Dacă toamna numărăm bobocii, după examenele de vară ce numărăm…?

În tabloul de toamnă accentele sunt idilice. Cine poate să reziste bobocilor? Zâmbim,  ne putem imagina zborul și orizontul deschis lor și ne umplem de optimism. Înainte totul e posibil!

Tabloul de vară, însă, nu mai e la fel. Aici vedem cifre, ne interesează procente. Ele ne ajută să fixăm cu metrul și cumpăna tot ce vrem să vedem acum în tablou. Bobocii sunt iar numărați, de data aceasta pentru că ne interesează până unde pot zbura.

De obicei, constatând că zborul e scurt și nu foarte îndrăzneț ne apucă isteria. Căutăm vinovații, ne văităm că n-avem destul aer în aripi cu toții, în general, și că păsăretul adult, responsabil să pună bobocii pe direcție și să le dea imboldul zborului de vultur se mulțumesc din varii motive cu ambițiile zborului de curcă. Am identificat niște vinovați, i-am pus la zid, am executat o manevră iscusită de arătat cu degetul (sau mai rău),  am închis tabloul de vară, n-am înțeles nimic nou dar așteptăm o lună-două că trece vara și vine iar toamna – prilej de privit iar la boboci.

Atât că toamnă după toamnă în ochi e mai puțină cutezanță, ceva mai puțin optimism și perspectivele parcă-s mai înguste. Diferențele, transformarea și viitorul din aripile bobocilor apar mai vagi, mai neclare, mai greu de văzut. Cândva aripile înseși nu se vor mai deschide pentru că nimeni nu își va mai imagina că au în ele dorința zborului înalt. Știm asta, o putem intui, dar nu putem face nimic. Ochii sunt tot mai grei, tot mai închiși. Zborul înalt mai pare posibil doar dacă zarea este văzută de altundeva.

Și totuși ne putem aminti că a fost cândva altfel. Știm că ochii capabili să vadă zborul de vultur își păstrează lumina cultivând-o, îngăduindu-i să se maturizeze, să scruteze ea însăși posibilități și orizonturi noi.

Ochii prin care ne privim bobocii toamna se cere a fi neodihniți în învățare vara. Iar învățarea nu e treabă simplă. Mai ales pentru ochii care, pentru că au obișnuința de a vedea, cred că au și priceperea să o facă. Privirea din ei este mioapă, aproape oarbă pentru că – obișnuindu-se să vadă învățarea ca pe acumulare de cunoștințe sau ca pe o progresie liniară spre un rezultat vizat: o meserie, o pricepere, un răspuns, un mod anume de a rezolva o problema, etc. – uită, omit sau resping învățarea care ia forma transformării, iluminării, descoperirii, schimbării de perspectivă, resemnificării.

Un leac bun pentru sănătatea privirii par a fi semnele de întrebare noi care iau locul arătatului cu degetul. De exemplu, ce exprimă mediile (și ce lasă ele ne-exprimat, ascunzând cunoașterii) ca valoare de diagnostic în problema stabilirii nivelului de performanță la examenele naționale și distribuției rezultatelor la nivel teritorial, în orașele și județele României?

Media ca valoare statistică nu spune foarte multe despre datele care ajută la calcularea ei. Media 7 poate rezulta dintr-un 6 și un 8, dar și dintr-un 4 și un 10. Aceeași medie ridică probleme pedagogice foarte diferite.

Ne repezim, probabil, să raportăm performanțele școlare medii pentru că avem garanția că e la îndemâna oricui să înțeleagă ideea. Calculăm media în același mod în orice domeniu de activitate, deci putem comunica prin medii ceva semnificativ despre școală tuturor. Atât doar semnificațiile se nasc în context și la facerea lor contribuim nu doar prin reproducerea unui sens pe care l-am mai atribuit noțiunii altă dată.  Înțelegând ce presupune o medie a cifrei de afaceri raportat la o companie nu e totuna cu a înțelege o medie a performanțelor școlare dintr-o școală, cum a calcula rata medie de utilizare a picamerului pentru spart piatra nu e totuna în plan semantic, cu rata medie de promovabilitate la examenul de capacitate.

Media performanțelor tinerilor la examenele naționale nu constituie picamerul cu care spargem piatra să dezvăluim  comorile profesionalismului didactic, chiar dacă ne-ar plăcea să fie așa. Nu, nu suntem buni profesori pentru că avem elevi cu medii mari (sau premii naționale și internaționale) și nu avem școli bune pentru că performanțele medii ale elevilor școlii se înscriu în segmentele superioare ale distribuțiilor statistice.

Am putea fi buni în măsura în care am înțelege că taina zborului înalt scapă măsurătorilor, mediilor și distribuțiilor numerice, că e mai mult despre curiozitate, expresie creativă, inițiativă, compasiune și poftă de viață decât despre lucrări de control, examene, note, cataloage, diplome, statistici și nomenclatoare. O zi bună la școală, și poate o zi bună în orice organizație, o zi a zborului înalt este, în cuvintele unui puști de clasa a V-a, atunci „când plecăm cu toții acasă un pic mai optimiști”! Cu toții: elevi, profesori, portari, secretari!

Dacă valorile numerice exprimate în medii statistice ne ajută puțin, ne ascund multe și nu ne spune mare lucru despre mersul înainte cu aripile deschise cât mai larg, ce putem face?

Finlandezii – pe care toată lumea îi urmărește astăzi pentru a vedea ce inovații pedagogice scot la iveală rezultatele excepționale obținute de elevii lor la tot ce înseamnă testare națională și internațională, păstrându-și tot timpul școlarizării un nivel înalt de învestire, încredere, atitudine pozitivă față de școală și școlaritate și motivație intrinsecă pentru studiu și reușită în plan educativ – ne spun explicit că taina este în participarea informată a tuturor la educație, pe tot parcursul vieții și în toate segmentele de activitate socială, economică și culturală.

Ce am putea înțelege din asta? Că nu media performanței elevilor la testări naționale e piatra de boltă a unei experiențe formative de calitate, ci chibzuința cu care ne antrenăm ochii să recunoască și valorizeze orice orizont pentru potențialul lui de acțiune educativă și de cunoaștere. Testele pot fi capcane ușoare. Ele promit să spună ceva relevant despre progresul în cunoaștere al elevului. Le acordăm o importanță uriașă, organizându-ne prioritățile în curriculum în jurul performanței la teste, fără a realiza că ne întindem capcane mai eficiente chiar decât ochelarii de cal.

Apoi suntem chemați la participare. Și nu de oricare, ci pe durata întregii vieți și împreună cu toți ceilalți din școală, pe toată durata ei și mult după ce am părăsit-o. Aceasta chiar cu travaliul reașezării din temelii a instituției, proceselor și activității ei pentru ca ea să cuprindă năzuințele zborului înalt simultan și pentru fiecare boboc în parte, și pentru toți împreună. De ce? Pentru un fapt simplu: pentru că oricât de performanți vom fi vreodată, suma/media performanțelor individuale nu va spune nimic despre performanța noastră colectivă. Adică exact despre ce ne doare cel mai mult când ne prindem în discuția despre educație: despre calitatea vieții noastre împreună, cu mai tineri sau mai bătrâni laolaltă, cu mai bogați sau mai săraci, mai în putere ori mai neputincioși, boboci în primăvara reformei căutate sau în toamna ei.