieri ce pot fi înscrise în matricea stlistică a unui avant la lettre teatru post-dramatic.

Celor ce au urmărit cu o anume consecvență traiectoria profesională a regizorlui Radu Afrim nu le poate părea defel curioasă decizia acestuia de a pune în scenă și nu oriunde, ci la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, trei piese nu doar triste, ci și scurte din creația dramaturgului belgian. E vorba despre Intrusa, Șapte prințese și Interior care e cvasi-imposibil să nu te ducă cu gândul la materialul dramaturgic din anteriorul spectacol montat tot acolo de regizor. E vorba despre Orașul cu fete sărace, inspirat de proza lui Radu Tudoran. Piesele au fost traduse de Gabriel Avram și de Radu Afrim însuși. Regizorul a dovedit față de scrierile lui Maeterlinck o surprinzătoare fidelitate. Ceea ce nu înseamnă însă că nu și-a asumat și mici libertăți. Adică scurte inserturi vizând contemporaneizarea turnate într-o matrice stilistică altminteri fidelă unei atmosfere de fin de siècle, dacă nu cumva chiar și de sfârșit de lume, mici detașări ironice, adaptării și localizării diminutivale ale unor prenume. Spectacolul de acum se înscrie într-o linie tematică și stilistică inaugurată de Afrim cu vreo cincisprezece ani în urmă, adică atunci când a montat la Teatrul din Constanța acel de neuitat spectacol cu Inimi cicatrizate, inspirat din romanul lui M. Blecher.

În distribuția spectacolului se regăsesc câțiva actori la care recurge în mod constant cu ocazia creațiilor lui ieșene Radu Afrim. Începând cu Ada Lupu, convingătoare atât în evoluția din rolul fiicei oarbe din Intrusa, cu totul remarcabilă în monologul de mari dimensiuni din Interior. E iarăși foarte bună Pușa Darie atât în apariția din prefața teatrală a Intrusei  cât și în cuplul pe care îl face cu Emil Coșeru. Ionuț Cornilă e autorul unei foarte bune compoziții de vârstă în Intrusa, are însă și o apariție fără vorbe care nu trece nicidecum neobservabilă și în Interior. De factură pur afrimiană, după modelul rolurilor jucate în alte spectacole ale regizorului de Constantin Cojocaru sau de Cezar Antal, înzestrată însă și de necesarul cuantum de originalitate mi s-a părut evoluția lui Horia Veriveș din Intrusa. Ca și în alte dăți, Afrim recurge la aportul câtorva studenți ai Facultății de Teatru de la Universitatea de Arte George Enescu. Alături de actorii profesioniști deja numiți ca și de Livia Iorga atrag atenția atât prin minuțios elaborate compoziții în care la loc de cinste se află expresivitatea corporal Bianca Raluca Amitroaie, Diana Vieru, Alexandra Azoiției, Georgiana Zmeu, Smaranda Mihalache și Ioana Fuciuc. Și, desigur, Răzvan Conțu ale cărui evoluții atât din Șapte prințese cât și din Interior nu au cum să nu atragă atenția. Mi se pare a fi un actor de viitor. Înzestrat, suplu, inteligent, dinamic, dotat cu sensibilitate dar și cu forță.

Perfect integrată ansamblului actoricesc mi s-a părut a fi Diana Roman ce a asigurat atât aranjamentul cât și pregătirea muzicală.   

Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași

TREI PIESE TRISTE după Maurice Maeterlinck

Scenariul și regia: Radu Afrim

Scenografia: Cosmin Florea

Video: Andrei Cozlac

Coregrafia: Radu Alexandru

Aranjament muzical, pregătire muzicală: Diana Roman

Asistent regie: Antonia Mihăilescu

Cu:

Ada Lupu
Pușa Darie
Emil Coșeru
Ionuț Cornilă
Horia Veriveș
Diana Roman
Livia Iorga
Răzvan Conțu
Diana Raluca Amitroaie
Diana Vieru
Alexandra Azoiței
Ioana Fuciuc
Smaranda Mihalache
Georgiana Zmău