Aparent mereu un subiect de actualitate, salarizarea personalului didactic a încins iarăși spiritele profesorilor și pe cele ale sindicaliștilor. Noua lege a salarizării prevede ca salarizarea profesorilor să fie orientată de performanța acestora: un profesor cu rezultate mai bune va avea un salariu mai mare decât altul a cărui activitate este mai puțin performantă. Reacția sistemului nu s-a lăsat așteptată și a fost dezamăgitoare, dar previzibilă, din păcate. Profesorii vor salarii mai mari, dar să nu se schimbe nimic, așa cum am arătat într-un alt articol, „Vrem salarii mari, dar să nu se schimbe nimic”.
FSLI declară că aplicarea unor criterii obiective de performanță în învățământ este aproape imposibilă din cauza programelor școlare depășite și a lipsei unor instrumente de evaluare a activității profesorului. Este cel puțin regretabil că tocmai cei care întrupează zeul nemilos al Evaluării în România se declară neputincioși în a defini criterii de performanță pentru a se autoevalua. Dacă nu avem aceste instrumente, înseamnă că este un moment oportun să le realizăm!
Evaluarea profesorilor este o problemă care mă preocupă încă din primii ani de învățământ, pentru că raportul anual de autoevaluare, singurul care cere tuturor profesorilor să reflecteze măcar o clipă la activitatea lor la clasă, este o mascaradă ieftină, un calcul matematic care „trebuie să dea cel puțin 86 de puncte” pentru calificativul „foarte bine”. Atât și nimic mai mult. Și dacă nu ai abateri grave de disciplină, dacă nu te-a căutat poliția, televiziunea sau inspectoratul, vei avea minunatul calificativ „foarte bine”, pentru că prietenii tăi, colegii, și bietul director vor numai bine întregii școli. Calificativul acesta îți permite să te înscrii la gradele didactice.
Nu putem avea un sistem de educație calitativ, dacă activitatea profesorilor nu este urmărită și evaluată. Orice demers profesional trebuie să aibă și feed-back, pentru că acesta oglindește activitatea și permite corectarea acesteia. Evaluarea nu trebuie gândită ca un mijloc stalinist și rău-voitor de urmărire a orelor de curs, ci ca o reflectare a activității didactice: dacă rezultatele nu sunt satisfăcătoare, e nevoie de corecții. Cu toate acestea, profesorii continuă să se comporte ca o castă care impune reguli proprii și cere privilegii.
Este de la sine înțeles că salarizarea profesorilor pe criterii de performanță este necesară pentru un învățământ de calitate. Nu vom avea rezultate până când nu vom reuși să deschidem ușile sălilor de clasă, să aflăm ce se întâmplă înăuntru și să reacționăm (http://revista22.ro/70250622/deschidei-uile-slilor-de-clas-domnule-ministru.html). Am cunoscut profesori excepționali, cu vocație, care sunt dedicați și contribuie la dezvoltarea copiilor, profesori care ghidează și îndrumă, profesori model de la care eu însămi am preluat metode pe care le-am aplicat mai târziu. Ei trebuie recompensați, răsplătiți pentru munca lor și apreciați. Ceea ce definește un profesor dedicat este faptul că el se implică în activitatea didactică. Am întâlnit mulți profesori pentru care cele cincizeci de minute petrecute în clasă sunt o corvoadă, profesori care se așază la catedră și nu se ridică decât pentru a ieși din clasă, profesori care nu reușesc să capteze atenția copiilor sau profesori cărora nu le pasă dacă „elevii nu învață”. Aceștia aruncă eșecul didactic în cârca copilului leneș și nu își asumă rezultatele slabe ale elevilor.
Ideea de urmărire a progresului școlar al elevilor ca mijloc de evaluare a profesorilor nu este nouă. În anul școlar 2011-2012, ministrul educației a creat doi parametri care ar fi putut permite monitorizarea activității cadrelor didactice: testarea inițială raportată la o testare finală. Rezistent la schimbare și foarte adaptabil, sistemul a reușit să lupte cu balaurul, manipulând toată procedura. Șefa de catedră de la momentul acela ne-a recomandat cu căldură să corectăm cu maximă exigență testele inițiale și să dăm note mai mici, iar testele finale, cu maximă indulgență, astfel încât notele să fie evident mai mari, iar progresul elevilor, vizibil și considerabil. Metoda a eșuat, dar a rămas necesitatea realizării unor mijloace de evaluare.
Din pricina stării nefericite a învățământului actual (directorii nu sunt stimulați suficient să urmărească activitatea profesorilor, părinții sunt adeseori masă de manevră pentru diriginți, supunându-se orbește acestora, inspectorii de specialitate sunt aglomerați cu inspecțiile de grad), cred că singurul mijloc de evaluare a profesorilor este acela al unei testări inițiale naționale. Funcționalitatea acesteia am definit-o în următoarele puncte:
- Testele naționale inițiale verifică competențele elevilor și măsura în care a existat un progres în anul școlar precedent. De exemplu, elevul Andrei al profesorului Dima a dat o testare inițială în septembrie 2015; în septembrie 2016, Andrei dă o altă testare inițială, iar rezultatul acesteia este comparat cu rezultatul din anul anterior. În funcție de cele două testări, se stabilește dacă profesorul Dima își face treaba bine sau nu. Sigur, nu sunt analizate rezultatele unui singur elev, ci ale tuturor elevilor aceluiași profesor.
- Testele naționale inițiale verifică competențele pe care elevii ar fi trebuit să le dobândească în anul precedent, competențele enunțate în programa școlară, dar și competențe de bază: înțelegerea textului, lectura critică etc (competența înseamnă a ști să faci).
- Aceste teste iau locul testelor inițiale clasice organizate și corectate de profesorii de la clasă care pot trăi ispita de a nu fi tocmai obiectivi.
- Fiecare test va include întrebări aparținând mai multor discipline (baremul de corectare trebuie adaptat acestui tip de evaluare), astfel încât se vor organiza trei probe, de exemplu:
- Comunicare (limba română, limbi străine);
- Științe (matematică, biologie, fizică, chimie, după caz);
- Societate (istorie, geografie).
- Subiectele se pot organiza după modelul evaluărilor naționale pentru clasele a II-a, a IV-a, a VI-a, care cuprind itemi asemănători testelor PISA, vizând verificarea anumitor competențe (http://subiecte2014.edu.ro/2014/evaluarenationala6/modeleteste/).
- Testele naționale inițiale nu verifică cunoștințe, ci deprinderi, abilitățile copiilor de înțelege un text și de a gândi, de a analiza și de a reda rezultatul raționamentului lor.
- Profesorii nu pot supraveghea elevii din școala în care sunt încadrați, de aceea ei vor fi distribuiți pentru supravegherea elevilor din alte școli.
- Profesorii nu corectează lucrările elevilor din școala în care lucrează; așa cum se întâmplă în cazul tuturor evaluărilor naționale, lucrările ajung la o altă școală sau la un centru de evaluare.
- Notele elevilor trebuie trecute în catalog pentru a-i stimula pe elevi să fie prezenți și să se pregătească.
Subliniez faptul că aceste teste verifică progresul elevilor; notele copiilor nu sunt relevante pentru evaluarea profesorilor. Un profesor nu este afectat de această evaluare dacă lucrează în mediul rural sau în zonele defavorizate, pentru că ceea ce se urmărește este cum au progresat elevii, chiar dacă asta înseamnă că au învățat să scrie, să formuleze propoziții cei care nu aveau aceste competențe. Cu alte cuvinte, relevantă este dinamica de la un an la altul și nu media clasei.
În plus, datele referitoare la progresul elevilor unui anumit profesor (datele definesc progresul, staționarea sau regresul) sunt centralizate și sunt comparate cu rezultatele celorlalți profesori. Profesorii din pătrimea superioară pot promi bonusuri, iar cei din pătrimea inferioară trebuie ajutați să-și îmbunătățească activitatea didactică. Dar în anul școlar următor, aceiași profesori se pot situa în altă categorie, dacă se observă un progres, și atunci și ei pot fi recompensați.
De asemenea, e o practică generalizată ca profesorii care sunt nemulțumiți de o clasă – pentru că elevii „nu învăță”- să renunțe la acea clasă și aleagă în anul școlar următor o altă clasă în încadrare, aruncând eșecul lor în cârca altui profesor. Nu trebuie să existe posibilitatea de a renunța la o clasă decât în cazuri excepționale. Profesorul trebuie să-și asume rezultatele elevilor săi. Dacă elevii au rezultate proaste, vina îi aparține în bună măsură profesorului și mai puțin elevului.
În concluzie, consider că se pot găsi soluții pentru evaluarea profesorilor, în măsura în care profesorii își doresc aceasta. Și pentru că nu doresc ei înșiși să îmbrățișeze schimbarea, calitatea învățământului nu va crește.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Există şi acum un sistem care recompensează „performanţa”: gradaţiile de merit – 25% din salariu. În 90% din cazuri ele se acordă profesorilor care au sprijin la inspectorat (fac parte din partidul aflat la putere) şi/sau contra şpagă. La fel se va întâmpla şi cu criteriile de performanţă pe care le vrea domnul Cioloş.//
Asta e antologică:
„Dacă elevii au rezultate proaste, vina îi aparține în bună măsură profesorului și mai puțin elevului.” De unde or scoate domnule trăznăile astea? Ca şi cum ar fi vorba de realizarea unor produse slabe calitativ, caz în care vina aparţine fabricantului.
Daca rezultatele elevilor nu depind de profesori, atunci de ce mai avem nevoie de profesori?…
Le dam copiilor manualele acasa, ii chemam la sfarsit de semestru sa dea un test de cunostinte si gata!.. am rezolvat problema. Facem si economie la bugetul de stat.
Un profesor care nu reuseste sa-si invete elevii nimic tot anul este platit de pomana. Daca nu e capabil sa le trezeasca interesul, nu e dascal.. e doar un papagal.
E evident pentru ce avem nevoie de profesori: ca să-i înveţe pe cei care vor să înveţe.
Profesorii pot să-i şi stimuleze pe unii care nu au ideea asta din familie, dar nu pot face minuni.
Din păcate majoritatea elevilor vor doar diplome fără efort.
Iar dacă pentru diplomă e nevoie de efort, mulţi preferă să renunţe la diplomă.
Du-te din curiozitate într-un liceu industrial sau agricol şi întreabă-i pe elevi cât timp alocă zilnic temelor sau care e ultima carte pe care au citit-o. Pe marea lor majoritate îi vei amuza teribil.
Mie nu mi se pare atat de evident. Daca un elev vrea sa invete, credeti ca mai are nevoie de profesor in 2016? O fi mai complicat sa invete sa scrie si sa citeasca singur, dar mai departe totul se gaseste in carti si pe internet.
Daca nu poate sa-l motiveze, daca nu poate sa-l indrume, daca nu poate sa-i ofere o viziune si o cale de a-si atinge telurile, degeaba sta la catedra. Copiii pot sa citeasca manualele singuri. La nevoie le facem ceva mai explicite, oricum va fi mai ieftin sa reeditezi manualul decat sa platesti zeci de mii de cadre didactice.
Daca ma duc la un liceu agricol, cati elevi sunt acolo pentru ca si-au dorit sa invete sa faca agricultura?
Restul sunt rezultatul unui sistem de invatamant mincinos. Profesori, inspectori si functionari prin minister care ii mint pe copiii astia si pe parintii lor. Mint pentru ca tot ce vor este un loc de munca lejer.. sa le iasa norma de ore ca sa-si ia banii. Altfel la liceul agricol nu ar reusi prea multi la examenul de admitere… cu atat mai putin sa treaca clasa. Dupa cativa ani toata lumea ar sti ca nu te duci la liceul ala doar ca sa-ti iei o diploma inutila. Dar pentru a ajunge acolo trebuie sa renunte niste profesori la ipocrizii si sindicatelor sa le pese cu adevarat de meseria asta, nu doar de bani.
Fii serios.
Ar mai apela la meditaţii părinţii şi elevii care vor şă înveţe, dacă elevii ar putea să înveţe singuri?
Şi să nu bagi clişeul cu profesorii care îi obligă să vină la meditaţii, că altfel nu-i trec clasa.
Vorbesc de copiii care se pregătesc şi cu meditatori particulari, pentru Bac şi pentru facultate.
Şi aici vorbim de cei buni. Dar nici ei nu pot să înveţe singuri.//
Chiar dacă elevii din liceele industriale şi agricole nu şi-au dorit să fie acolo, diploma de Bac le deschide drumul către facultate.
Dar majoritatea nu vor să facă nici un efort ca s-o obţină.
Liceul meu organizează meditaţii gratuite pentru Bac cu elevii claselor a XII-a. Vin doar 10% dintre ei.
Şi ai ocolit elegant întrebarea cu ultima carte citită de aceşti elevi. Din iniţiativa lor sau a părinţilor, dacă profesorii „nu reuşesc să-i inspire”.
Ăştia sunt elevii din România.
Poţi să duci un cal la apă, dar nu-l poţi face să bea, dacă el nu vrea.
Proverbul românesc adecvat situaţiei e mult mai dur.
Invatarea nu depinde numai de professor. Asta se stie foarte bine.
In ultimii 20 de ani insa, invatarea a ajuns sa depinda din ce in ce mai putin de profeosr.
Avem o educatie multi-institutionala de facto asa ca nu putem sa masuram eficienta acesteia prin doar una din institutiile participante -anume scoala.
Prin institutie inteleg familia, grupul, mediul informational…
Ca sa ai un invatamant de calitate trebuie sa oferi tinerilor dispusi sa intre in sistem salarii care sa-i motiveze. Nu 800 de lei pe luna si, poate, un bonus de 100 de lei daca atinge un target stabilit de o comisie de evaluare care habar nu are de realitatea cotidiana cu care se confrunta acel tanar profesor. Demersul asta va avea rezultate pe masura: aceiasi oameni demotivati si plictisiti vor afisa rezultate pe hartie ca sa incaseze vreun bonus al carui valoare nu va acoperi, probabil, costul unei perechi de pantofi decenti.
Iar asta e doar una din problemele sistemului de invatamant de la noi. Se mai adauga clase mult prea mari – 30 sau chiar 35 de copii e aberant – , programe supraincarcate, scoli insuficiente in mediul rural, scoli prost dotate, parinti indiferenti sau obsedati de note si, nu in ultimul rand, statutul social absolut lamentabil al profesorilor. Cine isi imagineaza ca dezastrul de poate corecta cu bonusuri „pentru performanta profesorilor” traieste in alt univers.
Scoala nu are cum sa fie mai buna decat societatea. Care sunt valorile societatii noastre? Ce vrem sa facem cu copiii nostri? Pe noi ca societate ar trebui sa ne evaluam mai intai, inainte de a purcede la alte „reforme” fanteziste in invatamant.
„Scoala nu are cum sa fie mai buna decat societatea.”
Este un cerc vicios. Scoala nu se schimba din cauza mentalitatilor iar mentalitatile nu se schimba din cauza educatiei (in care intra si scoala). Tocmai din aceasta cauza, (de departe) cel mai important pas pentru reformarea educatiei este schimbarea radicala a programei scolare, in asa fel incat aceasta sa puna (masiv) accentul pe dezvoltarea gandirii critice (si nu pe memorare mecanica – cum este in prezent). Acest lucru nu se poate face, insa, cu o programa supraincarcata, care face ca elevii sa nu mai aiba timpul necesar si motivatia (intrinseca) pentru aprofunadarea cunostintelor.
P.S. Dezvoltarea constiintei civice este un alt obiectiv important fara de care societatea romaneasca nu are nici o sansa sa se schimbe.
Stimate Cetatean, dezvoltarea gandirii critice nu se face „din programa”, ci din practica dialogului la clasa. Mai ales tinerii mei colegi sunt foarte refractari la strategii care sa dezvolte capacitatea de gandire si exprimare a elevului de gimnaziu; ii auzi zicand: „i-am dictat o singura pagina si nici pe aia nu mi-a invatat-o”; a se vedea cuvintele „mi-a” – mie, mi – asta va spune ceva?
@crin
Dezvoltarea gandirii critice nu se poate face (in conditiile actuale) DECAT prin schimbarea radicala a programei scolare, reflectata in continutul manualelor scolare si a metodelor de predare (inclusiv prin folosirea computerelor), in asa fel incat sa nu mai existe nici o „portita de scapare” pentru „mai tinerii dvs. colegi” in a insista pe memorare mecanica. In caz contrar, „mai tinerii colegi (de fapt, majoritatea profesorilor din Romania), foarte refractari la strategii care sa dezvolte capacitatea de gandire si exprimare a elevului de gimnaziu„, vor continua sa faca ce stiu ei cel mai bine – isi vor „recita” in continuare lectiile si se vor mira ca elevii nu au motivatia necesara sa le „toceasca”: „i-am dictat o singura pagina si nici pe aia nu mi-a invatat-o„.
Nu vreau sa fac aprecieri asupra propunerilor de evaluare a profesorilor. Sau sa fac propuneri, departe de mine gindul.
Ceea ce ma mira este ca dna Cristina Tunegaru, o profesoara inca tinara, nu are nimic de preluat de la fostii ministri; par egzamplu, Andronescu, Miclea, Funeriu si ceilalti trecatori.
Vine cu propuneri de parca ar fi pe un teren nedefrisat si ne propune cum sa-l folosim.
Nu cred ca dna Cristina Tunegaru a facut parte dintre protestatarii care umblau cu pancarta „noi v-am votat, voi ne-ati inselat!” Dar chiar sa nu fi fost niciun ministru (ori un „gest” al unui minstru) demn de atentia dnei profesoare?
Comunistii au vrut distrugerea lumii vechi si reconstructia alteia noi, cu „omul nou”.
@victor L (20/01/2016 la 9:38)
„Nu cred ca dna Cristina Tunegaru a facut parte dintre protestatarii care umblau cu pancarta “noi v-am votat, voi ne-ati inselat!” Dar chiar sa nu fi fost niciun ministru (ori un “gest” al unui minstru) demn de atentia dnei profesoare?………..”
Nici eu nu cred ca victor L a facut parte dintre protestari da comenteaza (ca si mine sau altii pe acest blog). Care-i o fi ratiunea acestui argument ? O fi a „omului nou revolutionar” creat de comunistii care au vrut distrugerea lumii vechi si reconstructia alteia noi?
@ Vasile M,
greseala mea; voiam sa spun ca nu o cred pe dna Cristina Tunegaru printre acei profesori interesati doar de salarii.
Merit o palma; pleosc.
Dar stai blind cu acuzele despre omul nou in persoana mea.
Insa daca doar atit ai inteles din postarea mea … :P
E de bun simț introducerea unui astfel de sistem dar greu de realizat în practică din cauza rezistenței la schimbare. Ce profesor cu gradul 1 de la un „liceu de renume” o să fie de acord cu un astfel de sistem dacă o să îl pună pe el la același nivel cu un începător de la o școală de țară sau chiar mai jos? Prea puțini.
Din pacate, pur si simplu nu exista „criteria obiective de performanta” pentru munca unui profesor.
Nimic nu e mai contraproductiv decat sa cauti noaptea o pisica neagra intr-o camera unde nu-I lumina si unde nu-I nici o pisica…
Stiu ca „tehnocratii” au venit cu aceasta marota a „criteriilor de performanta” – in realitate doar un praf in ochii cetetenilor europeni, pentru a justifica o asa-zisa „grija” pentru fiantele Uniunii Europene in ce priveste salarizarea functionarilor europeni.
Dar, ca orice masura luata „de ochii lumii” a ajuns sa fie crezuta chiar si de catre cei care au luat-o constienti fiind de ineficienta ei.
Pur si simplu nu se poate masura „performata” unui professor la catedra. Sunt zeci de exemple care se constituie in tot atatea argumente.
Iata unul:
Ai 20 de elevi in clasa. 18 sunt buni si progreseaza repede. Doi sunt insa mai inceti, progreseaza atat de incet incat nu ai nici o sansa sa-i aduci la nivelul minimal DACA nu te ocupi special de ei.
Ce alegi: ii lasi pe cei doi sa „progreseze” de la nota 2 la nota 3 si te ocupi de ceilalti (avand astfel o nota mare tu la criteriul de performanta) sau te ocupi de astia doi, progreseaza de la 2 la 5, dar ceilalati progreseaza mai putin, deoarece nu ai avut cum sa-i ridici si pe ei,,, si iei astfel nota mica tu la criteriul de perfomanta.
MAi vreti un exemplu? Ce faci daca iti este pur si simplu imposibil sa generezi un progress notabil, din cauza unor mari probleme de disciplina la clasa. Ai de ales: dai de pamant cu dirigintele (nici el nu are nici o vina, dar cineva plateste, nu?) sau schimbi tu clasa – evident asta nu duce la nici un progress pentru elevi, dar scapi tu…
Mai sunt si uriase probleme practice, de evaluare, de coruptie , de distragere a atentiei de la invataare la simpla notare, presiunea care s-ar pune asupra parintilor pentru meditatii, ca sa ia nu numai elevii note mari ci si profesorii …
De-asta spun: criteria obiective de performanta in invatamant sunt pur si simplu imposibile.
====
Care ar fi atunci Solutia?
1) Analiza statistica detaliata a salarizarii (povestea asta cu salarii mici si mari nu este absolut deloc elocventa, chiar induce in eroare, mai apare si tampeni aia cu salariul mediu – alta gulguta fara sens…)
2) Modificarea continutului normei didactice, prin reducerea numarului de ore si adaugarea in norma a orelor de cerc si de pregatire extrascolara)
3) Cresterea ponderii avantajelor ne-salaraiale a cadrelor didactice – bonuri de naveta, bonuri de carte de specialitate
4) Introducerea unui system de pregatire /reciclare periodica cu stagii in strainatate – sunte bani la greu in fondurile europene pe partea de educatie…
5) Introducerea „normei suplimentare voluntare” – altfel spus, crearea unor ore de cerc si pregatire sportia etc. precum si de surpaveghere in timpul vacantei, platite suplimentar cu echivalentul a 1/2 din salariul minim in system (sau ma rog, alta valaore) – evident de aceasta norma ar beneficia cei la inceput de cariera de obicei fara familie sau oricum cu mult mai multa energie…
si ar mai fi
DAR trebuie sa iesim din aceasta gandire paguboasa a „maririi salariilor” si a „criteriilor de performanta”. Salariile nu pot fi marite semnificativ orice ai face iar criteria de performanta cum am aratat mai sus – pur si simplu nu exista.
Cu aceleasi probleme se confrunta si mediul privat atunci cand isi evalueaza angajatii. Oare trebuie sa reinventam roata? Macar sa ne uitam ce fac alte tari in domeniul asta..
Aveti 2 copii prea slabi in clasa? Cine i-a trecut clasa?.. Poate FSLI ar trebui sa propuna parlamentului o schimbare in acest sens, sa se aplice sistemul de credite ca in alte tari – promovezi materia, nu clasa. Aveti „mari probleme de disciplina la clasa”? In traducere libera, aveti copii demotivati. Hai sa vedem ce putem face sa-i motivam… oare profesorul stapaneste toate metodele moderne de pedagogie si nici una nu da rezultate? Daca le retragem alocatiile celor care nu invata deloc si le crestem celor cu rezultate bune?
Solutii se gasesc. Important este ca sistemul sa vrea sa evolueze.
Nu sunt aceleasi probleme, pentru ca responsabilittea profesorului e sociala, nu materiala.
Este adevarat ca in mediul privat exista criterii de performanta. Dar a auzit cineva de „legea criteriilor de performanta a firmelor din Romania?” Fiecare firma are propriile criterii.
Ideea ca s-ar putea realiza niste criterii nationale care sa fie valabile si pentru un colegiu national si pentru o scoala de la tara, este o utopie. Planificarea centralizata nu a functionat in nici un domeniu. De ce ar functiona in educatie?
Pe de alta parte nu stiu de ce toti birocratii (sau cei cu apucaturi birocratice) cred ca lor le pasa mai mult de copiii altora decat parintilor de proprii copii.
De ce nu am avea atunci incredere in parinti in momentul in care am decide la care scoala merita sa ne ducem copiii (si indirect ce profesori merita sa primeasca salariu)?
Si cum nu toti suntem specialisti in matematica, limba romana si limbi straine, MEN poate realiza o serie de aplicatii de tip test grila si sa incurajeze parintii sa isi testeze copiii sa vada daca acestia si-au insusit notiunile de baza. Va exista in acest fel o presiune pe profesori si apoi pe scoala.
Credeti-ma ca nimic nu il va motiva pe un profesor decat ideea ca isi pierde locul de munca (cred ca restrangerea de activitate este cel mai rau lucru care i s-ar putea intampla unui profesor).
@ Paul_ – dacă în asta constă motivația profesorului, sistemul public va sfârși prin a fi format numai din incompetenți. Orice profesor cu vocație și cu o stimă de sine autentică va refuza să facă parte dintr-un asemenea sistem, iar asta pe bună dreptate. Pierderea locului de muncă e o motivație negativă, care n-ar trebui aplicată nici categoriilor sociale extrem de modeste, cu-atât mai puțin profesorilor.
Dincolo de lozincile care le spun cei de la HR, cam asa functioneaza firmele private. Si puteti include aici inclusiv cele de IT (pe care le cunosc mai bine).
Există într-adevăr și firme private care funcționează așa, dar nu obțin cine știe ce rezultate. În orice domeniu, dar mai ales în IT, oamenii trebuie motivați încurajându-i să realizeze lucruri despre care și ei înșiși cred că sunt peste posibilitățile lor. Iar rezultatele pe care le obțin astfel sunt surprinzătoare.
Nu cunosc suficient sistemul de învățământ ca să găsesc sugestii concrete pentru a motiva profesorii, dar pierderea locului de muncă nu e o motivație convingătoare pentru nimeni. Pentru că nu poate duce la vreo realizare. A-și păstra locul de muncă nu e o realizare pentru nimeni, e doar un prag minimal în activitatea pe care o desfășoară oricine.
Dorinta de realiza lucruri noi, de a dovedi celorlalti ca meriti sa faci parte dintr-un coletiv, etc sunt foarte importante. Dar cred ca cel putin la inceput, ca tinar angajat, vrei cel putin sa iti pastrezi locul de munca castigat. Si asta se poate face numai prin seriozitate si munca. In timp apar si alte lucruri pentru petru care merita sa depui efort.
In ce priveste evaluarea in sine, ea trebuie sa tina seama de coordonatele muncii profesorului, ea este subiectiva prin excelenta, dar asta nu inseamna ca nu trebuie realizata.
– Sedintele cu parintii trebuie si acestea introduce in norma si impusa o frecventa (HG sau lege)
– CV-urile cadrelor didactice trebuie sa fie publice, prin punere pe web-site-ul scolii respective – aceasta prin ordin de ministru
– Participarea la sesiuni de comunicari stiintifice – trebuie stabilit un minim si, in parallel impusa organizarea lor de catre inspectoratele scolare (prin ordin de ministru)
Trebuie reuntat la rapoarte de autoevalaure si alte asemenea.
Cea mai buna evaluare ar vebi insa prin cresterea transparentei proceului educative astfel incat parintii sa aiba informatii suficiente despre scoli. Acum acest lucru este imposibil, din lipsa cvasitotala ede informatii despre scoli.
Scolile ar trebui sa fie clasificate in curriculare si non-curriulare, ele din urma ar fi supuse doar evaluarilor, programele fiind liber la modificat… (exista un exemplu de acest fel in UK)
Si ar mai fi.
Dar tot spun acest lucru: trebuie facuta toata reforma deodata, nu merge cu carpel. Un system de evalaure al profesorilor este imposbili si chiar daca s-ar imagina unul, in lipsa reformei generale ar fi cu siguranta ineficient.Dedalus
Of, mare dreptate aveti! de v-ar asculta cine trebuie! criterii de performanta pentru romanul nostru inventiv? in anii pe care i-am petrecut la catedra am vazut de foarte multe ori cum se poate pacali sistemul si cum calificativele sunt acordate – de foarte multe ori – in functie de cat de bun aghiotant este profesorul; raportul de activitate – un demers pe care il coonsider mai curand umilitor, mai ales din cauza ca presupun ca nici nu mai este citit; performanta in functie de rezultatele de la EN? nimic mai simplu: las corigenti „la greu”, ca sa nu intre in EN… da’ de ce au ramas corigenti? pai din cauza ca nu vor sa invete; se stie ca romanul nostru este foarte inventiv cand vine vorba de a confectiona hartii, a invatat foarte repede cum se alcatuiesc dovezile activitatii lor desfasurate pentru binele copiilor din scoala.
Vorba cuiva: de ce simplu, cand se poate complicat? de ce sa invatam sa cooperam, cand ne putem scoate ochii si se da liber la lingusire? In ce ma priveste, cand ma uit in programa a impresia ca o multime majoritara nici nu a citit programa cu atentie.
Total de acor. Cu o singura remarca: nu este suficient un test initial la inceputul anului scolar cand performantele elevilor pot fi biasate de perioada de inactivitate din timpul verii. Ca orice demers care se vrea sa fie cat mai aproape de o fundamentare stiintifica, este nevoie de o evaluare initiala, la inceputul anului scolar, si o evaluare finala, la sfarsit de an scolar. Cred ca doar in acest fel rezultatele elevilor vor reflecta real munca profesorului de la cetedra.
Sunt cativa ani de cand nu mai sunt profesoara, dar eu imi amintesc altfel sistemul de invatamant. E un sistem real, profesorii sunt rotite din acesta si simt ca si cei de mai „sus”sunt ca ei, tot rotite, ca nimeni nu are o viziune, o filosofie, o credinta dupa care sa construiasca SISTEMUL, pentru a sluji elevul, puiul de om pe care il formeaza.
Profesorii sunt oameni care au iubit cu adevarat un domeniu de cunoastere, ca e el biologie, muzica, chimie, toti au facut studii superioare in acele domenii si acum predau baza, cele mai elementare notiuni, mereu si mereu. E placut sa vezi ca le starnesti si copiilor interes pentru „materia” care te-a fermecat candva pe tine, dar, ca adulti, cred ca profesorii ar avea nevoie de mai mult, cred ca in patria noastra ei s-au rupt de mult de identitatea lor stiintifica – biolog, chimist, pianist, pictor, filolog. Sunt multi oameni blazati, care nu mai iubesc invatamantul, nici chimia, nici educatia, care vin la singurul serviciu despre care stiu si cred ca le va mai oferi vreodata ocazia sa-si justifice macar studiile, daca nu si visele din tinerete.
Parintii nu mai au respect pentru scoala, iar copiii stiu asta. Mi se pare incorect sa vorbiti despre educatie si rezultate scolare fara familie. Cati parinti participa la sedintele cu parintii? Cati sunt interesati de cat STIU, nu de notele copiilor lor? Cati au competenta de a intelege ei insisi lectiile de clasa a saptea? Copiii lor stiu ca mama si tata nu au habar despre ce e vorba si ca, deci, se poate trai bine-mersi fara notiunile predate degeaba la scoala.
Invatamantul de masa are nevoie de salarii mai mari, mult mai mari pentru TOTI cei care il slujesc. Abia apoi, dupa ce acesti oameni, care se ocupa de copiii nostri si de sufletele lor, vor avea suficienti bani cat sa-si permita sa fie bucurosi ca au ales aceasta cariera, putem vorbi de un plus pentru cei care fac performanta. Care performanta se poate face doar cu un copil sustinut de familie pe drumul (greu) al cunoasterii.
Părinții nu au cum să mai aibă respect pentru școală, în vremurile actuale. În urmă cu 100 – 120 de ani, un agricultor analfabet avea în mod inevitabil respect pentru ”domnu’ învățător”, la el se ducea să-i scrie scrisorile și să i le citească pe cele primite. Astăzi, majoritatea familiilor civilizate se află mult peste nivelul cadrelor didactice de la clasele I-VIII. Însă nici în urmă cu 100 – 120 de ani, judecătorul sau avocatul nu se duceau la domnu’ învățător cu scrisorile, aduceau guvernantă pentru copii din Franța sau din Germania.
Școala nu mai e azi vreo realizare, e o simplă obligație a copilului, venită la pachet cu o mulțime de obligații pentru părinți. Ce-ar fi de respectat aici?
Scoala e institutia inventata de oamenii civilizati pentru a educa tinerii speciei. Nici in urma cu 100 de ani nu se lasa instructia in seama guvernantei!
Mai mult, scoala este mediul unde un copil ia contact cu generatia lui, unde isi descopera locul in ierarhia sociala, din multe perspective: vede daca e mai pregatit sau nu decat altii, daca e mai frumos, mai puternic, mai popular, mai sensibil, mai de succes decat altii. Respectul de sine creste sau scade in functie de astfel de indicatori. Scoala e un loc unde copii sunt disciplinati: in fiecare saptamana, la aceeasi ora, vorbim despre plante!
A nu avea respect pentru aceasta minunata inventie a societatii umane e graitor pentru gradul de intelegere a valorilor si mecanismelor societatii. Copiii au nevoie sa creada ca scoala, de la care ei primesc atat de mult, e valoroasa.
@ Diana – Nu, stimată doamnă, școala publică e instituția inventată de oamenii civilizați pentru a educa copiii prostimii, nu copiii proprii. Numai în țările socialiste (Germania și Suedia y compris) s-a ajuns la situația aberantă în care omul civilizat ajunge sclavul școlii și al unui stat socialist impersonal care educă TOȚI copiii prin intermediul școlii publice, insuflându-le confuzie asupra identității sexuale și cultivându-le spiritul de turmă obedientă.
Oamenii civilizați nu au nevoie de școala publică pentru a-și educa copiii, îi educă mult mai bine pe cont propriu sau într-o școală privată. Toate discuțiile astea despre sistemul de învățământ românesc se referă la școala publică, dar se pare că nu toți comentatorii conștientizează asta. Când un părinte plătește copilului meditații, aceea deja nu mai e școală publică, chiar dacă profesorul plătit pentru acele meditații predă și la o școală.
Nu ai cum să respecți ceva pentru care plătești, cel plătit trebuie să respecte plătitorul.
Oare se poate face calitate prin bucatele de zahar si mangaieri pe crestet, totul la modul artificial, fantasmagoric? Nu avem mijloace profesioniste de control si responsabilizare a profesorilor? Metoda asta de salarizare diferentiata nu va fi adoptata niciodata din simplul motiv ca nu ar face decat sa amplifice pana la dimensiuni kafkiene goana dupa un dosar personal satisfacator, in detrimentul muncii efective la clasa. Inteleg propunerea autoarei, care incearca sa gaseasca un criteriu unitar. Se afirma insa ca profesorii din zone rurale sau scoli defavorizate nu ar fi dezavantajati de aceasta metoda de evaluare. Fals. Ironia face ca anul acesta predau cu jumatate de norma intr-unul din liceele top 5 ale Capitalei. Cealalta jumatate de norma mi-am ales-o (din ratiuni de proximitate fata de domiciliu) intr-un cartier marginas, la o scoala generala. Daca la liceu progresul fata de T zero e galopant, vizibil, la scoala generala lucrurile stau mult, mult mai rau. Din cele doua clase pe care le am acolo, la una se lucreaza multumitor. La cealalta insa, scrierile cu ”sa”, ”la”, ”ia”, când ar fi necesară cratima, sunt greșelile cel mai puțin grave. Aici, în mod frecvent, elevii scriu ”m-ă”, ”s-ă”, în ciuda explicațiilor insistente, a exercițiilor și a asigurării mele că niciodată nu se scriu cu cratimă. Ba, ce să vezi? Avem probleme în a sesiza cuvintele ca unități de sine stătătoare și unii copii efectiv nu știu cum să le scrie (la clasa a V-a). De ex, pentru sintagma ”de atunci”, am întâlnit grafia ”dea tunci”. Așadar, dacă la liceu o evaluare finală comparată cu cea inițială m-ar recomanda ca un profesor eficient, la gimnaziul sus-amintit rezultatetele nu mi-ar fi la fel de favorabile, desi eu sunt aceeasi, depunand aceeasi munca si acelasi interes (ba chiar mai mare la cei mici, avand in vedere problemele de acolo). Inteleg nevoia de evaluare permanenta a cadrelor didactice, de control. Este justa. Dati, eventual, mai multa putere metodistilor si inspectorilor, care au acum mai mult atribuții administrative (completat hartii). Chemati-ne la perfectionari continue, cu doua conditii: sa fie tinute de formatori capabili si sa fie gratuite. Puteti ridica ”imunitatea” titularilor (eu insami sunt titulara, in ciuda faptului ca am ales la detasare sa am norma in completare), nu tinem cu dintii de ea (am vazut ca se reproseaza inamovibilitatea titularilor.) E adevarat, ar fi necesar ca si un titular sa poata fi destituit, in caz de sesizari repetate, nu doar pentru culpele gravisime (abuz, alcool), ci si pentru incompetenta profesionala. E recunoscuta afirmatia neputincioasa a directorilor ”e titular, nu am ce-i face”. Dati mai multa putere directorilor. Mi se pare falimentara optica unor profesori care il considera pe director tot un coleg de cancelarie si nu se supun autoritatii lui. Sunt solutii! Dar solutii concrete, nu fantasmagorice.
Scuze, sunteti titulara si ziceti ceva despre detasare, aici nu am prea priceput. Asa cum nici dv.pare ca nu ati priceput ca sunt si directori care au si ei pe cineva, asa cum cineva i-a avut pe ei cand i-a numit in functie, pentru a-si aduce pe cine vor. Romanul este cel mai bun exemplu al omului care nu stie ce sa faca cu libertatea si care devine arogant cand are puterea. Exact precum studentii care copiau la examene si care taie si spanzura cand ajung la catedra.
Evaluarea profesorului trebuie sa existe, dar nu cuantificat si obiectiv, ci descriptiv. Si indirect. Autoarea ridica problema si e legitima importanta. As spune doar ca e nevoie de rafinare si discutie.
Autoarea are un mare merit in faptul ca a „servit” mingea. A propus o solutie, care a condus la alte idei. Este un demers util si laudabil, dupa mine. Chiar daca eu am o alta opinie (vezi mai sus).
Eu sunt de acor ca profesorii sa fie evaluati , dar corect ar fi ca primii evaluati sa fie parlamentarii si deputatii. Daca activitatea lor este performanta si ei mi-au oferit toate conditiile pentru un act educational de educatie iar eu nu am obtinut performanta la calsa, da , e vina mea si suport consecintele. Dar cand conditiile din majoritatea scolilor din tara sunt ca in evul mediu, iar salariile sunt egale cu cel minim pe economie, atunci s-ar putea ca problema sa nu fie dascalul sau copiii… Pentru a evalua calitatea oferiti mai intai calitate !!!
@ Dorin – nu ”parlamentarii și deputații” (poate ”senatorii și deputații” era corect) v-au oferit toate condițiile. Condițiile, bune sau proaste, vi le-au oferit oamenii care muncesc, cei care produc bani reali și din taxele și impozitele cărora sunteți plătit atât dvs., cât și ”parlamentarii și deputații”. Ce credeți, dacă rămâneți în țara aia doar dvs. plus ”parlamentarii și deputații”, sunteți în stare să vă plătiți salarii unii altora?
Nu contestă nimeni nevoia unui sistem de învățământ, dar pretențiile gen ”mie să mi se dea”, ”să mi se asigure condiții” au legătură cu mentalitatea persoanei, nu cu sistemul de învățământ. Mergeți și lucrați în economia reală, am văzut ieri români pe schele în Londra, la o temperatură doar un pic peste zero grade, care nu le apelau la ”parlamentari și deputați” să le asigure condițți. Ei muncesc iarna pe schelele alea și trimit bani în țară inclusiv ca să vă asigure condiții pentru dvs. și pentru ”parlamentari și deputați”.
A. declaratia Min Educatiei din Italia: „nu se poate face reforma cu sindicatele”. Are dreptate. Cunoaste careva un organism mai conservator decat sindicatul?
B. Introducem criterii de performanta intr-un sistem care da 50% REBUT ??? [esecul de la bac]. Ar cumpara careva de la o fabrica ce da 50% REBUT?
C. In organizatiile private care fac evaluari, curba lui GAUSS e lege: nu poti sa ai 90% angajati cu foarte bine. Aplicati-o si la noi.
D. Avand invatamant obligatoriu de 10 ani elevii care nu au aptitudini/vointa sa parcurga cei 10 ani sunt trecuti de la an la an prin COMPLICITATEA intregului sistem.
PS. S-a rezolvat dilema esentiala: apropiem scoala de elev [si infiintam licee in fiecare comuna] sau apropiem elevul de scoala -chiar transportandu-l zilnic- si sa avem mai putine licee, dar mai performante?
Păi „parlamentarii și deputații” (deputații n-or fi și ei tot un soi de parlamentari? :-) ) sunt evaluați odată la 4 ani. Gânditi-vă pe cine ați votat și cum l-ați „evaluat”… Păi vedeți?! Nici măcar nu mai știți pe cine ați votat, ca să nu mai vorbim de faptul că habar nu aveți ce a făcut ăla ca să-l puteți evaula. Cine ați dori să vă facă treaba și să-i evalueze?!
DanT: “Dacă elevii au rezultate proaste, vina îi aparține în bună măsură profesorului și mai puțin elevului.” De unde or scoate domnule trăznăile astea? Ca şi cum ar fi vorba de realizarea unor produse slabe calitativ, caz în care vina aparţine fabricantului.
Un număr semnificativ de profesori sunt atât de slabi la materia pe care o predau încât stârnesc hazul.
Dar asta e mai puţin relevant. Fiindcă nu li se cere nici lor să fie prea interesaţi, şi nici elevilor. E mai mult o problemă de a juca bine un rol. Atât pentru guvernarea monarhistă, cât şi pentru cea comunistă, „performanţa” era ceva urât, suspect. Subversiv. Elevul prea interesat de materie pune întrebări incomode, se ciondăneşte cu profesorii, e agasant. La fel ca şi pacientul care vrea să ştie mai multe, citeşte, se informează, se plânge medicului că îl doare şi că ar vrea mai multe îngrijiri. Nu-şi acceptă poziţia socială, nu-şi joacă rolul până la capăt.
Idealul unei guvernări rromâneşti verzi era ca fiecare să accepte fără discuţii deciziile celui aflat într-o poziţie socială superioară. Ţara te vrea prost. Cum spunea răposatul Gheorghe Dinică, oamenii să fie atât de proşti încât să le spui să mănânce păr de câine cu untură de pisică şi ei să te asculte. Nu poţi pune la îndoială calitatea unui dascăl; poate să spună tâmpenii, să vină beat la ore, să se isterizeze, asta n-are a face, el e dascăl şi deci superiorul tău, orice ar spune el e corect. Aşa cum, oricât te-ar durea, trebuie să suporţi, fiindcă aşa au zis domnu’ doctor şi cu doamna asistentă; te fac albie de porci, te iau în bătaie de joc, îţi spun obscenităţi, îţi mai dau şi câte o palmă, dar, fiindcă ei sunt domnu’ doctor şi cu doamna asistentă, înseamnă că asta e procedura corectă de tratament, aşa trebuie să fie.
Cei care au fost elevi în anii 1980 ştiu care era primul lucru care li s-a spus, înainte de a vedea o şcoală pe dinăuntru: niciodată, sub niciun motiv, nu pui la îndoială deciziile unui adult. Indiferent de condiţia lui socială, de la Ceauşescu la baba Stana din vecini. Datorită faptului că „ei sunt oameni mari”, ceea ce spun e adevărat chiar şi atunci când e evident fals. (Asta a dus la mai multe furtişaguri şi spargeri în anii ’80 şi ’90, fiindcă atunci când unul spunea că e de la Gaze sau de la IDEB, trebuia să îl crezi. Aşa funcţiona dresajul.)
În astfel de împrejurări, e cam greu să apreciezi performanţa cuiva care predă. Chiar dacă el a spus o prostie, probabil că aşa e materia :)
„Am cunoscut profesori excepționali, cu vocație, care sunt dedicați și contribuie la dezvoltarea copiilor, profesori care ghidează și îndrumă, profesori model de la care eu însămi am preluat metode pe care le-am aplicat mai târziu. Ei trebuie recompensați, răsplătiți pentru munca lor și apreciați. ”
Cred ca suntem de acord ca toti profesorii cu vocatie trebuie platiti la fel de bine. Ceilalti ar trebui concediati.
Conform LEN actuale, banii urmeaza elevul (articol de lege care din cate stiu, nu se aplica). Atunci de ce scolile care nu au cerere nu ar primi spatiile scolilor care au cerere? Cred ca nici nu trebuie sa existe o reglementare legala in aceste sens pentru ca spatiile sunt in administrarea primariilor.
In consecinta vor apare posturi noi care trebuie ocupate prin concurs, la scolile care au cerere. Daca scolile care la un moment au cerere nu vor organiza concursuri corecte, atunci vor ajunge in timp, ca scolile care nu au cerere.
O evaluare automata ar exista daca ar fi disponibile informatii despre scoli si cadre didactice, astfel incat parintii sa poata sa aleaga in functie de acest lucru.
Valabil de la primat la liceal, dar in mod special la liceal.
Nu pot sa inteleg de ce toata lumea isi bate capul sa evalueze cadrele didactice, dar toata lumea tace cand e vorba despre informatii despre acestia si despre scoli.
In acest moment este absolut imposibil sa alegi o scoala si cu atat mai putin un liceu, pentru ca pur si simplu nue exista informatii despre acestea.
Nu am vazut decat reareori CV-uri ale cadrelor didactice postate, nu am vazut mai deloc inforamtii publice despre realizariole scolilor.
Tot sistemul de invatamant romanesc este mai ascuns decat o loja masonica, un ordin iezuit si o organizatie terorista la un loc…
Cred că există o problemă de principiu în acest sistem. Cei care dețin puterea, de cele mai multe ori nu sunt profesorii cu vocație. Sunt mai degrabă cei care nu excelează nici pe cercetare, nici pe didactic. Dar au în schimb calități de politician (tocmai pentru că nu se ocupă serios nici de didactic nici de cercetare au resurse pentru a conduce).
Chestiunea este că ei îi evaluează pe ceilați si tot ei împart banii. Iar cine împarte parte își face. În momentul în care introducem criterii de performanță acești profesori-politicieni vor favoriza de fapt criteriile de tip administrativ (o fac deja pentru gradațiile de merit). Birocrația excesivă îi ajută de fapt pe acești profesori-politicieni care la asta se pricep cel mai bine, la asta excelează. Ei vor recompensa pe cei care îi lingușesc și îi servesc cu diferite sarcini administrative. ”Excelența” în cercetare și didactică e doar o lozincă bună de fluturat pe sub nas fraierilor.
În plus, mulți dintre acești profesori-politicieni care dețin azi puterea în sistem sunt formați și rigidizați într-o mentalitate comunistoidă, de care sunt foarte atașați.
Mai mult, faptul că intrarea în sistem se face în 95% din cazuri prin concursuri aranjate (regula este: 1 candidat pe 1 loc – de exemplu http://www.upb.ro/files/posturi_vacante_2015/Concurenti_Inscrisi.pdf ) are un efect pervers dar foarte util menținerii ”sistemului”: cei care intră sunt ”aduși” acolo, nu intră pentru că au merite ci pentru că cei din interior, care au puterea, au vrut să îi aducă. Deci lor le rămând datori și trebuie să îi servească și să îi sprijine.
În fine, a injecta bani într-un sistem atins de cancer nu este suficient și poate să facă chiar mai mult rău. De fapt, nu mai cred în posibilitea de a reforma sistemul tocmai pentru că acesta se opune puternic oricărei schimbări. Cred în soluțiile alternative și în eșecul sistemului așa cum arată el azi. Doar reconstruția de la zero mai poate aduce o speranță. Așa văd eu lucrurile după 16 ani de experiență într-o universitate românească.
Sper să nu am dreptate.
@Cristina Tunegaru: În ce țară se aplică actualmente metoda de evaluare a profesorilor propusă de dv.?
Va spun numai dumneavoastra ( am obosit sa tot aud ca se da vina pe programa si pe sistem si se vorbeste despre salarii mari, asa cum am obosit sa vad cum se confectioneaza hartii si cum se fac cursuri de perfectionare pe banda, unde unii nici nu frecventeaza si se mai si lauda cu asta) – intr-o zi frumoasa de toamna, la reluarea cursurilor, am incetat sa ma mai uit cu amaraciune in curtea celor care sunt mai bine platiti in tara asta; mi-am regasit linistea zicand: „la urma urmei fac ce-mi place si mai sunt si platit pentru asta”. Cati dintre cei care vor salarii mai mari in invatamant sunt aici din pasiune? Calitate? poate ca „sistemul” ar face bine sa inceapa cu a sti sa-i recunoasca pe cei care au… aptitudini reale pentru a intra la clasa. Decat un salariu mai mare, mai bine mai usor cu jecmaneala din alte sectoare de activitate: lumina, intretinere, gaz, impozite pentru a-i tine pe cei de la „416”, o Sanatate la care nu ajung banii pe care mi-i opreste mie pe statul de plata etc.. Ce ziceti de asta?
post scriptum: Adrian, in opinia mea la aceasta mult trambitata Calitate se poate ajunge numai prin cooperare, or: in Scoala actuala se tot inventeaza competitia – o competitie in care prolifereaza smecheria de tip „copipeist”, tot un fel de plagiat, dar cu acte in regula…