joi, martie 28, 2024

Dacă vă place Eminescu, respectați-l…

În urmă cu vreo 25 de ani, revista „Dilema” a publicat câteva articole care au șocat opinia publică din România, întrucât conțineau accente critice nu atât la adresa poeziilor eminesciene, cât mai mult reacții la sanctificarea propagandistică a lui Eminescu. E adevărat, găsim în articolele de acolo destule insolențe cu care nu sunt de acord, dar sunt formulate și opinii pe care istoria literară n-ar trebui să le ocolească. Agreez, în orice împrejurări, atitudinea critică, mai puțin însă fronda gratuită și tonul irespectuos. Tocmai de aceea, n-aș vrea să se interpreteze greșit semantica titlului meu. Nu urmăresc deloc să-l sacralizez pe poet, ba mai mult chiar cred că o lectură în acest spirit e o formă de respect, iar nu invitație de a-l adula necondiționat.

Respectul față de poet trebuie să pornească întâi și-ntâi de la acuratețea redării textului său, fie că e vorba de editarea, de citarea sau de recitarea poeziilor. Literatura de specialitate a consemnat multe erori săvârșite din neștiință sau din neatenție de-a lungul timpului. Nu cunosc însă niciun comentariu despre textele eminesciene puse pe note de compozitori. Critic muzical nu sunt, așa că n-am pretenția să dau verdicte în domeniu; nu-mi permit, așadar, mai mult decât să spun că, după gustul meu, liedul Revedere (compozitor Aurel Eliade) este cel mai reușit dintre toate. Dialogul vocii umane cu sunetul pianului realizează o armonie perfectă. Nu mai vorbesc de faptul că un interpret de talia lui Nicolae Herlea pune în valoare cu vocea sa unică melodia. Aș vrea să pot adăuga că și textul e în aceeași măsură pus în valoare, dar din păcate nu pot s-o fac. Și veți vedea de ce. Dar, pentru început, reproduc, după ediția lui Perpessicius, fragmentul de text care se cântă (sau, mai bine zis, care ar trebui să se cânte):

– Codrule, codruțule,

Ce mai faci, drăguțule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme au trecut

Și de când m-am depărtat,

Multă lume am îmblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Și gonind cântările;

Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Împlându-și cofeile

Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum ești

Tot mereu întinerești.

La acest text pe care lumea filologică îl consideră ne varietur, Perpessicius a ajuns în urma unui efort laborios pe care puțini și-l pot imagina. Impecabilul editor a colaționat mai multe surse, de la manuscrisele poetului, până la varianta din revista ”Convorbiri literare” (1 octombrie, 1879), unde Eminescu a publicat-o prima oară, de la ediția princeps a lui Maiorescu din 1884, până la edițiile succesive apărute înainte de a fi fost învestit de Fundația Regală pentru Literatură și Artă să realizeze el însuși o ediție demnă de numele lui Eminescu. Cine este curios să afle îndelungatul proces filologic, în urma căruia s-a obținut textul definitiv, găsește istoricul acestuia descris de-a lungul a patru pagini format mare (literă mică) în vol. II, p. 137–140 din Marea ediție Perpessicius. Din dragoste pentru Eminescu (pe care de atâtea ori ne place să o clamăm) și, din respect pentru marele său editor, o minimă cerință ar fi să urmăm cu fidelitate textul autentic ori de câte ori îl comentăm, îl cităm, îl declamăm ori îl cântăm. Nu se întâmplă așa și nu pot decât să regret.

Liedul Revedere poate fi ascultat pe youtube în mai multe interpretări: Nicolae Herlea, Daniel Pescariu, Marian Baboia, Bogdan Baciu, Andrei Yvan și poate mai sunt, dar eu pe acestea le-am ascultat. Am început cu Herlea (notorietatea baritonului a contat, desigur) și am înregistrat următoarele infidelități:

  • multă vreme a trecut în loc de: multă vreme au trecut;
  • multă lume am umblat în loc de: multă lume am îmblat;
  • – Iar, eu fac ce fac de mult în loc de: – Ia, eu fac ce fac de mult;
  • Umplându-și cofeile în loc de: Împlându-și cofeile;
  • Mi-or cânta femeile în loc de: Mi-o cântă femeile;
  • Vremea trece, vremea vine în loc de: Vreme trece, vreme vine.

Sunt 6, chiar 7 erori, dacă ținem socoteala exactă, în 22 de versuri! Nu e cam mult? „Informațiile dumitale sunt riguros exacte, dar merită, oare, să tragi cu proiectile de mare calibru în muște?” – îmi scria cu ani în urmă un confrate bucureștean căruia i-am vorbit despre toate astea. În lipsă de reacție academică, i-am răspuns cum m-am priceput: „așa e, maestre, dar musca-i în lapte și nu știu dacă mai ai poftă să-l bei”. Și, ca să se înțeleagă că de „musculițe” e vorba, dar ele, așa mici cum sunt, „îți taie pofta”, mă străduiesc să dovedesc mai jos. Dar pentru aceasta e nevoie de puțină răbdare.

„Dacă afinitatea lui Eminescu pentru poezia populară urcă la anii fragezi ai întâilor inspirații […] nicio poezie însă de inspirație populară nu fusese încredințată, până la această dată [oct. 1879], tiparului. Revedere e întâia, în ordine, și face parte din acea categorie de altoiuri în trunchi popular” scrie Perpessicius în ediția pomenită. Sorgintea populară se reflectă perfect în stilul poetic: oricât ne-am strădui, nu vom găsi nici în textul definitiv, nici în variantele sale vreun neologism. Dimpotrivă, vom da la tot pasul peste cuvinte și expresii populare și vechi care, în absența unei pregătiri filologice, ne pot contraria. Eminescu nu încalcă gramatica atunci când scrie multă vreme AU trecut, ci „șterge colbul de pe cronice bătrâne” reînviind un perfect compus din vremea cronicarilor. Nu zice, oare, Grigore Ureche în Letopisețul său:

Fostau acest Ştefan om nu mare de stat, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu”…

încât, astăzi, cu drepturile omului în față, ne îngheață sângele în vine citindu-l? Și atunci, dacă Eminescu a scris, asemeni cronicarului, au trecut, de ce să-l corectăm noi? Nu-l trădăm astfel?

Tot vechi și populare sunt verbele a îmbla și a împle. Ele ilustrează o etapă intermediară a cuvintelor latinești ambulare și implere într-un moment istoric al evoluției lor până s-a ajuns la formele românești a umbla și a umple de astăzi. Nu mă credeți? Iată mai jos două extrase de data aceasta din Letopisețul lui Miron Costin:

Și de atuncea îmbla și soliile, iară și sângele bieților oșteni mai multŭ să vărsa din îmbe părțile între dânșii, în toate dzile și în tot ceasul.

S-au împlut cazacii de boarfe, de săbii, de rafturi, de corturi, iară mai multe au tăiat și le-au răsturnat și cu mare dobândă s-au întorsŭ în tabăra sa.

Că poetul a ținut cu dinadinsul să folosească cuvinte populare și arhaisme fonetice în poezia Revedere nu sunt dubii, din moment ce, în aceeași perioadă, el folosește curent variantele literare în articolele sale politice și în proza literară:

a umbla, a umple:

…și toate erau cu spor, până și cărările, pentru că părintele când se-ntorcea de la vrun botez, în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci.

(Icoane vechi și nouă, „Timpul”, 1877)

Această progenitură umple cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenuşă sau năsip pe hârtie.

(Influența austriacă asupra românilor din Principate, „Timpul”, 1877)

Vasăzică Eminescu, cunoscător ca puțini alții în epocă al „scripturelor române”, mizează pe „vechi și popular”, iar noi ținem neapărat să-l aducem la zi și să-l modernizăm? Cu ce scop, dar mai ales cu ce drept?

La școală se învață că poezia Revedere e construită pe baza unui dialog imaginar între eul poetic și codrul personificat. De altfel, dialogul e marcat și grafic prin linia specifică ce introduce și întrebarea poetului, și răspunsul codrului. Între propozițiile din prima strofă și cele din a doua nu se înfiripă niciun raport sintactic direct, prin urmare conjuncția adversativă iar este cu totul inoportună la începutul celei de-a doua strofe. Dimpotrivă, interjecția ia – tot de factură populară și aceasta – se află în perfect acord cu natura dialogală a textului; ea atrage atenția asupra unui fapt ce urmează să fie relatat și are sensul de: iată, iacă, uite, vezi

Uneori lecțiunea greșită poate duce la confuzii de natură semantică. Cu puțină imaginație „mi-or cânta femeile” te poate duce cu gândul mai degrabă la Răpirea din serai, decât la reveria codrului ascultând doina cântată de femeile ce se îndreaptă să-și „împle” cofeile pe cărarea ce duce spre izvor. Căci una e să-ți cânte (cine știe ce, Doamne ferește!) femeile într-un viitor incert (mi-or cânta), și cu totul alta să asculți doina intonată de acestea (mi-o cântă).

Preferința lui Eminescu pentru substantivele nearticulate în dauna celor articulate este o subtilitate stilistică despre care nu știu să fi scris cineva vreodată. Subiectul ar merita un studiu special, îl voi scrie chiar eu poate, dacă nu cumva se găsește altul s-o facă mai bine. Deocamdată mă rezum să spun că această opțiune e în spiritul poeziei. Aceasta pentru că tot ce e articulat e precis (determinat), iar ceea ce e nearticulat e, oarecum, ambiguu. Când zici pădure înțelegi că poate fi vorba de orice pădure din lume. Când zici însă pădurea este vorba de o pădure anume, de pădurea aceasta sau aceea. Cum estetica poeziei are oroare de precis și de explicit, se înțelege iarăși că Eminescu știe ce face când scrie: Vreme trece, vreme vine, iar nu: vremea trece, vremea vine. Și apoi, chiar dacă vi se pare ideea mea prea sofisticată, poezia „o fi stricată” (scuze, Maximilian!) dacă intervenim cu corecțiunile noastre.

Două lucruri trebuie să spun acum:

  1. Aceste erori, să le zicem: de lecțiune, pe marginea cărora am glosat, le putem auzi în toate înregistrările de pe youtube (cu excepția lui iar, care e numai la Herlea).
  2. Nu cred că am dreptul să le reproșez interpreților imixtiunile în textul poetului. Aceștia nu sunt filologi, așa cum nici eu nu sunt nici cântăreț, nici critic muzical. Am văzut partitura după care se cântă și am constat că așa cu greșeli e reprodus textul acolo. Interpreții n-au făcut altceva decât să respecte ceea ce era tipărit pe hârtie.

O tristețe îmi stăruie totuși în suflet. Tot ascultând eu liedul acesta, interpretarea lui Bogdan Baciu mi s-a părut a fi cea mai reușită după cea a lui Herlea. Tot întrebând în dreaapta și-n stânga, am aflat cu surpriză că domnul Baciu a absolvit o facultate chiar la universitatea la care predam eu. Și am mai aflat că acum se bucură de faimă internațională cântând pe marile scene ale lumii. Subiectiv, ca totul omul, m-am bucurat și am încercat să-l contactez, dar fără succes. Și atunci m-am hotărât să intervin direct pe forumul de pe youtube. Redau, mai jos, conversația noastră, preluând-o de acolo prin procedeul copy paste:

Încep eu:

1.Titlul e Revedere, nu Codrule, codruțule 2. împlându-și și îmblat zice Eminescu, nu umplându-și și umblat 3. mi-o cântă femeile (doina), nu mi-or cânta femeile 4. vreme trece, vreme vine, nu vremea trece, vremea vine. Greșit și la Herlea și la alții. Așa o fi pe partitură? E totuși Eminescu.

Răspuns Baciu:

Stimate domnule Funeriu, multi dintre compozitorii care au scris opere si-au luat libertatea de a adapta textul libretului acolo unde au considerat de cuviinta. Liedul de mai sus este un exemplu in care Aurel Eliade schimba titlul si anumite cuvinte, fara a se pierde intelesul si povestea in sine. Ascultandu-ma mai bine, ma mir ca nu v-ati legat de lucruri care sar mai repede in auz, cum ar fi ”vremia’ in loc de vremea :) sunt ardelean dar de atunci am evoluat ;) Toate cele bune !!!’

Replică la răspuns:

Ați cântat foarte frumos, nu despre asta era vorba. Nu v-am reproșat dvs. absolut nimic. Nu sunteți critic literar. Eu dacă mă uit pe notele muzicale nu înțeleg mare lucru și aș fi bucuros dacă cineva mi-ar atrage atenție asupra unor subtilități. Dacă doriți un dialog sincer, scrieți [email protected] Promit să vă răspund sine ira et studio.

Dialogul s-a frânt aici, căci n-am primit niciun răspuns. Aș fi avut atâtea să-i spun despre libret, de exemplu, dar și despre libertate, evoluție și adaptare. Dar, mai ales, aș fi vrut să-i spun că, într-adevăr, povestea nu-și pierde înțelesul, farmecul ei însă…

Distribuie acest articol

30 COMENTARII

  1. N-aș pune pariu că poetul a ținut cu dinadinsul să folosească (…) arhaisme fonetice în poezia Revedere. E mult mai probabil că așa vorbea el de-acasă. În urmă cu 30-40 de ani am întâlnit mai multe persoane din Moldova și Bucovina, născute înainte de Primul Război, care exact așa spuneau, a îmbla și a împle

    Acele persoane erau născute cu 50 – 60 de ani după Eminescu. N-am mai ajuns de mulți ani prin zonă, dar înclin să cred că și în ziua de azi, prin satele de pe lângă Dorohoi sau cele de pe lângă Rădăuți, tot așa se vorbește.

    • P.S. e foarte posibil ca textele articolelor sale din ziarul Timpul să fi fost ”modernizate” de corectori bucureșteni, înainte de publicare.

    • @ Harald,
      putina pacienţă:
      -„așa vorbea el de-acasă”. Desigur. Ca si expresia „mincare ca la mama acasa…”
      Dar Eminescu nu era poet dialectal. El folosea anumite cuvinte care ii placeau. In plus, avea ureche de poet. Mare.
      Poeti dialectali sint multi banateni, făloşi de „limba” lor. Pentru cine intelege, e un deliciu.

    • Chiar în articol avem probe că Eminescu ştia foarte bine ce face. Nu mai vorbim ca deşi s-au păstrat o mulţime de manuscrise, niciun critic n-a remarcat vreodată ca Eminescu n-ar fi stăpânit limba română şi că ar fi depins de vreun corector. Aceasta presupunând că respectiva funcţie ar fi existat la acea vreme, şi că ilustrul anonim care ar fi îndeplinit-o ar fi putut întradevăr cunoaşte limba română literară (încă în formare) mai bine decât poetul însuşi. Trecem şi peste faptul că un poet prin definiţie stapâneşte la perfecţie limba în care scrie. Nu în ultimul rând, Eminescu era un perfecţionist, în manuscrise s-au găsit zeci de variante ale poeziilor sale, variante care de multe ori diferă printr-un singur cuvânt. Există şi un documentar din anii 70 din care aflăm cum s-a ajuns la acea „prea frumoasa fata”. Sunt convins ca Pro TV, Antena 1 şi celelalte televiziuni culturale vor reprograma acest documentar cât de curând.

      • Dacă tu crezi că a existat vreodată un ziar tipărit la care textele să nu fi fost verificate de un corector în prealabil, înseamnă că nu înțelegi cum funcționa procesul de tipărire al ziarelor.

        Nu e vorba că acel corector știa limba literară mai bine decât Eminescu însuși, acel corector avea niște parametri pe care-i urmărea în textul care urma să fie tipărit și nu se tipărea nimic până când textul nu se încadra în parametrii urmăriți de corector.

        Mai discută și tu cu autori din zilele noastre, să vezi ce dificultăți au în a face textul să treacă de corectură așa cum l-au scris ei și nu așa cum crede corectorul că ar trebui să apară. Ziarul e ziar și poezia e poezie.

        • Înţeleg că mare diferenţa intre ziarele de astăzi si cele de acum 140 de ani n-ar fi. Poate aveau şi ISO 9000? Oricum se pare că suntem de acord că dacă exista un corector, sau cum s-ar fi chemat în “cele vremi”, puţin probabil că acesta să fi stăpânit limba literară mai bine decât Eminescu. Constatăm astfel, cu sau fără surprindere, că cel în cauză trebuie să fi fost capabil de a scrie corect, fie şi sub atenta supraveghere a unui „corector”. Nu putem decât a concluziona că dacă ar fi voit, ar fi putut scrie si-n versuri la fel de “corect”. Dacă a făcut-o alfel, greu de crezut că ar fi fost vreo scăpare ţinând cont de rigurozitatea cu care cântărea fiecare cuvânt. Adică exact ideea articolului de faţă.
          Din respect pentru autorul articolului nu voi continua polemica, cu atât mai mult cu cât am avut ocazia să vă văd comentând în (prea) multe circumstanţe, de la fizică nucleară până la aviaţie, şi de la economie la istorie.

          • Da, stimate domn, se numește cultură generală.

            Tu poți să-ți scrii singur articolele pe forum și apar așa cum le scrii, egal dacă-ți verifici textul sau nu. Dar autorii articolelor de ziar nu stau în tipografie să-și culeagă singuri textele și nu stăteau nici pe vremea lui Eminescu. De asta există corectori și tot de asta existau și atunci.

      • @nnm – uite, maestre: Eminescu însuși fusese corector de ziar la Iași, cu 2 ani înainte de acele articole publicate în Timpul bucureștean:

        In prima parte a anului 1875 a pus ordine in biblioteca (…). Ramas fara serviciu, Eminescu a primit postul de corector si redactor al partii neoficiale la ziarul local Curierul de lasi, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fara semnatura

        https://cultural.bzi.ro/ratacirile-lui-mihai-eminescu-odata-cu-revenirea-in-tara-15576

        • P.S. Înainte de 1989 îl cunoșteam pe George Pruteanu și mai pierdeam vremea în librărie la el. Pe vremea când nu mai avea voie nici să publice, nici să predea, dar trebuia să trăiască și el din ceva, așa că se angajase vânzător la librărie. Dar dacă tu l-ai văzut pe George Pruteanu doar la televizor, ai putea să sari oricând indignat, dacă ți se pare că a susținut cineva că ”un vânzător de librărie știa limba română mai bine ca George Pruteanu” :)

          Așa e viața, pe lumea asta au existat vâzători de librărie ca George Pruteanu și corectori de ziar ca Eminescu.

  2. Felicitari pentru acest articol, domnule Ionel Funeriu.
    Indraznesc sa spun ca tocmai pentru folosirea formelor de exprimare arhaice romanesti este atat de placut si iubit Eminescu. Dupa parerea mea, aceasta forma de exprimare da un plus de valoare scrisului sau, asa cum si valoarea lucrurilor antice este inmiita de patina timpului, de anumite imperfectiuni de forma sau chiar amputatii din intreg.

    Dar ce sa faci, nu te poti opune trecerii timpului care aduce si schimbarea oamenilor. In ziua de azi se vorbeste extrem de mult si de repede, nu ca sa spuna ceva mai valoros ci mai mult. Iar, cum discursul se plateste pe unitatea de timp si nu de „kilogram” cuvintele devin stalcite, prescurtate iar expresiile se comprima pana ajung sa se transforme in siruri de abrevieri si acronime.

  3. Din pacate accentele barbare de tipul celor din Dilema pe care le mentionati la inceputul acestui articol, nu au fost singulare, unii au recidivat si mai traziu, ca de exemplu HTP in 2002.
    Eminescu a ramas pentru unii un poet incomod, in special pentru cei care vor disolutia nationalului, de la rusii din Basarabia, unii lideri maghiari din Transilvania, la intelectualii neo-internationalisti de tipul celui mentinat mai sus.
    Ceea ce se feresc sa spuna mai toti cei enumerati mai sus este ca nu creatia poetica a lui Eminescu ii deranjareza cel mai tare, ci publicistica, cea in care Eminescu spune raspicat ca trebuie sa devenim stapani in tara proprie, ca nu avem devoie de coloni din Rusia, Galitia sau Panonic, fie ei crestini sau nu.

  4. Domnule Funeriu,

    Toate sunt bune și frumoase, așa cum le spuneți Dumneavoastră. Totuși, dacă Eminescu nu e actualizat mai devreme sau mai târziu, mai peste vreo 200-300 de ani cineva o să se uite la opera lui și nu o să mai înțeleagă nimic, pentru că limba evalueaza. Așa mă uit la scrierile cronicarilor, sau Shakespeare în engleză originală. Textele astea sunt din ce în ce mai greu de înțeles cu fiecare secol trecând. Până și opera marelui Will a fost actualizată la engleza contemporană după 500 de ani. Altfel, cine s-ar mai duce la piesele lui, de altfel geniale?

    • Eminescu nu trebuie „actualizat”. Ar fi o monstruozitate.
      Eminescu ramine Eminescu doar asa cum a scris el atunci. Orice interventie a unui destept pe versurile sale ar fi o crima. Impardonabila.
      Cuvintele vechi pot fi explicate, in subsolul paginii ori altcumva.

      • @Victor,

        Va rog sa cautati operele originale are lui Francois Villon (sec XV) si William Shakespeare, si sa imi spuneti daca mai intelegeti ceva din textele originale.

        Tot asa se va intampla si cu Eminescu peste alti 350 de ani si chiar mai repede. Textul nu o sa mai poata fi citit, cu toate subsolurile de care vorbiti, pentru ca totul va fi arhaic pentru vremea respective, si chiar diferenta intre a imbla si umbla nu va mai exista, cu probabil verbul umbla fiind deja un regionalism si arhaism chiar si in ziua de azi, fiind inlocuit de neologisme cum ar fi perinda sau parcurge.

        Macar britanicii au fost destepti si l-au adaptat pe Shakespeare, altfel piesele lui ar fi fost uitate de vreme. De Francois Villon nu mai stie nimeni, desi a fost probabil printre primii mari poeti ai Frantei. Francezii au refuzat sa il adapteze pe Villon si efectul se vede imediat.

        • @George Gafencu – la Ion Creangă deja se întâmplă asta, copiii resping Amintirile din Copilărie pentru că sunt prea multe cuvinte pe care nu le înțeleg.

          Se întâmplă să fim și noi o dată de-acord :)

          • @Harald,

            Creanga are alte probleme pe langa limbajul invechit. E atata violenta in opera lui Creanga incat intra in ziua de azi in categoria R-rated. Ganditi-va numai la scena din capra cu trei iezi cand lupul sfasie iezii, unge cu sange toti peretii si pune capetele ranjite la fereastra. Asta ar fi fost o scena demna de un film de groaza din zilele noastre, interzis copiilor.

            Nici nu stiu cum as explica unei generatii noi bataile din Amintiri din copilarie. Pe de o parte Nica lua bataie in dreapta si in stanga mai peste tot. In acelasi timp, un parinte modern nu are voie sa-si atinga odraslele. Cam greu de explicat asta la o varsta frageda in vremurile noastre.

            Creanga o sa fie din ce in ce mai mult o problema de citit pentru copiii din ziua de azi.

      • @VictorL,

        Iata colea François Villon in franceza medievala:

        Povre je suis de ma jeunesse
        De povre et de petite extrasse;
        Mon pere n’eust oncq grant richesse,
        Ne son ayeul, nommé Orace;
        Povreté tous nous suit et trece.
        Sur les tumbeaux de mes ancestres,
        Les ames desquelz dieu embrasse!
        On n’y voit couronnes ne ceptres.

        Cunosc destul de bine franceza contemporana si chiar ceva arhaisme, insa am probleme destul de serioase in a intelege textul original. Din cauza ca francezii s-au incapatanat sa-l pastreze pe François Villon in original, mai nimeni nu il mai citeste zilele astea.

        Veti spune ca Eminescu nu e actualizat, insa deja se intampla asta. Toata proza a fost adusa la zi prin prisma ortografiei cel putin. Pe vremea lui Eminescu se folosea intensiv apostroful si cratima nu prea era cunoscuta.

        • @ George Gafencu,
          esti atent la ce scrii? cind a trait marele Will si cind Eminescu? ca sa nu te intreb de François Villon :P Nu ti se pare ca esti putin ridicol?
          Ce actualizare iti trebuie pentru „Multă lume am îmblat”? ori „Implându-și cofeile”.

          Saracul Eminescu, cum au ajuns unii sa nu-l mai inteleaga daca nu e „actualizat”.

          • @VictorL,

            Din dorinta de a ma contrazice si insulta, nici macar nu ati citit ce am spus in postarea original si in cele care au urmat.

            Nu am spus nici o singura data ca Eminescu trebuie actualizat acum. Ceea ce spuneam este ca peste alti 350 de ani, cand textul lui Eminescu teoretic o sa fie la fel de vechi ca al lui François Villom, cineva va trebui sa actualizeze poezia lui Eminescu, cu riscul ca fara actualizare nu vor mai exista cititori in romana altii decat oamenii studiind literatura. Deja traducerile lui Eminescu in diferitele limbi moderne sunt facute cu limbajul contemporan. Daca poezia original nu va fi actualizata mai devreme sau mai tarziu, romanii o sa il citeasca pe Eminescu in traducere in limba engleza, asa cum se intampla cu opera lui Villon in ziua de azi deoarece desteptii de francezi s-au incapatanat sa il pastreze pe Villon in original si nu mai inteleg multi franceza medievala.

      • @VictorL,

        Esenta la tot ceea am incercat sa spun mai sus este urmatoarea.

        Cineva poate aprecia poezia si arta ei prin sentimentul pe care il transmite in masura in care cititorul intelege ceea ce citeste sau aude, pentru ca mesajul e direct la suflet. Daca are nevoie de traducere la subsol sau prin interpret ca sa inteleaga ceea ce citeste, atunci mare parte din efectul artistic este spulberat. Citirea se transforma in efort intelectual, nu in apreciere a artei.

  5. Excelent articolul! Din păcate, multe ediţii pun în circulaţie greşeli unele mai mari ca altele. Eu însumi am scris despre „O oră să fi fost amici”, unde „oră” trebuie citit „oară”, cu sensul „dată”, singularul lui ori, căci nu e sinonumul lui „ceas”, după cum „Luceafărul” trebuie citit „Iar tu Hyperion rămîi”, nu „Iar tu, Hyperion, rămîi”, căci subiectul rămîne Hyperion oriune ar apune, soarta neputîndu-i-se schimba, şi nu e un vocativ..

  6. Bine-nteles, nimeni nu se naste respectuos, ci devine (sau nu…) in urma educatiei primite.
    Poate ma insel, dar mi se pare ca mentalitatea romaneasca nu impartaseste, spontan, ideea kantiana care pledeaza in favoarea respectului neconditionat…Noi avem nevoie de motive ca sa respectam si – ce-i si mai grav, poate!? – ca sa ne consideram demni de respect.
    Or, tema e atat de vasta, incat, ca sa fim siguri ca nu ne inselam ;), nu mai respectam pe nimeni! Suntem de neinduplecat, si mandri de aceasta performanta!

    Am reusit sa fim susceptibili si atunci cand ne place cu adevarat, ceva, sau cand, Doamne apara-ne si pazeste-ne de ispita!, ni se pare ca ne indragostim… Daca nu ma iubeste „la fel”? Daca nu dureaza? Daca nu e cum pare? Daca vrea sa ma pacaleasca?
    Daca rade lumea de mine ca-mi place Eminescu? Daca Eminescu o fi comis vreo greseala, si pic eu de prost ca n-am remarcat-o?

    Solutia : modificarea educatiei traditionale!

  7. Cred si eu ca lingvistii trebuie sa fie sistematic vizibili in cultura si sa dea tonul in ajutorul publicului, la fel cum muzicienii dau tonul in domeniul lor.

    Unele conflicte ca cele cind versuri se pun pe muzica pot fi rezolvate cu respect, in primul rind evitind pe cit posibil modificarea textului (daca nu iti place un anume text, atunci de ce il mai alegi, ca sa-l „siluiesti”?) in al doilea rind facind mentiunile de rigoare de exemplu „Adaptare dupa XXX, titlul original YYY”.

    Isus s-a descurcat pina acum la Cina cea de taina fara cravata, iPhone si deodorant.

  8. Si eu cred ca o buna doza din farmec este data de cuvintele „vechi”, al caror inteles este mai suculent, mai …fermecator.
    Ma gandam la „Levantul” lui Cartarescu, „geme” de astfeld e cuvinte, fara ele ar mai fi fost ce e? Doar prima oagina te umple de ….ceva.
    „Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare,
    Mări pe care vase d-aur port piper şi scorțişoare,
    Părînd piepțeni trecuți molcom printr-un păr împarfumat,
    Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat,
    O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu,
    Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu!
    O, Levant, Levant ferice, cum nu simți a mea turbare,
    Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare
    Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sîn,
    De cînd sunt deştept pe lume, de cînd ştiu că sunt român!
    Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare
    Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare,
    Preste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpîni deplin
    Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn!”
    Crede cineva ca asa se vorbeste acum? :P
    Lucori,piepțeni, împarfumat (asta da, il mai aud rostit prin Banat -bai, ce te-ai împarfumat!)
    Ceriul, nouri. turbure, pept (da, si pe asta-l mai aud, la fel fer in loc de fier), preste la fel, lunge…asta e a la Eminescu, parca.
    Dar farmecul, oh, farmecul….n-as fi cumparat „Levantul” daca nu existau aceste cuvinte.

  9. „vechi și popular” cel putin pentru aceste doua elemente poezia lui Eminescu ar trebui conservata.

    Ritmul, nuantele, frumusetea imaginilor sugerate poarta o semnatura unica – Eminescu.
    Mi se pare bine venit ca cineva atrage atentia asupra unor neatentii – cei care vor sa se corecteze se vor corecta, dar multi poate ca nu sunt interesati.

    Mi-a facut o mare placere sa va citesc articolul – multumesc.

    • …in plus, fondul, substanta, geniul scrierii sale. Am mai subliniat in alt comentariu anterior viziunea lui Eminescu asupra Universului, inainte ca Einstein sa-si fi formulat celebra sa Teorie a Relativitatii. Si astazi ma minunez de cate lucruri noi descoperi revenind in timp asupra Operei sale sale…

      • Aveti dreptate.
        Si as mai adauga ca exista o multitudine de aspecte pe care Eminescu a incercat sa le surprinda.
        O minte geniala si un suflet sensibil.

  10. Alta, tot din „Levantul” daca tot il am deschis :P
    „Ese-o lacrimă dân ochiul chinuitei de amoriu;
    Să focalizăm pre dânsa si cu incetinitoriul
    Să o urmârim cum curge pă obraz pă lânga nas,
    Și cum scânteindă pică înspre apele de stras.
    Stop imagine! Gros-planuri pâna sfera ce sclipește
    Între cer și între mare s-umflă, se curbeaza , crește
    Pâna împle tot ecranul și atuncea poți zări
    O imagine într-însa: ceruri roz-liliachii”
    hopa, il gasim aici si pe împle..dupa cum il gasim si pe umple.
    Un amestec de vorbe vechi si d-alea noiu, nu? S-ar cuveni sa le schimbam?
    Nu.

  11. Cred că pentru foarte mulți îndemnul din titlul de mai sus este o „predică pentru deja convertiți”…Așa cum în rîndul muzicienilor se practică respectul pentru partitură (intenția compozitorului), ar fi normal să așteptăm din partea lor și respect pentru textul literar transpus muzical. Ambele situații pot fi unele de voeux pieux , diverse considerente riscă un atentat la adresa respectului. S-a întîmplat și la case (mai ) mari [ e.g. în arhiva lieder.net putem constata că în punerea pe note a goetheanului Erlkönig (Craiul ielelor) mai mulți compozitori au comis vreo zece abateri de la original ], se va mai intimpla… În ce privește Revedere, ar trebui să avem acces la manuscrisul compoziției pentru a vedea în ce măsură i se poate face lui Aurel Eliade reproșul „lipsei de respect”, intervențiile în text nu au nici măcar scuza unei mai bune adecvări a textului la muzică. Pe de altă parte, nu știu dacă e rolul interpreților să facă „îndreptări tacite” abaterilor, a le reproșa lor „lipsa de respect” e, ca să spun „muzical”, barking at the wrong tree…(nu găsesc ceva neaoș la fel de expresiv). Nicolae Herlea este, într-adevăr un interpret ideal , de lied, în speță, spre deosebire de mai junele Bogdan Baciu, a cărui ținută interpretativă îmi pare mai mult una de operă. Și a propos de mai junele interpret, am aflat că doar studiile inginerești și le-a făcut la Arad, cele de canto le-a făcut la Cluj; cu maliție, dar și cu regret, am să spun că nutresc oarescari mărunte îndoieli că ar fi interlocutorul ideal pentru dezbateri pe tema invocată de domnul profesor : „…Debutul meu solistic în această lucrare [Carmina Burana, n.m] a fost însă precedat de abordarea ei în Corul Filarmonicii din Arad, unde am activat ca şi corist vreme de patru ani şi unde ascultam cu plăcere de fiecare dată părţile solistice şi de ce să nu recunosc, visam ca într-o zi să cânt ca şi solist.” (dintr-un interviu la Radio România Muzical)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ionel Funeriu
Ionel Funeriu
Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Pornind de la această teorie, a propus o nouă metodologie a editării clasicilor expusă în volumul Al. Macedonski. Hermeneutica editării. În ultimii ani, a publicat lucrări destinate familiarizării publicului larg cu aspectele filologiei, Biografii lexicale fiind un astfel de exemplu.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro