joi, decembrie 5, 2024

De ce am vrut să mă fac psiholog

Fiindcă am vrut să lupt pentru mine din interior. De acolo de unde se naște mereu autosabotarea. Îmi cunosc dușmanul pe de rost. Dușmanul sunt tot eu.

Nu știu dacă și dumneavoastră, dar eu mi-am petrecut mult timp gîndindu-mă cum oamenii se găsesc înainte de toate la ei în cap. Unde ești? La ai mei. Unde ești? La locul de joacă. La socrii. La job. La metrou. La proteste. La magazin. La examen. Bine, bine, dar mai întîi? Înainte de toate astea, unde ești? La tine în cap ești. Cu tine însuți ești. Vreau să spun: nu poți să iei o pauză de la de la propria ta minte. Clipă de clipă, aproape, trebuie să treci prin toate gîndurile tale, nu poți sări nici unul. Distanțele psihice se parcurg anevoie. Nu poți cere altcuiva să sufere pentru tine. Nu poți cere altcuiva să fie maniac în locul tău. Să fie gelos și paranoic în locul tău. Psihotic în locul tău. Panicat în locul tău. Vorba anchetatorului din Crimă și pedeapsă cînd vorbește despre posibilitățile de salvare ale criminalului: “Unde să fugă? Să fugă în străinătate? Să fugă în fundul țării? Toate astea sunt fleacuri ce țin de latura exterioară a chestiunii. N-o să fugă, nu numai că nu are unde, ci pentru că nu poate să fugă de mine psihologic vorbind, he-he! Legea firii îl împiedică să fugă, chiar dacă ar avea unde”. Așa că, unde să fugim de noi înșine, hm? Trebuie să ne răbdăm pe de-a întregul.

Cînd eram mică și bolnavă nu cred că era mîngîiere mai mare pe lumea asta decît să o aud pe mama mea spunînd: “Dacă ar putea să mă doară pe mine în locul tău, ce bine ar fi…” Era fericirea cea mai mare, și este și acum, această împărțire la doi a lumii mele interioare.

De-asta am vrut să mă fac psiholog clinician, pentru această împărțire în doi a vieții-care-nu-se-vede. Care nu se vede, dar care ne ține captivi pe dinăuntru și ne izolează de ceilalți. În definitiv, ești singur cu gîndurile tale (oricît de absurde, iraționale, neadevărate, lipsite de temei ar fi, ele sunt ale tale). Nu-ți poți preda viața interioară așa cum îți predai copilul dimineața la grădiniță ca să pleci liniștit la serviciu. Dar o poți împărți cu cineva.

Mi-a fost mereu milă de suferința psihică. Mi s-a părut că omul e cel mai singur atunci cînd suferă. Atunci cînd îl macină ceva. Că suferința te cheamă înăuntru. Te baricadează. O ușă se închide în urma ta și dincolo de ea urmează confruntarea cu tine însuți. Pe tine însuți cel mai bine nu te poți chinui decît tot tu. De cînd mă știu m-a obsedat răspunsul la două întrebări: cum să fii optimist & cum să lupți cu sentimentul de singurătate. Lipsa de speranță a omului mi s-a părut obstacolul cel mai greu de înfruntat. Și cel mai șiret. Și asta pentru că se ridică din noi, fiindcă vine dinăuntru.

Cînd omul este cuprins de deznădejde crede ceva teribil: crede că mintea lui e toată realitatea, că nu mai există altceva dincolo de ceea ce îi dictează și îi arată lui gîndurile. În deznădejde omul este captiv lui însuși. Deznădejdea e atunci cînd omul crede că nu se mai poate face nimic. Fix atunci e bine să se mai găsească cineva lîngă el care să susțină contrariul: ba se poate. Cea mai mare mîngîiere pe care o poate primi un om amărît sau trist este să nu fie lăsat singur cu gîndurile lui triste. E curios cum omul e singur numai în tristețe. Bucuria, în schimb, e ca o colaborare, e ca o a doua persoană. Nu ne-am gîndi vreodată că un om e singur în bucuria lui. În bucurie omul e bine mersi.

În Diavolul de Lev Tolstoi, Evgheni, personajul principal îi adresează unchiului său o rugăminte unică: “ Scapă-mă de mine însumi.”

Evgheni e proprietar de moșie, are o educație aleasă, iar în ceea ce privește caracterul său: “nu-l puteai bănui de înșelătorie, cuvîntul său nu putea fi pus la îndoială iar visul și idealul său era să reînvie vremurile tatălui și obțină acolo la moșie un trai pe picior mare și îndestularea tuturor celor din preajma lui. Era atît de bun și sincer că lumea înșelătoare pe el uita să îl înșele sau să îl tragă pe sfoară”. Mai mult, Evgheni e căsătorit cu Liza care îl adoră. Liza își întrebuințează toate forțele sufletului să ghicească și să împlinească dorințele celui pe care îl vede cel mai desăvîrșit, cel mai deștept, cel mai pur și cel mai nobil.

Dar dincolo de aceste fapte, Evgheni este un chinuit. Fiindcă trăiește prins între viața de familie și patima fizică pentru o țărancă cu basma roșie și ochi negri, lucitori. Cînd o vede pe țărancă, un vierme i se strecoară în inimă și îl roade. Sîngele îi năvălește în inimă, se aude trosnitura unei crenguțe rupte. O dorește. O caută. Ea stă desculță, proaspătă, frumoasă, cu fusta ei de un roșu-cărămiziu, cu o basma roșie ca focul și îi zîmbește cu sfială. Farmecul ei parcă devine tot mai acaparator, făptura ei, așa cum o zărește de multe ori în treacăt, are ceva neobișnuit de atrăgător. Brusc se naște dorința pătimașă (ardoarea) care îi prinde inima ca într-o gheară și parcă o voință străină acționează asupra lui. Simte tot mai tare că înnebunește, că își pierde mințile. În fiecare zi își spune că nu se va duce înspre pădure, acolo unde știe că va da de ea și în fiecare zi sfîrșește prin a se îndrepta spre pădure.

În același timp, asprimea cu care se judecă pe sine nu slăbește cîtuși de puțin. Asta face din el un chinuit. Faptul de a fi prins între două lumi. Se ceartă singur, e conștient de toată grozăvia, adică a faptei pe care poate – în orice clipă – să o săvîrșească. Îl chinuie fiindcă e dovada că nu e liber, că trăiesc în el simțăminte de care trebuie să se păzească. Se privește pe sine ca un abject, se disprețuiește pe sine cu toată puterea. Zi de zi născocește planuri ca să scape de nălucă, să n-o mai privească, s-o uite, dar totul e în zadar. Se ține ocupat prin muncă, se dedică muncii fizice intense, se abține de la mîncare, pleacă departe cu soția. Dar știm care e deznodămîntul chinuirii.

Dușmanul cel mai serios al lui Evgheni e tot Evgheni.

Dar să lăsăm patima sufletească a lui Evgheni. Să ne gîndim la ceva mai pragmatic, la tulburarea obsesiv-compulsivă. Un individ își pierde părintele la vîrsta de 9 ani. Devine obsedat de frica de înmormîntări (moarte). Devine obsedat să nu-i moară mama. Și ajunge să-și însușească o serie de ritualuri pentru a alunga această frică. Ajunge să mestece hîrtie de ziar pentru a ține departe moartea mamei (unul dintre ritualuri). Ritualurile durează 36 de ani, cînd mama lui încetează din viață. Odată cu pubertatea și prima ejaculare, debutează frica să nu contracteze o boală cu transmisie sexuală. Frica de a nu contracta o boală sau de a nu o transmite unei persoane dragi îl împiedică să formeze o relație normală cu o femeie. Alt set de ritualuri. Trece printr-o fază în care ajunge să își curețe riguros zona genitală cu soluție dezinfectantă, ajunge să poarte mănuși de latex pentru a se asigura că nu ia microbi de pe clanțele publice de la autobuz, de la intrarea într-o clădire etc.

Un individ este obsedat că o să contracteze HIV. Te zgîrii într-un cui în stația de autobuz. “Dacă cineva înaintea mea s-a zgîriat fix în același cui? Și dacă persoana aceea era seropozitivă?” E un gînd care nu-ți dă pace o vreme. Apoi, după cîteva săptămîni, după ce ieși din bazin, te rănești la călcîi, de ultima treapta a scărilor de ieșire. Ajungi la baie, presezi un șervet de hîrtie peste zgîrietura sîngerîndă și brusc te lovește. Dacă cineva cu sînge pe mînă, bolnav de SIDA, a atins înainte același prosop? E posibil.

Un om crede că a luat HIV dintr-o picătura de ploaie care i-a intrat în ochi. În interiorul minții sale această situație devine posibilă, pe cale mentală devine posibilă legătura dintre HIV și o picătură de ploaie: picătura de ploaie s-a prelins de la o fereastră, picătura a intrat apoi în contact cu o picătură de sînge a unui seropozitiv. E posibil. Frica că ar putea lua virusul HIV îl face să verifice în mod repetat mînerele ușilor de urme de sînge, scaunele pe care se așează, mîinile oamenilor cu care se salută, verifică dacă a băut cineva din băutura lui și dacă persoana aceea n-avea cumva o tăietură, o zgîrietură și dacă nu cumva persoana aceea era bolnavă de SIDA. (E tulburătoare și impresionantă relatarea lui David Adam, jurnalistul care a scris “The man who couldn’t stop – The truth about OCD”)

Vedeți cum iadul e psihic? Cum ne pot teroriza propriile gînduri? Mintea lui rațională știe că aceste frici sunt ridicole. Știe că nu poate lua HIV în modul acesta. Cu toate acestea, anxietatea (îngrijorarea patologică) apare, gîndul obsedant își face apariția și este de neînvins.

La terapie vin mai ales oameni împotmoliți. Oameni în impas. Oameni chinuiți sufletește, oameni osteniți de rana trecutului lor, oameni furioși, impulsivi, panicați, oameni răniți și oameni singuri. Oameni care au nevoie de o schimbare. Dar dincolo de terapiile specifice care i se aplică persoanei, eu cred că e nevoie de invocarea persoanei. Nu ne putem căra dintr-un loc vechi (al dezechilibrului și instabilității nervoase) într-unul nou (al echilibrului și nădejdii) pe bucăți. Am ajuns la concluzia că nu funcționează. Îi „lucrezi” omului pe porțiuni situația, anxietatea, fobia, convingerile iraționale, dar dincolo de acest management practic, țintit, mecanic, secvențial, eu cred că e nevoie de ceva în plus. Pentru mine psihoterapia nu e doar o sumă de tehnici validate științific.

Materialismul științific singur usucă firea omului. Atenție, am spus singur, fară nimic altceva în plus. Formularele de automonitorizare a senzațiilor fizice, a convingerilor (măsurate pe o scala de la 0-100), ierarhia situațiilor anxiogene nu te duc prea departe. Te duc cît trebuie, te scot la liman, să ne înțelegem. Dar noi vrem departe, abia departe respiri alt aer. Sigur, descrii pe scurt situația anxiogenă, Sigur, îți evaluezi ca un ucenic al lui A. Beck nivelul anxietății resimțite pe parcursul zilei, și scrii în carnețel nivel mediu, nivel obișnuit, stare de panică maximă. Devii un conștiincios, un birocrat al muncii cu sine. Nu vreau să intru în detalii, ajută la foarte multe lucruri această notare pe foaie a stării, conferă niște ancore foarte binevenite în condițiile confuziei și disperării psihice, dar în jurul tabelelor și formularelor de autoevaluare zace o mecanicitate soră cu moartea.

E o vorbă a lui Isaac Sirul, „Ia-o înaintea tuturor prin dragoste.” Mutînd puțin chestiunea, e ceva ce înțeleg tot mai bine, că nu se poate înainta cu adevărat în viață (în schimbare) decît prin inimă. Și nu prin gîndire, așa cum am crezut o vreme. Așa că ia-o înaintea tuturor prin inimă. Inima aceea în drum spre Emaus, inima ce stă să se preschimbe. Oricine se poate face pe sine, oricînd samurai”, știți îndemnul la metanoia din Jurnalul fericirii? Dar cum te poți face oare pe tine samurai? Dacă ați ști de cîte ori m-am întrebat. Cum te poți schimba? Cum te poți echilibra? Cum te faci pe tine onorabil? Păi coborînd în inimă, măi Andrada. Acolo se dă bătălia, acolo sunt toate mizele, acolo e sensul și emoționarea. Plus că inima are genunchi, are vie, are poartă, serios, are de toate. Dar mai presus de orice, are un simț simplu al adevărului. Pe căi strict raționale nu te faci samurai, fiindcă rațiunea singură nici nu concepe așa o bazaconie, transformarea e strict metaforică în concepția ei. Ori eu sper la o transformare concretă ca un televizor.

Ca să avanseze pe lumea asta, ca să se schimbe, ca să iasă din impas și din afundătură, omului îi trebuie o miză neobișnuită. Adică irațională. Terapiei țintite îi trebuie ceva suplimentar. O îndrăzneală. Și cred că doar inima e singura capabilă să se arunce toată deodată, inconștientă și plină de speranță. Inima însuflețește omul și îi dă elan. Inima te face curajos. Pe ultima sută de metri, curajul nu mai poate fi o chestiune rațională. Nu poți lupta doar pe cale rațională (pe calea voinței) cu depresia, cu compulsivitatea, cu impulsivitatea, cu furia. Nu îți poți învinge gîndurile doar disputîndu-le. Starea noastră psihică e mai mult decît suma gîndurilor noastre.

Rațiunea (luciditatea) e puterea mea, dar e și limita mea. La fel cum și însuflețirea poate fi puterea mea și pierderea mea. Nu numai înflăcărarea mă apropie de adevăr, ci și luciditatea. De cînd mă știu am fost preocupată să găsesc soluții să răzbat psihic, să pricep cum se poate face omul din pesimist optimist, din depresiv plin de viață și tot așa. Și am zăbovit în gîndire, și în luciditate și în voință: dacă vrei, dacă ai mintea lucidă, dacă îți vezi problemele, dacă tragi de tine – poți! Și parcă prea departe nu am ajuns. Înaintarea există, dar parcă e o înaintare modestă. Abia cînd am pățit ceva, abia cînd s-a preschimbat ceva în mine am realizat că nu ne putem depăși propria persoană din interior. E logic. E ca și cum ai vrea să te ridici de guler singur. Abia cînd mi s-a preschimbat inima, am simțit că schimbarea este posibilă cu adevărat. Și chiar dacă schimbarea nu se întîmplă peste noapte, nădejdea de care ai parte cînd ceva din tine simte, fără drept de apel, că schimbarea e posibilă, e formidabilă.

Degeaba spunem noi că inima e o simplă pompă. Inima ține omul laolaltă. E nevoie de ea. Ea poate confrunta lucrurile acelea de neînvins. Ea convertește starea psihică în stare sufletească. Fără coborîrea minții în inimă, schimbarea de sine e praf în ochi. Asta numesc eu reușită: persoana însuflețită – declanșarea singurei seriozități interioare capabile să propulseze omul înainte.Și mă preocupă această însuflețire, să duc această însuflețire în cabinet, în întîlnirea cu pacientul meu.

Ce va cîștiga persoana din relația cu psihologul terapeut? Nu salvarea, cu siguranță. Ci o mai bună luciditate de sine. E cel mai mare cîștig, cred eu: să te vezi pe tine cum ești. Cum sunt eu? Uite așa și așa. Cu bune și cu rele. Omul nu se poate vindeca complet de el însuși. Dar se poate vedea mai limpede. Poate vedea cum greșeste. Și unde greșește. Și poate descoperi cum vederea stricată asupra lui și asupra lui-cu-ceilalți îl împiedică să fie liber. Cred că cea mai mare piedică care stă între persoană și starea ei de bine e lipsa vederii. Cel care nu vede, cel care nu acceptă că vederea lui poate fi viciată și că singura posibilitate e încrederea că reprezentarea de sine e completă numai dacă ne vine și din afară, adică prin ceilalți, acela se condamnă iremediabil. E singura diferență pe care o văd demnă de consecințele cele mai valoroase între omul liber și omul neliber, din punct de vedere psihologic: vederea bună de sine.
Nu e eliberare mai mare decît asta: să te vezi cum ești. Să recunoști că nu ești chiar cum credeai. E ceva inopinat și neașteptat în această descoperire de sine care te convinge că înainte greșeai și că acum greșești mai puțin, că acum ești mai aproape de drumul bun. Sigur, de tot acest parcurs al imaginii cinstite de sine trebuie să se asigure prima oară (și în mod permanent) psihologul.

Mă tot gîndesc, în relațiile astea ale noastre interumane, avem parte de un avantaj incredibil: avantajul acesta nesperat că omul simte (știe) cînd seamănul său e serios și onest. Avantajul acesta teribil că există o legătură strînsă între adeziune interioară, prosperitate psihică și onestitate. Nu știu dacă v-ați gîndit ce plin de viitor este acest avantaj. Seriozitatea și onestitatea sunt extrem de convingătoare și mobilizatoare. Ca omul să pună inima la ascultare, trebuie ca seamănul lui să fie cinstit. Să se găsească cît mai aproape de cuvintele sale. Așa se măsoară cinstea pentru mine. În apropierea omului de vorbele sale.

Cred că suntem făcuți pentru adevăr. Și pe calea acestei predestinări pentru adevăr avem ocazia să devenim reali. Adică mai autentici. Adică mai echilibrați.

Iar echilibrul e rai.

Crezurile nu rezolvă problemele. Dar dacă nu ai la ce să te raportezi, cum să mai avansezi? Crezul nu mă face mai bun, crezul “strigă” la mine, îmi semnalează greșeala. Îmi semnalizează că m-am îndepărtat de bază (casă). E vocea asta interioară, e daimonul lui Socrate (daimonul Andradei) care îmi spune nu. Spune mai mult nu decît da. Nu, nu ai făcut bine. Nu e frumos ce faci. Oprește-te. Nu te arunca, mai așteaptă. Nu, nu ești buricul pămîntului. Pur și simplu știe cînd o dau în bară. Cineva din mine știe cînd nu procedez corect. Cine? Și această știință de sine mă silește să acționez sau măcar mă ține trează noaptea.

Dar pe om înainte de a-l sili să se schimbe, de a-l sili să facă ceva cu el însuși, trebuie mai întîii să îl înțelegi. Să-i porți pentru o vreme mocasinii. Să iei seama la suferința lui, la neputința lui. Să îl vezi. Să îl lași să te exaspereze în totalitatea lui. Stau aici în fața ta și suntem doi. Tu și cu mine. Ne luăm la cunoștință, dar nu ne oprim la luarea aceasta la cunoștință. Vine omul la tine și îți spune: “Nu mai pot” “Mă simt teribil de singur”, “Nimeni nu știe prin ce trec.” Încerc eu să înțeleg, îmi dau eu silința să te înțeleg, îi răspund. Iar omul își ia un angajament. Înțelegerea și angajamentul (lupta) nasc relație. Și în această nouă relație omul poate să se schimbe.

Mi se pare că relația terapeutică e o lume în miniatură. E locul in care te găsești față în față cu cel străin ție, care nu îți este identic și, făcînd uz de această ne-omogenitate, relația e o alteritate pe care concomitent o generezi și o rabzi.

Terapeutul e străinul care ia aminte la tine și această nouă și neobișnuită luare la cunoștință “înnoiește” interpersonalitatea. Spre deosebire de clasa de curs sau de încăperea de birou în care clientul (persoana) pătrunde temător fiindcă știe că oamenii (străinii) aceia nu îl au pe el ca prioritate interpersonală, relația terapeutică e un loc în care străinătatea e amortizată. Relația terapeutică exersează relația cu celălalt, acomodînd trecerea dinspre lumea profund interioară, ascunsă spre cea reală, comună. Spre deosebire de lumea largă, confruntarea (în definitiv, fiecare întîlnire e o confruntare, e calibrare, o mișcare de echilibrare) de aici se petrece în condiții de siguranță, de încredere. Vulnerabilitatea e explicită în relația terapeutică și, prin aceasta, că este recunoscută, ea devine mai puțin angoasantă (terapia reduce “groaza” de celălalt, de lume, de existență). Lumea largă, lumea reală n-o să fie niciodată în întregime pregătită pentru noi, pentru discreta și particulara noastră prezență. Dar dacă noi suntem puternici, dacă noi ne facem apariția în lume puternici (întăriți), atunci lumea reală din amenințătoare, crudă și intolerabilă, poate deveni rezonabilă, acceptabilă. Realitatea e costisitoare. Și rece. Dar relațiile au șansa căldurii.

Îmi doresc să luptăm cot la cot unii pentru alții. Dar să fim credibili în această solidaritate.

Inima nu e numai generozitate. Inima e și severitate. Cînd dăruiești, ți se nasc pretențiile. Cînd îți dăruiesc alții ție, se naște datoria. Mi se pare că doar relațiile unul la unul pot realiza acest dezirat și această dublură a inimii: inima caldă și severă totodată. Iar relația de terapie este o astfel de relație unu-la-unu. De la egal la egal. În care să fie posibile deodată și generozitatea și severitatea (disciplina). O relație realistă, nu utopică.

E o chestie pe care o spune Berdiaev despre Dostoiesvki: că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sunt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Tocmai raporturile dintre oameni constituie “afacerea” cea mai serioasă. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. La fel e și pentru mine. Omul e afacerea mea. El și viața lui interioară.

Și mi se pare că numai relațiile oneste pot împlini această afacere, a omului. Numai în ele poate prospera micuța și strălucitoarea noastră viață interioară.

Mi-am început pledoaria pentru psihologie enunțînd dușmanul. Să termin tot cu el, explicîndu-l. Cînd am spus că dușmanul meu sunt tot eu am vrut să spun că soluțiile sunt înăuntru, nu în afară, că nu schimbînd lumea vom răzbate, ci schimbîndu-ne pe noi înșine. Nu revoluționînd lumea din afară, ci revoluționînd rana dinăuntru.

Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. dușmanul meu sunt tot eu

    Nu stiu de ce atita negativism, de ce dusman, (?), de ce nu prieten?
    cum ar suna Prietenul meu sunt eu?

    Furata de pe undeva:
    Eu; _ Am o prietena imaginara
    Psihologul: – Meriti ceva mai bun!
    Eu:- Stiu
    Psihologul: – Nu cu tine, cu ea vorbeam

    • Doamna psiholog are un public țintă. Încearcă un serviciu public, în conformitate cu reprezentările pe care le are în mintea sa.

      gânduri bune,

    • Exista o vorba: fereste-ma doamne de prieteni, ca de dusmani ma feresc singur.
      Asa ca succes si mare atentie la „prietenia” cu tine insuti !

  2. Din pacate psihologia in Romania nu mai reprezinta o profesie, ci doar o ocupatie de tip „regina magiei albe” cu diploma, prestata cu 100 de lei ora.
    Am avut o experienta lamentabila, incercand sa aflu ce nu functioneaza intre mine si fiul meu.

    Dupa 13-15 sedinte cu durata de o ora fix, dupa ceas, in care eu trancaneam iar doamna „psiholog” imi punea din timp in timp cate o intrebare, parand ca-si noteaza cate ceva intr-un carnetel cu coperti negre, am renuntat.
    A refuzat sa organizeze sedinte comune cu fiul meu („Inca nu e cazul!”), fiu pe care il „consilia” in paralel, la acelasi tarif.
    Dupa vreo trei luni, am renuntat, si am rugat-o pe doamna psiholog sa elaboreze si sa-mi remita un raport profesional, cu concluziile sale.
    Iata ce am primit (inclusiv emoticoanele!), pentru suma de 1.200 de lei x 2 (poate mai mult!):

    „Buna seara,

    Imi pare rau ca acele schimbari pe care le doreati nu au aparut si ca intalnirile nu au avut efectul asteptat. Va multumesc ca mi-ati transmis acest lucru.

    In ceea ce priveste opinia mea, in linii mari este aceeasi pe care v-am transmis-o si in timpul sedintelor si se refera la asteptari.
    Nu de putine ori ne dorim ca cineva sau ceva pe care nu putem sa-l controlam sa fie intr-un anumit fel…stabilit de noi. Mai mult, aceasta furie sau tristete sau neajutarare se poate lega si de evenimente din trecut pe care nu le-am putut controla. Fie ca este vorba de un parinte care nu a fost cum am fi vrut, o sotie sau un copil care nu a facut sau nu face ceea ce noi insistam sa faca. Asteptarile imposibile deschid calea suferintei.

    Dupa ce facem diferenta intre lucrurile ce pot fi schimbate si cele care nu pot fi schimbate, intre trairile pe care le au cei de langa noi si cele pe care vrem sa le aiba, nu mai raman multe lucruri de facut. Ochii caprui raman caprui, chiar daca ii dorim verzi…o masina basic va ramane basic si nu va fi niciodata una de curse.

    Va doresc o seara buna! :)”

    • @Ricochet – no offence, dar chiar din comentariul pe care l-ați scris acum rezultă exact ce v-a scris și Dvs. psihologul :)

      Aveți niște standarde și niște criterii foarte ferme, dar în viața reală nu merg lucrurile așa.

      • @Harald: nu, nu e o neintelegere la mijloc, comentariul meu ii era adresat primului comentator, “neamtu tiganu”, si oricum era in spirit de joacă. :)

        @ Ricochet: dar aveti umor. Asta ar trebui sa ajute relatiei cu fiul dvs. In rest, nu pot comenta aici prestatia “profesionala” a unui alt psiholog. Cu siguranta ca verdictul dvs e de luat serios in calcul, o terapie “bună”/de calitate trebuie să convinga, sa dea pe brazda pacientul. Ori dvs nu pareti dat pe brazda.. Ce alta masura mai radicala a eficacitatii alta decat aprobarea interioara “da, mi-a facut bine,” “da, m-a ajutat enorm”, etc. Efectele pozitive isi primesc confirmarea prin pacient.. Daca spuneti ca experienta a fost “lamentabila”, inseamna ca terapia a cam eșuat. Fiul dvs ce spune?

    • Daca ati fost la UN medic prost inseamna ca medicina e o profesie care nu ar trebui sa existe, TOTI medicii fiind niste impostori ? Generalizarea asta prea usoara ar trebui sa iti dea de gandit…

      Pe de alta parte, spre deosebire de medicina clasica, la psiholog nu te duci sa iti spuna: esti paranoid sau ai suferit o trauma ca si cum medicul ti-ar spune: „ai varsat de vant, ia reteta asta si va fi bine”.

      La psiholog, trebuie sa vrei tu sa fie bine, trebuie sa te intrebi tu ce e rau si sa iti doresti sa fii mai bun. Sa intelegi ce se intampla cu mintea ta si sa lucrezi cu psihologul. Diagnosticul nici nu cred ca e important, de obicei se imbina mai multe tulbrari, abuzuri, samd.

      Uneori psihologii ridica din umeri neputinciosi. Daca crezi ca un paranoid va accepta ca psihologul stie mai bine ( ca el ) ce i se intampla si nu ca e un complot generalizat impotriva lui, atunci te inseli amarnic :).

  3. Indiferent de declaratiile de credinta ale psihologilor, avocatilor, contabililor ca si a altor fizioterapeuti, sunt tot mai intrigat si speriat de perspectiva in care un om clinic sanatos, solvabil, si prezumat nevinovat este nevoit sa apeleze „rational” si „preventiv” la serviciile distinsilor profesionisti.
    Oricat de cazut ar fi individul si oricat de deteriorate ar fi relatiile lui cu lumea, el are dreptul de a-si prezerva intimitatea, chiar daca asta inseamna o indelunga contemplare a singuratatii si o binecuvantata asteptare a mortii. Speculatiile border line seamana prea adeseori cu un fel de razgaiala: adultului -copil prearasfatat- i se induce din inima convingerea ca exista o lume minunata in care cineva stie ce inseamna o viata bine traita: vesnica, la loc cu verdeata, unde nu e intristare si nici suspin.
    Nimeni nu stie ce aduce viitorul, asa incat incercarea de a preseta ratiunea si sensibilitatea omeneasca nu este decat un fel de a limita libertatea acestuia. Mai mult extensia compasiunii -binevenita in cazul suferintei patologice- prefigureaza imaginea unei societati bolnave, aflate la discretia diverselor tipuri de profesionisti. Or cine ar putea garanta infailibilitatea profesionistilor? In fond psihanaliza intemeietorului psihanalizei lasa loc presupunerii, mai mult decat rezonabile, ca abisurile teoriei generalizate ascund trairi inavuabile in plan individual. Du-te vino-ul pe care il face transferul/ contratransferul dintre ratiune si simtire e prea incarcat de vinovatie pentru a clarifica relatiile interumane. Poate mai degraba un angajament cinstit, mutual asumat, ar putea sa cristalizeze solidaritati locale intrematoare.

    • Păi, M Constantin, cum “indiferent de declaratiile de credinta ale psihologiilor”? Aveți aici o declarație de credință, aceasta se cere luată la cunostință si confruntată. Articolul spune cum vede lucrurile; intalnirea dintre “profesionist” si pacient e o colaborare, o intovarasire. Pacientului nu i se cere sa adere orbeste, sa initieze orbeste “(“rational” sau “preventiv”) intalnirea. Credeti ca daca mergeti la psiholog sau psihiatru sunteti mai putin singur? :) Nu știu ce sa zic, nu cred. Psihologia nu poate gestiona (si nici nu isi propune) singuratatea ultima a individului. Dar va asigur ca ii poate face bine. Ori mie una mi se pare ca le suntem datori celor dragi sa fim “bine”, sa luptam cu depresia, cu compulsiile, cu furia. Suferinta mea produce pagube in jur. Prin urmare nu ni se permite sa o prezervam cu egoism si demnitate. :)

      Cunosc oameni care spun ca terapia i-a ajutat imens, ca i-a ajutat sa se vada pe sine altfel. Nu e putin lucru, aceasta vedere de sine nouă. Iar in ceea ce priveste “angajamentul cinstit” – speram sa se vada ca relatia onesta sta in centrul pledoariei mele.

      • Andrada Ilisan probabil ca sunteti animata de cele mai bune intentii si va practicati empatic si cu folos profesia. Nu am avut in vedere vreo ofensa la adresa persoanei.
        Totusi nu sunt departe timpurile in care psihologia, ca si sociologia, au fost scoase cu totul din circuitul educational civil. Studii in materie faceau doar cei din activul de partid si din structurile de forta ale statului. Nu-mi dau seama cum percepeti viata psihologiei dinainte de 1989. Rezultatele inca mai sunt vizibile, cel putin la nivelul populatiei cu varsta de 40+. Nu am auzit inca nici un oftat din partea oficiantilor.
        Acum oriunde te uiti e o adevarata explozie de literatura motivationala si aspirationala. Multime de psihologi ofera fericirea in 7 trepte. Gandeste pozitiv, fii proactiv: viata e frumoasa, binele, frumosul si adevarul stau sa ne cada in cap. Uitati-va cat de multi sunt cei care vorbesc si vorbesc si tot vorbesc sub comandamentul: „sa fie bine sa nu fie rau”. Vi se pare ca sub acest asalt a diminuat uratul, raul sau minciuna?
        Si ca sa coboram un pic cu picioarele pe pamant: cati din salariatii/ pensionarii mandrica sunt romani isi pot permite sa plateasca 100 de lei pentru o sedinta de terapie?
        Altfel ce sa zic? Va doresc mult succes in ceea ce faceti, desi am vaga banuiala ca psihologia ca pretetext va iroseste talentul literar. La urma urmei personajele literare au nevoie si ele de terapie; sau poate autorii… Cine sa stie?

        • @M Constantin: vă dau dreptate. Nu ma omor (asta ca sa tulbur obsesia motivationala) dupa cultura si business-ului pozitivitatii, proactivitatii, metanoiei ca o investitie la bursa de valori. Nu cred in puterile nelimitate ale individului, in imbunatatirea lui si cresterea lui pe “steroizi” psihici. Dar stiti ce e mai tulburator? Ca si atunci cand incerci sa privesti cu precautie posibilitatile de crestere interioara, chiar si atunci cand ti se pare ca esti lucid si prcatici auto-limitarea, tot nu dispar viciul, raul, minciuna.
          Multumesc frumos pentru aprecieri.

  4. Ce făceau altădată duhovnicii, fac azi terapeuţii buni, cu vocaţie. Inteligenţa intrapersonală e rară, se ştie. Făcută cu participare sufletească, empatic, psihoterapia n-are cum să eşueze.
    Noi toţi avem nevoie de parteneri de autoanaliză, măcar o dată-n viaţă. De aceea căutăm prieteni „de suflet”, care să ne salveze atunci când suntem trişti, fără speranţă, când ni s-au înecat toate corăbiile.
    Este frumoasă şi profundă „motivarea” d-nei Andrada Ilişan.

    • @Iulia: Vă mulțumesc! Unde-s doi puterea crește, cam asta e. :) Nu știu de ce, dar așa prosperam, in relație. :)

      • O, şi eu vă mulţumesc, la rândul meu, că aţi avut amabilitatea de a-mi răspunde!

        Am o întrebare: s-ar putea oare introduce în şcoli măcar câteva tehnici de control al emoţiilor? Copiii noştri dau examene, se confruntă cu diferite situaţii în care emoţiile îi duc la eşec sau le ciuntesc mai mult sau mai puţin din capacitatea de a-şi valorifica potenţialul şi aproape nimeni nu are în vedere problema asta uriaşă… Personal, le spun ce fac eu în asemenea circumstanţe şi funcţionează, după câte am văzut, dar cred că psihologii ar fi mai degrabă chemaţi să-i înveţe pe copii cum să-şi controleze emoţiile (tehnici de autocontrol, asta mi-aş dori să ştie cei mici). E foarte important şi chiar preventiv, aş zice, să ne ocupăm de emoţiile celui aflat în formare – mai important decât să-i îndesăm cu ghiotura informaţii în minte.
        Vorba lui Montaigne: „Mieux vaut une tete bien faite, qu’une tete bien pleine”, inclusiv pe partea emoţională.

        • @Iulia: Intalnirile mele cu cei mici sint limitate. Imi povestea zilele trecute un consilier scolar ca ii sunt dati in grija 1300 de elevi. Clasele I- XII. Atat cat i-am putut observa eu in dinamica interactiunii si a grupului, sunt pregatiti” oricand si la orice ora sa fie initiati si educati in tot ce vrem noi si in tot ce consideram noi ca le-ar prinde bine (mai ales, asa cum spuneti, in tehnicile micului lor sine). Parerea mea e ca un psiholog bun e mana cereasca in scoala. El poate face echipa cu elevul, dascalul si parintele. Poate face echipa cu clasa, cu elevii complicati care tulbura echilibrul clasei, cu cei retrasi, timizi, interiorizati. Tot ce ti se cere e sa ai ochi sa ii vezi pe cei dinaintea ta.

  5. In principiu, sunt de acord cu observatia de bun simt ca omul se naste singur si moare singur. O realitate care nu va putea fi schimbata niciodata de nimeni. Chiar daca, aparent, observatia respectiva poate intra in conflict cu toata teoria despre omul social, de care speculatorii nu se folosesc decat ca de o scara. Desigur, omul este si o fiinta psihologica. Mai mult sau mai putin decat este politica, economica, culturala, religioasa etc. Cred ca problema apare cand cineva incearca sa supraordoneze oricare dintre aceste dimensiuni celorlalte, in detrimentul abordarii holistice. Eu unul, nu vad o alta miza decat puterea. Multi dintre noi trecem de-a lungul vietii prin momente de frustrare, furie sau depresie, fara a fi in vreun fel nebuni. Am vazut insa din pacate, si acesta este un semnal de avertizare, cum unii psihologi, care au fost sau sunt simultan si agenti FBI, CIA sau ai altor servicii secrete, dau consultatii sau scriu carti despre cum sa „identificam” pe cineva care nu spune adevarul, pe un criminal, pe un terorist etc. Probabil ca se cred mai ceva decat „detectoarele” de minciuni, ori mai ceva decat Freud sau Jung, sa zicem, care chiar si acesti zei ai psihologiei abisale au fost infirmati in multe privinte, in teoriile lor. Nu neg prin aceasta indicatorii de rationalitate pe baza carora se construiesc profile psihologice, ci doar legatura liniara care se poate face uneori intre potentialitate si realitate, intre care pot fi distante enorme sau chiar infinitul. Cred ca ne putem imagina in ce situatie limita se poate afla pe nedrept cineva care are nesansa sa fie supus simularii inecului, pe baza „recomandarii” unui psiholog, pentru ca ar prezenta nu stiu ce susceptibilitati psihologice… Multi psihiatri au ajuns sa fie ei insisi nebuni, multi doctori, ca Mengele, sa fie criminali, ori unii psihologi, ca cel care a inventat metoda de tortura fizica si psihologica prin simularea inecului, sa fie mai teroristi decat teroristii… Ce vreau sa spun este ca trebuie sa ne ferim de pacatul absolutizarii, nicio baterie de teste psihologice nu este un cititor perfect si absolut, pana in strafunduri, al sufletului omenesc. Dar si ca actul creativitatii implica adesea stari psihice iesite din medie si statistici, inselatoare pentru teoriile psihologice, comportamentaliste etc. Sa ne gandim numai la angoasele existentiale ale unor poeti, romancieri, pictori celebri… Nu vreau ca prin aceste randuri sa scad cu ceva din valoarea articolului autoarei. Dimpotriva, textul este o bijuterie psihologica. Sunt convins ca autoarea s-a dat pe sine ca personaj doar ca un pretext, pentru a o insoti in calatoria fabuloasa prin psihologia omeneasca. Marturisesc ca am insotit-o cu incantare, pe parcursul careia am descoperit noi nuante ale psihologiei cognitive, emotionale si comportamentale, pentru care ii multumesc. Promit, voi fi in continuare unul dintre cititorii interesati.

    • „Cred ca problema apare cand cineva incearca sa supraordoneze oricare dintre aceste dimensiuni celorlalte, in detrimentul abordarii holistice” – de acord. Așa cum spuneam si in articol, e credința asta că avem o busola interioară care ne spune cand ieșim de pe pistă, unilateralitatea nu produce roade pe termen lung. In ceea ce ma priveste, am oroare de psihologul/psihiatrul suprapotent care nu știe decît să „controleze”/falsifice realitatea interpersonală/euristică. Adevarul (cum o fi el definit pe domenii) nu poate fi podoabă. El e și gata. Nu ne putem impopoțona cu el. Dacă ne impopotonam, dacă ni se urcă la cap inseamna ca e narcisism (adică specific personal, limitat și local). Și ca să inchei, cum spuneam, pentru mine terapia e o intalnire intre două persoane.

      Ah, și mulțumesc din inimă pentru „bijuterie” și incîntare. :)

  6. Un coleg de-al meu a luat-o razna. E greu să rezum aici ce i s-a întâmplat, dar a devenit necooperant şi atacurile lui prea murdare împotriva mai multor colegi au devenit din ce în ce mai frecvente.
    Fiind în relaţii apropiate cu el am încercat să-l trimit la un psiholog. A contestat competenţa psihologului şi s-a dus la altul (zice el), care la asigurat că „n-are temeri”. Am mai discutat şi eu cu psihologi, care mi-au zis că nu se poate face nimic şi până când nu încalcă legea trebuie să-l suportăm, evitându-l pe cât posibil. Până când nu se va convinge singur, că greşeşte, va continua să dea vina pe alţii şi va avea acelaşi comportament.
    Acum vreo doi ani a introdus mai multe reclamaţii împotriva unor colegi. Reclamaţiile s-au dovedit nefondate. S-a purtat urât şi cu membrii comisiei de anchetă. I-a blestemat. De când un coleg, despre care el susţinea că a fost incorect, a suferit un accident mortal, e convins, că justiţia divină lucrează pentru el.
    Nu cunosc toate detaliile, dar până la urmă tipul a fost dat afară. De atunci are un număr impresionant de procese cu câţiva colegi, şi nu dă semne că ar avea de gând să se oprească.
    Ok. Nu se poate face nimic, dar aş vrea ca cineva să-mi ia povara de pe umeri, că nu am făcut tot ce se putea face pentru omul ăsta, pe care l-am cunoscut de pe vremea când a fost chiar simpatic, prietenos şi am făcut lucruri frumoase împreună.
    Sau să mi se demonstreze, că sunt şi eu plecat cu sorcova, când nu pot să accept că nu se poate face nimic.
    P.S. Textul ăsta l-am scris sub influenţa articolului dumneavoastră şi cred că am făcut bine. Faptul că încerc să-l postez aici, nu mai e aşa de bine, dar ţin să vă spun că vă sunt recunoscător pentru că mi-aţi creat ocazia să-mi povestesc toate astea.

    • @Adam: Păi uneori acceptam si asta, ca nu se poate face mare lucru. Sau! Ati putea sa ii dati intalnire, sa ii aratati ca tineti la dumnealui, sa il legati fedeles si sa ii spuneti ca nu ii dati drumul pana nu va spune ce puteti face pentru el. :)

      Daca o sa mai aveti informatii noi, sa ma tineti la curent. Veniti aici la comentarii si updatati situatia colegului.

  7. Cand eram adolescenta, ma fascinau ghicitoarele! Ori de cate ori veneam in Ro, ma intocsicam cu cafeina, de-adevaratelea, de dragul momentelor privilegiate in care eram subiectul principal al formelor desenate de zatul uscat pe peretii cestilor albe de portelan. Intr-o zi, in timp ce prietenele mele si cu mine, baricadate intr-un colt al casei, aveam ca invitata o celebritate locala, renumita la ghicitul in cafea si in carti (noutate pe care tocmai o experimentam…), apare…tata! 1m90, 120 kg de muschi, costum-cravata! Tipa cu pricina invoca o urgenta subita si dispare, iar noi ne luam postura de viitoare victime si asteptam, docile, sa ne ironizeze tata, care asa proceda, deseori, cand era contrariat. Deseori, dar nu atunci. N-a zis nimic, s-a scuzat ca ne-a deranjat, si a plecat. Uff, ce usurare!
    In aceeasi seara, bunica deschide un subiect de discutie (ce coincidenta! :) ) fix pe placul meu, oracolul din Delfi! Il abordeaza insa altfel decat de obicei, cand ii sorbeam vorbele imaginandu-mi destinele care se faceau si se desfaceau la templul lui Apollo…Incepe sa vorbeasca despre faptul ca, in ciuda inscriptiei dupa frontispiciu „cunoaste-te pe tina insuti”, mai marii vremii, la fel ca si anonimii, continuau sa parcurga sute de km si sa plateasca sume fabuloase, pentru ca Pitia sa le vorbeasca despre…ei insisi. Inevitabil, ajunge si la Socrate, care a preluat mesajul si a incercat sa-l popularizeze, etc., etc. Ce plictiseala…
    Evident, am inteles ca toata discutia se dorea o lectie pentru mine si boacanele mele recente, dar nu cred ca i-am dat mare atentie, prea bucuroasa fiind ca am scapat doar cu atat!
    Nimic nu este intamplator in viata, si mai ales, numai din greseli invatam, daca invatam…
    Uneori, pot trece multi ani pana cand sa acceptam sa ne insusim o lectie a trecutului, esential fiind, mereu, sa ne acceptam vulnerabilitatile, ca sa le putem trata corespunzator!
    Acolo unde este problema, se afla si solutia! Fix in acelasi loc, de cand lumea si pamantul…

    Asa cum reiese si din acest remarcabil text, bulversant, profund, si redat cu multa sensibilitate, unul din paradoxurile vietii noastre ar fi ca ne-am obisnuit sa cautam departe, ceea ce se afla aproape, foarte aproape de noi.
    Doar ca acest „aproape” e extrem de vast si nu prea stim de unde sa-i incepem explorarea…
    E important in astfel de situatii, sa avem curajul sa fim umili si sa cerem ajutor, indiferent ca ne adresam unui prieten, medic, psiholog, duhovnic, dar e esential sa nu le permitem accesul la intimitatea noastra, celor care stiu exact ce ne trebuie!
    Multumiri, si recunostinta, deci, ghizilor onesti si buni profesionisti care, ca autoarea, ne iau de mana sa ne sprijine cand ne clatinam, si sa ne insoteasca, rabdatori, ezitarile, nu sa ne conduca unde considera ei ca ne-ar fi noua bine…
    Incredere in sine, alaturi de prudenta si temperare in judecata, tuturor!

    • Și ce vi s-a ghicit, doamnă Ela? :) S-a împlinit? E grozav cum ați spus: “continuau sa parcuga sute de km si sa plateasca sume fabuloase ca Pitia sa le vorbeasca despre… ei insisi”. Ce disperați suntem dupa noi insine. Ce dor ne e de noi insine. Dupa atatia in care m-am aplecat asupra “stiintei” psihologiei, mi se pare ca nu stiu mai nimic. Credeam ca o sa descopar adevarul complet si eliberator, dar ce sa vezi? Ia-l de unde-i nu-i. Nu poti, daca esti un profesionist onest, sa nu te simti un mic impostor. In definitiv, ni se cere sa fim cat mai cumsecade (si umili). Si sa speram ca tocmai aceasta auto-limitare sa dea roade in relatia terapeutica. :)

      • Cred cu convingere ca e o mare sansa „sa ne fie dor de noi” insine, cum bine spuneti, si nu ma refer doar la castigul efectiv de timp si de energie pe care-l obtinem atunci cand „nu facem nimic”, ocupati fiind sa ne familiarizam cu, de ex., intuitia, instinctul sau imaginatia, de care dispunem, si care ne vor numai binele ! :)
        E mai ales dovada iubirii de sine, daca e adevarat ca nu ne poate fi dor de dusmani si nici de cei care ne sunt indiferenti, ci doar de oameni, animale, locuri, etc., pe care le indragim!
        Ne e dor de noi = ne iubim. Simplu. Esential. Vital.
        Exact aici cred ca s-ar situa cheia succesului, sau inceputul adevarului…cat de mult ne intereseaza sa ne cunoastem, datorita riscului de a nu gasi, din prima, prea multe motive ca sa ne iubim? Ne e, sau nu ne e, frica de noi insine…si implicit de restul lumii…?
        Iudeo-crestinii au un mesaj biblic care spune „iubeste-ti semenii ca pe tine insuti”!
        In intelegerea mea, ca sa-l urmezi in mod corect, inainte de toate trebuie sa te iubesti pe tine, tu esti reperul : „ca pe tine”!!!
        Nu ti se cere altceva! Nici sacrificii, nici eroism si nici excese de altruism, ci doar aceeasi „masura”! Un fel de egoism ca suprema dovada de generozitate…
        E clar insa ca, daca nu te iubesti, n-ai cum sa iubesti pe altii…Nu stii ‘cu ce se mananca”, pur si simplu! Cercul se inchide, si inauntrul lui prolifereaza frustratii, refulari, violente, dicaturi, crime, etc,. etc.
        Daca e adevarat ca realitatea perceputa functioneaza atat de bizar :), incat simpla noastra privire modifica „obiectul privit” (principiul incertitudinii, Heisenberg, Nobel de Fizica 1932), inseamna ca lucrurile sunt mult mai simple decat par : „ajunge” sa ne iubim, ca sa emanam iubire, si sa primim, cat se poate de firesc, acelasi tip de raspuns ;)
        In plus, se pare ca niciodata nu e prea tarziu sa ne descoperim cat suntem de minunati, si sa ne indragostim de noi! Nu, nu ca Narcis, ca el nu se iubea, de fapt, de loc!
        Dar aici e deja domeniul dvs…
        Va doresc deci perseverenta in armonie, si mult succes, stimata doamna, dvs si tuturor „ingrijitorilor de suflete”!

        p.s.Ce mi s-a ghicit? Ca tuturor acelora ca mine (adorabile si irezistibile naive!) la acea epoca, ca ma marit cu fiecare iubit „invocat” la un moment dat, adica cu toti, ca reusesc toate examenele, ca nicio problema nu-mi va rezista…vreodata, etc., etc..
        Ce s-a implinit?
        Nimic. Din fericire!?!?!?
        In orice caz, sunt, cu adevarat, recunoscatoare ca am trait aceste experiente atunci, si nu…acum!!! Slava Domnului! :)

  8. Ţara arde . Ce face societatea civila ?
    O microanaliza de continut pe Contributors.ro ( 30 mai – 3 iunie 2018)

    (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
    (2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
    (4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
    Constitutia Romaniei ( Articolul 31 )

    Dupa trei decenii de democratie si aceasta originala, Romania da inapoi ca racul si isi saboteaza viitoroarele trei decenii, dar nici una din instantele civice responsabile nu-si asuma esecul. Realitatea trista si tragica in acelasi timp este aceea ca societatea civila din 2018 nu mai are aproape nimic in comun cu societatea civila din anii `90 , iar fractura sociala se adanceste continuu.
    In contextul evenimentelor recente respectiv uluitoarea decizie a CCR din 30 mai 2018 care rupe echilibrul puterilor in stat , anuleaza toate semnalele date pana acum Europei , statelor democratice si civilizate si reintoarce societatea la nivelul anilor `90 (http://adevarul.ro/news/politica/zi-decisiva-kovesi-ccr-hotaraste-iohannis-e-obligat-demita-sefa-dna-1_5b0e48c7df52022f75915136/index.html ) este foarte interesant sa observam modul in care reactioneaza societatea civila si vectorii ei.
    In acest caz , poate fi facuta o comparatie intre evenimentele sociale fierbinti si agenda publica propusa de una dintre cele mai interesante plaftorme publice cum este Contributors.ro .
    Decizia de a publica anumiti autori , selectia unor articole si tematica propusa este una semnificativa si ar putea fi supusa unei analize de continut ( evident , numai daca ar exista acest interes , dar specialistii in stiinte sociale au alte prioritati).
    Pana atunci este evident ca dintre articolele publicate dupa 30 mai pe aceasta platforma , unele nu au nici o legatura cu prezentul istoric ( ceea ce este cat se poate de firesc ) si este interesant sa observam ce fel de tematica propun dupa 4 zile de la evenimentul catastrofic pentru starea justitiei si echilibrul puterilor in stat , deci pana duminica 3 iunie 2018 cand oamenii se pot relaxa ( unii ) sau se pot dezmetici ( altii ).
    Reactiile “premonitorii” ale formatorilor de opinie inainte de emiterea deciziei catastrofice cat si reactiile “la cald” dupa publicarea ei sunt semnificative pentru modul in care este perceputa agresiunea factorului politic.
    Temele de reflectie oferite cititorilor Contributors.ro si implicit cetatenilor si societatii de articolele publicate in perioada 30 mai – 3 iunie sunt prezentate mai jos :

    Tema
    Comentarii

    Andrada Ilisan – De ce am vrut să mă fac psiholog

    http://www.contributors.ro/cultura/de-ce-am-vrut-sa-ma-fac-psiholog/

    (3 iunie)
    (Articol confuz, ambiguu , tipic pentru maniera standard de manipulare si deturnare a agendei publice catre pseudo-probleme prin confuzia neintentionata(?) intre spatiul public si spatiul clinic.)

    Ionel Funeriu – Pornografia lui Creangă

    http://www.contributors.ro/cultura/pornografia-lui-creanga/

    (3 iunie)
    (Articol tezist care incearca sa propuna cu obstinatie (si chiar in lipsa argumentelor ) tema obscenitatii in opera unui clasic roman.)

    Mircea Morariu – Facturile săptămânii ce se încheie

    http://www.contributors.ro/editorial/facturile-saptamanii-ce-se-incheie/

    (3 iunie)

    Alexandru Damian – Alegeri la Chișinău: spre o nouă surpriză în turul doi?

    http://www.contributors.ro/editorial/alegeri-la-chi%c8%99inau-spre-o-noua-surpriza-in-turul-doi/

    2 iunie

    Contributors.ro – Vlad Zografi, despre felurile deformate de a înțelege știința. Printre altele, știința nu te mângâie dacă te desparți de iubită

    http://www.contributors.ro/cultura/vlad-zografi-despre-felurile-deformate-de-a-in%c8%9belege-%c8%99tiin%c8%9ba-printre-altele-%c8%99tiin%c8%9ba-nu-te-mangaie-daca-te-despar%c8%9bi-de-iubita/

    1 iunie 2018
    (Articol de popularizare a unei stiinte exacte care confunda sfera publica cu sfera de specialitate .)

    Adrian Luca – Și totuși se învârte (în Italia): politica poate să o ia razna, dar măcar administrația să-și facă treaba !

    http://www.contributors.ro/economie/%c8%99i-totu%c8%99i-se-invarte-in-italia-politica-poate-sa-o-ia-razna-dar-macar-administra%c8%9bia-sa-%c8%99i-faca-treaba/

    1 iunie

    Miron Damian – Deciziile Curții Constituționale nu sunt obligatorii pentru toată lumea

    http://www.contributors.ro/administratie/deciziile-curtii-constitutionale-nu-sunt-obligatorii/

    1 iunie

    Contributors.ro – Interviu. Istoria lui Lucian Boia: ”E greu să reușești să-mi bagi în cap niște lucruri în care eu nu cred.”

    http://www.contributors.ro/cultura/interviu-istoria-lui-lucian-boia-%e2%80%9de-greu-sa-reu%c8%99e%c8%99ti-sa-mi-bagi-in-cap-ni%c8%99te-lucruri-in-care-eu-nu-cred-%e2%80%9d/

    31 mai
    (Articol de promovare pe post de celebritate si vedeta mass-media a unui eseist controversat care sustine teze controversate. )

    Valentin Naumescu – Ucraina uitată: eşecul celei de-a doua Revoluţii proeuropene și semnele populismului electoral din 2019

    http://www.contributors.ro/cultura/interviu-istoria-lui-lucian-boia-%e2%80%9de-greu-sa-reu%c8%99e%c8%99ti-sa-mi-bagi-in-cap-ni%c8%99te-lucruri-in-care-eu-nu-cred-%e2%80%9d/

    31 mai

    Ioan Stanomir – Curtea Constituţională şi ambiţiile regimului Dragnea

    http://www.contributors.ro/reactie-rapida/curtea-constitutionala-si-ambitiile-regimului-dragnea/

    31 mai

    Vlad Perju – Cum trebuie reactionat la decizia Curtii Constitutionale

    http://www.contributors.ro/editorial/cum-trebuie-reactionat-la-decizia-curtii-constitutionale/

    31 mai

    Alexandru Cristian Surcel – Ce se poate face când unicul arbitru este cel care încalcă regulile

    http://www.contributors.ro/reactie-rapida/curtea-constitutionala-a-romaniei-sau-ce-se-poate-face-cand-unicul-arbitru-este-cel-care-incalca-regulile/

    30 mai

    Cristi Danileţ- Pe intelesul tuturor: Decizia CCR cu privire la revocarea înaltilor procurori

    http://www.contributors.ro/editorial/pe-intelesul-tuturor-decizia-ccr-cu-privire-la-revocarea-inaltilor-procurori/

    30 mai

    Radu Vancu – Avem prea multe de apărat ca să ne permitem să pierdem

    http://www.contributors.ro/reactie-rapida/avem-prea-multe-de-aparat-ca-sa-ne-permitem-sa-pierdem/

    30 mai
    ( Articol tezist si simplist despre nevoia de a rezista.)

    Cristian Ghinea – Dragnea va pica brusc și spectaculos. Cum putem să depolitizăm statul? (începând cu CCR)

    http://www.contributors.ro/fara-categorie/dragnea-va-pica-brusc-%c8%99i-spectaculos-cum-putem-sa-depolitizam-statul-incepand-cu-ccr/

    30 mai

    Florin Oprescu – O lectură a d. Iaru. Pe marginea unei lichidări hermeneutice

    http://www.contributors.ro/cultura/o-lectura-a-d-iaru-pe-marginea-unei-lichidari-hermeneutice/

    30 mai
    ( Articol acid despre deductiile tabloid -psihanalitice ale scriitorului Florin Iaru preocupat sa vaneze cu orice pret comportamente homosexuale in schitele lui I.L. Caragiale )

    Mircea Morariu – Scandalul Revizorului (1) -Povestea

    http://www.contributors.ro/cultura/scandalul-revizorului-1-povestea/

    30 mai
    ( Articol tardiv despre o piesa de teatru exceptionala jucata in 1972 in Bucuresti numai de 3 ori si interzisa ulterior.)

    Contributors.ro – Interviu. Pascal Bruckner: stânga a ajuns să se prosterneze în fața

    islamismului radical

    http://www.contributors.ro/global-europa/interviu-pascal-bruckner-despre-sprijinul-acordat-de-stanga-radicala-integrismului-islamic/

    30 mai

    Prima impresie este ca intre agenda publica a cetatenilor de rand care demonstreaza in strada si prioritatile reprezentatilor societatii civile de la noi ( intelectualilor publici , formatori de opinie,etc.) exista o fractura evidenta.
    Pe scurt , ce fac intelectualii publici si formatorii de opinie ? Dupa o opinie avizata , inainte de 1990 aveau “imperativul” marxist de a fi in fruntea maselor si de a le educa . Acum au ramas tot acolo , dar nu le mai educa , deci rolul lor nu mai este clar in acest caz . Au devenit diagnosticieni si s-au transformat in “spectatori angajati” cu riscul de a primi reprosuri exact in acest sens *) :

    „ Există şi ideea că intelectualii trebuie să educe masele, să iasă mereu, pașoptist, pe scenă. Îmi pare rău, nu ăsta e neapărat rolul artistului, al scriitorului, al filozofului, al intelectualului în general. Intelectualul ca „agitator“, ca lider ideologic, ca „propagandist“ de meserie, gata să ducă masele spre un „viitor de aur“, e supraviețuirea unui „imperativ“ marxist. În fond, nici George Enescu, nici Brâncuşi, nici Rembrandt, nici Balzac – mai nimeni din această categorie – nu și-au propus și nu s-au simțit obligați sau îndrituiți să vină cu „soluții“ concrete. Și-au văzut de treabă. În unele cazuri e chiar preferabil ca intelectualii să nu abuzeze de militantism. Știm bine că au fost situații în care „angajarea“ unor intelectuali nu a fost tocmai înțeleaptă… Prefer să ascult sfatul lui Raymond Aron; ca intelectual, statutul tău firesc e acela de „spectator angajat“. Cînd se întîmplă o neregulă, cînd apare o problemă, îți faci vocea auzită, te exprimi, acuzi sau aperi. ”
    „ Or, prestaţia mea de presă e a unui diagnostician, nu a unui terapeut universal. Încerc să semnalez boala, neregula, derapajul. Trag alarma, arăt cu degetul rana (eventual, neluată în seamă, dacă nu chiar ascunsă). Pot avea, e drept, şi unele sugestii în domeniile la care mă pricep cît de cît. Pot să şi greşesc. Dar nu am responsabilitatea, competenţa universală ori cea specifică, necesare pentru a dezlega orice ecuaţie administrativ-politică. ”

    Andrei Plesu – 10 mai 2018
    http://adevarul.ro/news/societate/lasati-critica-vrem-solutii-1_5af3f81adf52022f75ccf4e6/index.html

    Ce fac ONG-urile, liderii si activistii civici cand cetatenii demonstreaza in strada ? Departe de lumea dezlantuita , invata democratia si “samba activista ” prin creierii munților militand pentru protectia vietii private pe Internet, dezincriminarea consumului de droguri, toalete unisex, etc. :

    „ Șapte zile de învăţare experiențială și acțiune în munții Piatra Craiului. *CRIM – Creativitatea – Responsabilitate – Implicare – Militantism Tabăra de activism se adresează tinerilor și tinerelor care vor să înţeleagă activismul civic şi să fie pregătiţi/te să se implice în rezolvarea treburilor Cetății. Protestele din ultimii ani ne-au arătat că este nevoie de conştientizare, responsabilizare, coordonare şi, în general, de implicare în viața societăţii. În acest context, mai mult ca oricând, Miliția Spirituală îşi propune să îi aducă împreună pe cei care înţeleg că trebuie să se angajeze în acţiune, dar nu au încă instrumentele și cunoștințele necesare ca să o facă în mod eficient. În tabăra CRIM ne vom dezvolta, prin jocuri și experimente, anumite abilităţi de grup şi individuale, vom învăța să acceptăm provocările, să luăm iniţiativă, să asumăm riscuri, să ne dezvoltăm atenţia distributivă, autodisciplina, toleranţa, gândirea practică și ascultarea activă, să dăm frâu liber creativității noastre, să ne descoperim limitele și să le depășim, să creăm sinergii, să lăsăm să înflorească spiritul de aventură. Timp de șapte zile, departe de lumea dezlănțuită, într-un decor natural și sălbatic, vom organiza ateliere de: tehnici de consens, noţiuni legate de drepturile omului, idei și planuri de acţiune civică, tehnici de rezistenţă pasivă, comunicare și jurnalism cetățenesc, samba activistă. Și, desigur, activități de teambuilding: gătim împreună, punem țara la cale, ne orientăm în pădure, facem ștafetă pe echipe și jocuri cât cuprinde. Toți vor participa la toate activitățile: organizare, gestionarea resurselor, gătit, jocuri… tot.
    Obiectiv: Pregătirea a 30 de tineri în domenii precum: tehnici de facilitare și consens, noţiuni legate de drepturile omului, idei și planuri de acţiune civică, tehnici de rezistenţă pasivă, comunicare și jurnalism cetățenesc, samba activistă.
    Grup țintă: Tinerii din România cu vârste cuprinse între 18 și 40 de ani. Riscuri: Vremea potrivnică care ar putea împiedica buna desfășurare a atelierelor.”
    https://fondulpentrudemocratie.ro/wp-content/uploads/2017/04/5-Tabara-de-activism-CRIM-V.pdf

    https://fondulpentrudemocratie.ro/wp-content/uploads/2017/08/20638459_1626146817409293_5177117284293782435_n.jpg

    Concluzia este dramatica . Atacul factorului politic asupra statului de drept are efectul unei lovituri de berbec care a surprins statul ( deja capturat de grupuri de interese ) pe picior gresit dezechilibrand total raporturile din cadrul lui.
    Mai rau decat atat , lovitura de gratie este primita de societatea civila care ar fi trebuit sa fie ultima reduta de rezistenta a cetatenilor in fata agresiunii de sistem , dar care acum este pulverizata consfiintind o stare de fapt.
    In esenta, vorbim de o resetare si restartare de manual a intregii megamasini sociale dupa modelul razboiului hibrid de tip rusesc țința fiind acum societatea romaneasca in ansamblu : factorul politic are mana libera , statul de drept este blocat si penalii au mana libera, societatea civila este pulverizata pe mana ei , iar cetatenii sunt liberi sa stea in strada ( zadarnic ) pentru decenii de acum inainte.
    Cuvintele atrag realul , dar in acest caz sunt insuficiente ca sa-l exprime pentru ca in Romania realitatea a depasit de mult , si cu mult , imaginatia.
    Dupa un sfert de secol de aici incolo , cei care vor mai trai pana atunci vor afla si cum s-a iesit din situatia fara iesire de acum in care unii din aceasta tara traiesc in cea mai buna dintre lumile posibile pentru ei , iar cetatenii onesti ai acestei tari ar trebui sa primeasca in masa medalii de aur pentru faptul ca nu au innebunit inca.
    Mane, tekel, fares.

    Note

    *) Ioan Rosca – Scrisoare larg deschisa catre intelectuali
    http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-6-2015-8

    (https://sergiusimion.blogspot.com/2018/06/tara-arde-ce-face-societatea-civila.html )

    Răspunde

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrada Ilisan
Andrada Ilisan
Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului"), master în Psihologie Clinică ("Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline"), absolventă a Școlii de Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România, în cadrul căreia s-a format ca psihoterapeut. În 2021 a publicat cartea “Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică”.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

 

 

Nexus – Scurta istorie a retelelor informationale

Scurtă istorie a rețelelor informaționale din epoca de piatră până la IA
Editura Polirom, 2024, colecția „Historia”, traducere de Ioana Aneci și Adrian Șerban
Ediție cartonată
Disponibil pe www.polirom.ro și în librării din 27 septembrie 2024

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro