DELR, dicționarul etimologic al Academiei, notează că ”da” apare în scris abia în 1810, la Iancu Văcărescu.
Se pare că e un cuvînt intrat tîrziu, din bulgară, după 1800.
În secolele 17 și 18 ”da” încă nu există în română. În Biblia de la București din 1688 avem doar ”așa” :
Matei 5, 37 : ce să fie cuvîntul vostru : așa, așa. Nu, nu.
Matei 9, 28 : credeți că poci face aceasta ? răspunseră lui : Așa, Doamne.
Matei 13, 51 Înțeleageți acestea toate ? Grăiră lui : Așa, Doamne.
Marcu 7, 28 : așa, Doamne, că și cățeii de supt masă mănîncă…
Fapte 5, 8 : au dirept atîta locul ai vîndut ? Și ea zise : așa, dirept atîta.
La fel, în Biblia de la Blaj, din 1795 :
Matei 5, 37 : să fie cuvîntul vostru : așea, așea. Nu, nu.
Matei 9, 28 : creadeți că pociu să fac eu aceasta ? au zis lui : Așa, Doamne.
Matei 13, 51 Înțăles-ați acestea toate ? Grăit-au lui : Așa, Doamne.
Marcu 7, 28 : adevărat, Doamne, că și cînii supt masă mănîncă…
Fapte 5, 8 : spune mie de ați vîndut cu atîta țarina ? iară ea au zis : Așea, cu atîta.
Peste tot în varianta contemporană a Bibliei ortodoxe avem ”da” unde fusese ”așa”.
Anonymus caransebesiensis, dicționarul românesc de la 1700 din Banat, are încă doar ”așa” ; litera D începe abrupt cu ”dar”.
În Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orînduielilor gramaticii rumânești, de Ienăchiță Văcărescu, 1787, la Adverbiu ”a hotărîrii” are încă doar așa.
În Ardeal, Lexiconul de la Buda din 1825, are doar da’ prescurtare a lui dară. ”da” = yes încă nu intrase în limbă.
cetăţan, comedie, domestic, parlament, proţes, scandală sînt mai vechi în română decît ”da” ; le găsim la Nicolae Oțălea, Alese fabule, din 1784.
Iancu Văcărescu are deja ”Să ne iubim! Da! Doamna mea, îmi place” în poeziile sale de după 1810 ; iar în traduceri ”Da, doamna mea, da”. cum ne arată studiul detaliat al lui Victor Celac, “The origin of the Romanian vocable da ‘yes’ în antologia Re-Configuring Romanian Culture on its Way Towards Modernity: Re-Configuring Romanian Culture ed. Alexandra Chiriac, 2022 ; probabil din bulgară. ”Da” e intrat în limbă abia de două secole. În 1900 era încă rar în Transilvania.
Aromâna și meglena nu îl au.
Cît de vechi e ”nu” ?
”nu” e indo-european. E și uralic (Uralică e familia lingvistică din care fac parte maghiara și finlandeza). Dacă indo-europeana și uralica sînt înrudite, atunci are mai mult de nouă mii de ani. Se regăsește marginal și în yukaghiră, limbă înrudită cu uralica, ca prefix negativ :
n’E-leme= nimic ; n’E-qodo = nicicum ; n’E-qajin = niciodată ; n’E…. n’E… = nici… nici ;
n’E-qadungE = nicăieri. Dacă indo-europeana și uralica au o origine comună, atunci negația ***ne- ”nu” are respectabila vechime de cel puțin nouă mii de ani ; ”da” are abia două secole.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
” Da” este slavon, este și în rusă.
„Nu” pare european, asemănător cu „non”, „not”, etc.
C’așa sunt românii, latini dar și un pic slavi….
Si pentru ca avem zacusca de la zacustătă si castravetătă este clar ca suntem bulgari,nu?
Şi cum s-ar explica o atare influenťă bruscă şi masivă a bulgarei asupra românei? Cum s-ar explica penetrarea acestei vocabule în graiul tuturor stărilor sociale?
ma indoiesc;
ati fost in Bulgaria? bulgarii au o particularitate; cand spun „Da”, intaresc vorba cu o miscare a capului de la stinga la dreapta; asa cum facem noi la „Nu”; si viceversa; cand spun „Nu”, coboara si ridica repetat capul; cum facem noi la „Da”; cu alte cuvinte, sunt pe invers; (singurii din Europa, cu miscarea asta, din cate stiu; parca mai sunt niste insulari prin mijloculul oceanelor, cu miscarea asta); cautati alta sursa pentru „Da”!
si la „Nu” sunt probleme, dar e prea mult de discutat si inca nu am clarificate problemele in discutie;
Indienii au oarecum aceeasi miscare pentru yes , o clatinare a capului stanga dreapta ,un fel al nostru a de a exemplifica un „nu prea e clar,nu stiu daca e chiar asa…”
nu indienii, dar o populatie insulara; am vazut recent un film documentar pe Nat.Geo.; din pacate, nu de la inceput, nu am retinut populatia;
ce m-a amuzat, e ca in Bulgaria, colegii arheologi imi spuneau ca ei sunt unici in lume cu miscarea asta, iar in film, se afirma ca populatia respectiva e unica in lue cu miscarea asta; se pare ca informatiile se aduna cu greu, totusi;
si cand avem oameni informati ii ostracizam si promovam lichele total dezinformate; mde…
La indieni e intr-adevar altfel:
https://www.youtube.com/watch?v=EoJ4Bvsq7gQ
Daca urmariti clipul, veti vedea ca si „head wobble”-ul indian este unic in lume ;)
si rusii spun da la da. Bulgarii cind spun da clatina capul ca nu.
D-aia or fi romanii Gica contra!
poate fi o influenta slava, dar nu bulgareasca
Interesant. Nici in limba latina nu exista exprimarea perentorie afirmativa a timpurilor noastre moderne.
Se folosea cuvantul ‘sic’ care se traduce…’așa’ ! Iar ‘sic’ a devenit apoi ‘si’ (da) de azi al limbii italiene.
Conform etimologiei cuvantului ‘așa’, acesta ar proveni din expresia latina ‘ac sīc’ .
Tot la latina ajungem ca baza, bagaj, fundament al limbii române…
Interesant si la alte limbi. La franceza, unde in limbajul colocvial SI tinde sa-l inlocuiasca pe OUI …
In romana exista si multe cuvinte slave, precum da, dar stratul fundamental majoritar e cel din latina. Romana e o limba latina. Asa si franceza, spaniola au fost influentate de slte limbi ( germanice, celtice).
Ocupația rusă la începutul secolului 19, cu prezența semnificativă a elementelor rusești, precum și rusofilia multor boieri, ar putea fi doi factori care au ajutat mult la împământenirea „da”-ului.
Da. Și eu cred același lucru, ba chiar aș spune că ‘da’ este rusesc, nu bulgăresc.
Interesant, este o exemplificare pornind de la niște statistici valide. Pe de alta parte, ce lipseste aici e contextualizarea: cum, aparent deodată, se trece de la o formulă la alta într-un răstimp atât de scurt in limba noastra? Niste ipoteze ar fi fost utile; macar doua-trei. Influenta subită a bulgarei asupra românei la inceputul sec. XIX si numai pentru adverbul „da“ fie trebuie sa aiba o explicatie logica, fie e o gaselnita aruncata la mișto.
Acum, e ca si cum ti s-ar spune: „Stii, tu ai fost, de fapt, adoptat.” Apoi, nu ti se mai spune nimic; esti lasat în întuneric. Nu merge asa.
@S _ “…ce lipsește aici e contextualizarea”
Vă este cunoscută, probabil, iar celor care au blocat comentariul meu anterior sigur le este cunoscută, “Teoria prezenței lui DA” în limba română.
Permiteți-mi să vă reamintesc contextul…
Existența lui “da” în limba română, forma de afirmativ prezenta în limbile slave, este folosită ca argument pentru demonstrarea originii slave a limbii române.
Odată demonstrată apartenența limbii române la grupul limbilor slave, istoricii ruși (și cei maghiari, ale căror interese au concurat de-a lungul istoriei) au dezvoltat teoria originii slave a poporului român.
@C-tin: Partea nu face întregul: adică, un amărât de „da” să bage în lumea slavă limba noastră. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci Putin va începe să scrie o altă lucrare pseudo-istorică în care românii sunt frați slavi cu rușii și că pământurile noastre sunt ale lor, de fapt. În etapa asta, nici nu mai contează motivul adevărat al unei invazii.
da¹ (adv.) – cuvânt care exprimă o afirmatie sau se folosete ca răspuns afirmativ la o întrebare. Cf. rus. da (Cihac, II, 89; Tiktin; Cioranescu, 2749). În celelalte limbi slave indicate de Cihac sensul este, întrucâtva, diferit; cf. bg. da „ si, dar, pentru (ca)”, scr. da „da, pentru ca”, v.ceh. da „întradevăr”, pol. da „pentru ca”. În schimb, în alte limbi IE sensul este identic sau mult mai apropiat de cel din limba română; cf. lituan. da „da”, v.ir. to „da”, n.ir. ti, cymr. do „da”, hitt. da (ta) „adverb de întărire”, precum si gr. δή „adverb de întărire”. Este, prin urmare, o formă veche răspândită în mai multe grupuri de limbi IE. Prezenta cu acelasi sens în limba română ne face să reconsiderăm originea acestui adverb IEW (1086) explică v.ir. to „da” prin PIE *to, ta „rădăcină pronominală”. WaldePokorny derivă si alb. (kë) to „acesta” tot din acest radical. Acelasi lucru se poate spune si despre rom. (ăs)ta, (is)ta, precum si despre echivalentul său latin (v. ăsta, acesta). Toate aceste forme au aceea i veche origine indoeuropeană.
M.vinereanu
„Nu” sună asemănător în limbile indo-europene, niciodată nu mi-am pus problema dacă vine din latină sau din substrat.
Dar îl credeam pe „da” o achiziție din secolele V-VI, cel târziu de pe timpul Primului Țarat Bulgar.
Nu știam de dicționarul lui Anonymus din Caransebeș :)
Totuși am văzut și auzit în filme italiene și spaniole afirmativul Dja care mă duce la Da ajuns românesc. Deci chestiunea cred că discutabilă?
DA – oricat ați încerca să mă convingeți – n-a intrat în limba română din bulgara ! A intrat din rusă, nu din slavona veche, unde se pare ca nu exista – ci din rusă modernă vorbită de sutele de mii de rusnaci, trupe imperiale sau “precupeti” rusnaci veniți la jaf și pricopsea la în Principatele Romane, în multii ani de – oficiala sau neoficiala – ocupație, din secolele XVIII și XIX.
Nici nu încearcă să vă convingă. Repeta un neadevăr până când va fi perceput drept adevăr.
Atunci când vor fi destui care să accepte informația falsă fără a o verifica, nici nu mai contează care este adevărul.
@Iliescu: Eu nu am probleme cu ipoteza, prezentată ca mai mult decât o ipoteză, că ar fi fost o influență rusească recentă. Dacă-i așa (era să scriu ,,dacă da” 🙃), atunci ar trebui să fie suficiente documente, mai ales că vorbim de sec. 19, care să ateste prezența tot mai frecventă a lui ,,da” în limba noastră, coroborat cu apariția și staționarea trupelor imperiale rusești pe teritoriul principatelor.