miercuri, mai 18, 2022

De ce casti ochii-n zare?

Fac parte dintr-o generaţie confuză, care s-a născut într-o lume şi care acum trăieşte în alta. O lume în care avantajele de altădată s-au preschimbat în dezavantajele de astăzi şi invers. Unii se bucură de societatea actuală, alţii o regretă pe cea dinainte. Dar, indiferent ce ne dorim, realitatea este cea care este. Iar pentru a supravieţui mai bine şi, mai ales, pentru a evolua, atunci când regulile se schimbă, noi trebuie să ne schimbăm, de asemenea. Nu avem de ales.

Cu toate acestea, oricât de mult s-ar schimba lumea dinafară şi, o dată cu ea, noi înşine, unele lucruri ar trebui să rămână permanent neschimbate înăuntrul nostru.

Altfel, riscăm să ne-o luăm pe coajă. Fiecare în parte şi, ca naţiune, că ne place sau nu, toţi împreună.

Ceauşescu a fost, pentru cei ce-au uitat, un nene care a ţinut sub papuc o naţiune. Pe cea românească. Vreo două decenii a avut-o, zice-se, la cheremul lui. Bătea din degete şi patrioţii vremii alergau ca nişte chelneri de ispravă să-i pună pe tavă ce-şi dorea. Şi Ceauşescu, zice-se, ducea ţara spre prăpastie. Iar oamenii se buluceau inconştienţi să se arunce în ea. Până ce a intervenit istoria şi Ceauşescu a plecat.

Da, aşa se întâmplă mereu. Oamenii, buni sau răi, vin şi pleacă. Şi tu vei pleca. Dar, cât stai, ce faci ? Că, ni se repetă iar, ne îndreptăm în continuare spre prăpastie. Prin urmare, dacă tot ne îndreptăm hotărâţi într-acolo şi suntem conştienţi de asta, întreb : oare noi mai avem vreo responsabilitate ? Şi, dacă avem, ce înseamnă ea, concret ?

Rezistenţa, în absenţa alternativei, este o iluzie. De acord. Nu toată lumea poate fi Havel, Mandela sau chinezul din piaţa Tien an Men. Să nu disperăm, însă ! Nu este rău că nu toată lumea e născută să fie erou. Nu este rău nici faptul că, deşi avem o limbă comună, nu avem un limbaj comun şi, mai ales, o sensibilitate comună. După cum nu este rău nici că prostia nu poate fi eradicată. Există mulţi proşti, dar aşa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut. Întotdeauna anchiloza intelectuală a uriaşei mase de manevră furnizată de populaţie a fost şi va fi exploatată.

Dincolo de asta, problema nu e existenţa lor. (Astfel de specimene vor prolifera întotdeauna la scară.) Problema e a celor care, reclamând lipsa unor Havel, se consideră ori prea mici să înfrunte tăvălugul unui sistem impersonal, ori îşi amenajează nişte scuturi protectoare, ce funcţionează ca nişte veritabile dispozitive de respingere a iniţiativei în spaţiul civic.

Faptul că aceşti cârtitori refuză să ia atitudine e, hai să zicem, de trecut cu vederea. Ce irită în această atitudine e, însă, aşteptarea ca alţii să înfăptuiască, în locul lor, ceea ce doar ei ştiu că trebuie să se facă şi cârcoteala continuă că foarte puţini se încumetă să lupte pentru nemulţumirile care-i macină pe ei. La fel de iritantă e concluzia dezabuzată că niciodată românii nu se vor lepăda de infirmităţile lor. Ei, fără îndoială, nu au nicio vină pentru aceste defecte ereditare ale neamului. Dimpotrivă. Acasă, între prieteni, decretează zi de zi imperativul unei ere Meiji româneşti. Un salt în conştiinţa poporului de la Evul Mediu la principiile lui 1789. Şi se miră că nimeni nu face ceea ce ei ştiu că trebuie făcut. Dar, de fapt, nici asta nu-i surprinde prea mult. Îşi cunosc bine concetăţenii. Până la ultima fibră. Toţi, nişte laşi şi nişte struţi. Un popor născut cu complexul martiriului, căruia îi place să sufere. De aceea va pluti în derivă, de aceea aici nu se va naşte un Havel. Fiindcă l-ar putea elibera de acest complex. Şi, atunci, el, poporul, cum şi-ar mai permite luxul suferinţei ?

Şi uite-aşa o ţin langa.

În împărăţia verdictelor şi a reţetelor de redresare naţională, aceşti indivizi sunt la ei acasă. Nu numai că sunt convinşi de fiecare plăsmuire a minţii lor, dar se poartă ca şi cum simplul motiv că ei ştiu care-i problema cu România e o dovadă în sine a statutului lor de cetăţeni responsabili.

Iar dacă faţă de prezent sunt ceva mai timoraţi în a face ceva concret, au, în schimb, curajul să se revolte retroactiv împotriva celor care i-au călcat în picioare în trecut. Fiindcă Ceauşescu a murit, nu au nimic împotrivă să-l considere un tiran şi să dea cu el de pământ. Fiindcă regimul comunist a apus, nu au nimic împotrivă să-l înfiereze. Şi, normal, nu e nimic rău în asta. Să-i pui la zid e un act de decenţă istorică.

Dar culmea e că aceiaşi curajoşi care se revoltă împotriva laşităţii unui popor ce n-a avut curajul să-i dea cu tifla cruntului tiran sunt aceeaşi care, astăzi, confruntaţi cu alt gen de abuzuri, au acelaşi tip de reacţii pe care-l reproşau celor din vremurile comuniste. Iar asta e niţel cam dubios. Pasivitatea şi indolenţa sunt la fel de condamnabile, iar curajul nebunesc al celor care repetă ca pe-un refren plicticos că ne merităm soarta şi condamnă numai ce e mort, ignorând ce se petrece în prezent, are tot atâta consistenţă cât a luptătorilor dedicaţi cauzelor sociale de pe site-uri.

Şi, atunci, aş întreba : dar tu de ce preferi să caşti ochii-n zare o viaţă-ntreagă în aşteptarea lui Godot-salvatorul-drepturilor-tale, în loc să-ţi arunci privirea-n oglindă şi să descoperi că Havel zace adormit în tine şi trebuie doar să-l zgândări oleacă ?

Am citit undeva că circumstanţa dezvăluie caracterul. Că individul e un cetăţean model câtă vreme viaţa îl fereşte de hotărâri dramatice. Şi că, atâta vreme cât îşi va petrece timpul înfipt în cochilia sa, din care nu va ieşi decât pe vreme frumoasă, puţine vor fi situaţiile ce-i vor periclita imaginea despre sine.

Dar, mai zicea acel cineva, se mai întâmplă uneori ca un element de neprevăzut să-l pună faţă în faţă cu adevăratul său caracter. Şi atunci înţelegi cum e. Un om sau o insectă zburătoare de greutate neglijabilă care fecundează scaieţi şi trandafiri ofiliţi. Sau poate nu înţelegi deloc.

Pentru că nu e nimic de înţeles.

Pentru că există atâtea teorii contradictorii şi atâţia specialişti care ştiu cum stă treaba încât îţi va fi întotdeauna foarte greu să ştii dacă gestul său, oricât de generos şi bine intenţionat ar fi, a meritat sau nu să îl faci.

Una peste alta, suntem doar ce alegem să fim. Fiecare în parte şi, ca naţiune, că ne place sau nu, toţi împreună.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Sincer, eu din teren vad situatia un pic altfel, generatia din care fac parte nu mi s-a mai parut asa de confuza incepand cu 6 noiembrie :

    La polul opus exista o generatie fantastica de tineri recent intrati in maturitate, si nu exagerez cu nimic, unul dintre liderii lor este Alexandru Bajdechi. Este o masa de tineri inteligenti, intre 18 si 40 de ani, care se informeaza corect, au independenta financiara, incredere in sine si spirit de sacrificiu. Cumva, generatia cu cheia de gat convietuieste foarte bine cu cea a tabletelor.

    Am vazut aceasta generatie imbarbatandu-se reciproc, si facand o campanie electorala a cetateanului de rand fantastica. Am auzit o doamna, careia ii este scarba de politica, si nu poate suferi subiectul, vorbind unei rude de la tara despre Klaus Johannis si Sibiu. Am vazut o domnisoara timida si pana nu demult admiratoare a lui Ponta, convingandu-si o bunica sustinatoare a lui Ponta, fratele care nu voteaza, si ceilalti bunici votanti Vadim sa voteze cu Johannis. Un tanar cu o relatie disfunctionala cu parintii, adica nu comunica deloc, luandu-si inima in dinti si convingandu-i sa isi schimbe optiunea din Ponta in Johannis. Alti tineri facand planul ca sa ajute niste rude sa voteze la oras, pentru ca sa evite masluirea votului in sectia de votare din satul controlat de PSD. Cand auzi lumea prin jur spunand Auf Wiedersehen in loc de La Revedere, sau Bye-Bye nu poti sa nu sezi si sa cugeti ardeleneste.

    http://lloopp.wordpress.com/2014/11/14/despre-alegeri-cum-vad-eu-situatia-din-teren/

Dă-i un răspuns lui lloopp Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihnea Rudoiu
A absolvit Academia Tehnică Militară (2001) şi Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti (2005). A publicat romanele A toi, cuando tu no estas (Editura Humanitas, 2005), Micul Abelardy. Viaţa şi opera (Editura Cartea Românească, 2007) şi N-are momentan titlu (editura Curtea Veche, 2010). Recent, la editura Tracus Arte i-a apărut romanul Dear Darlin’. Namor

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro