Salut aici aparitia la editura Humanitas a doua carti de maxima actualitate ale Monicai Lovinescu.
Obsesia şi frica Securităţii a fost mereu aparitia unor nuclee intelectuale autonome. Tocmai de aceea s-a recurs la toate metodele (delaţiunea, corupţia, şantajul) pentru a menţine lumea culturală sub o cît mai strictă supraveghere. S-au născocit metode insidioase de cooptare, înregimentare, strivire a şirei spinării. Naţionalismul de paradă şi pretinsul antisovietism (în fapt, un stalinism pe cît de obscurantist, pe atît de anacronic) au fost folosite ca raţionalizări ale atîtor prăbuşiri etice ( Virgil Ierunca observă cu şocată tristeţe convertirea unei Zoe Buşulenga la tezele primitive ale tartorului stalinist Leonte Răutu). 1968 a fost anul cînd liderii PCR au înţeles că a continua pe calea reformelor (atîtea cîte au fost, modeste şi ruşinate de ele însele) riscă să ducă la dezagregarea monolitului totalitar. Orice ar scrie un Niculescu-Mizil în memoriile sale, Ceauşescu şi aghiotanţii săi nu au simpatizat niciodată cu suflul libertăţii de la Praga. Au rămas înţepeniţi în dogma „rolului conducător” al partidului unic.
În clipa cînd partidul şi securitatea iau sub protecţia lor protocronismul, o ideologie autarhică şi megalomană, Monica Lovinescu îşi îndreaptă tirul criticii către propovăduitorii acestui bîlci al vorbelor. În ianuarie 1985 comentează delirul versificator al „bardului antisemit al erei Ceauşescu”. Observă în panegiricile lui Vadim tentativa slugilor lui Ceauşescu de a-i atribui „demiurgului” statutul de întemeietor al unei noi epoci, diferită radical de cea a lui Dej. Iată o mostră de închinăciune vadimista: „Căci de aproape 20 de ani/Mai viu se –aprinde soarele în steme/Suntem mai liberi şi mai suverani/Partid şi ţară străbătînd prin vreme./Avem în frunte un bărbat de seamă/E Ceauşescu, vajnic patriot”. Acestui „vajnic patriot”, proclamă Vadim, naţiunea îi datorează Metroul şi Canalul. Mai ales Canalul…
Examinînd acest elefantiazis al servilismului, Monica Lovinescu pronunţă diagnosticul fără drept de apel: maladia se numeşte „vadimită cronică”. Este vorba de un text antologic pentru diagnosticarea lichelismului în forma sa cea mai deşănţată. Spun lichelism pentru că personajele care au parazitat viaţa literară susţinînd poziţiile oficiale, toţi aceşti Barbu, Păunescu, Săraru, Titus Popovici, Paul Anghel, Ion Dodu Bălan, Ungheanu, Nicolae Dragoş şi cîţi alţii, toţi cei care au demisionat moral (dacă morală vor fi avut vreodată), nu erau nişte zeloti, precum predecesorii lor din anii 50. Nu erau fanatici nici satrapii presei şi editurilor: Popescu-Dumnezeu, E. Florescu, Dulea. Nu erau fanatice nici Suzana Gâdea, Aneta Spornic şi Tamara Dobrin. Le plăcea puterea, se simţeau perfect pe postul de inchizitori.
Iată aşadar simptomele acestei patologii a spaţiului cultural al stalinismului tîrziu din România: „stahanovismul plecăciunii, faraonismul limbajului, sfidarea realităţii celei mai evidente şi imediate, batjocorirea marilor nume ale trecutului istoric şi cultural prin invocarea lor contra firii. Într-un cuvînt, un naţionalism de vorbe goale, vînt şi faţadă, ce desfigurează, murdăreşte prin deriziunea planificată patriotismul real. … Nici cei mai înverşunaţi duşmani ai noştri n-au reuşit să ne deznaţionalizeze mai tare decît o fac metodic cei atinşi de vadimita cronică, acoperind zi de zi şi clipă de clipă tot ce e valoare românească a trecutului sub mormanul de ridicol al exaltării lor de comandă”. O comandă care s-a tradus în avantaje politice, tiraje masive, influenţă în cercurile supreme ale securităţii şi aparatului ideologic. Pentru că de fapt vadimita a fost boala acestor instituţii specializate în eternizarea mlaştinii morale. Invocarea trecutului, a marilor personalităţi culturale în compania lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu este un oribil sacrilegiu: „Măscăricii aceştia de curte ne transformă istoria într-un circ cu clovni trişti, iar prezentul într-un rîs isteric schimonosind, prin acest rictus permanent, chipul ţării”. Cititorii mai tineri cu greu îşi pot imagina efectul eliberator al rostirii unor asemenea cuvinte la „Europa Liberă”. Eseurile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca ne-au ajutat să respirăm într-un anotimp al dispreţului.
Repugnanta maladie este nevindecabilă. Contractarea bolii nu se întîmplă nici accidental, nici involuntar: „nu există în acest context bolnavi nevinovaţi. De vadimita cronică sunt direct responsabili toţi cei care o au. Nimeni nu se poate molipsi dacă nu o vrea. … Mai există, uitasem, o caracteristică a acestei boli: sleieşte, cînd îl ai, talentul. Uitasem, deoarece cel mai adesea tocmai pentru că nu talente molipseşte de vadimita cronică. Exact ca în cazul lui Corneliu Vadim Tudor”.(Est-etice/Unde scurte, IV, Humanitas, 1994). Cînd cuvintele sînt siluite, iar saltimbancii ideologici îşi fac mendrele fără ruşine, intelectualii critici nu pot tăcea. Cum scrie Virgil Ierunca: „Sunt singurii care înfruntă impostura activă şi activistă a puterii, făcînd din dezvăluirea adevărurilor un imperativ pe cît de situat, pe atît de categoric”. (Trecut-au anii, Humanitas, 2000)
Articol apărut pe Literatura de azi
http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-inedit
http://www.humanitas.ro/humanitas/o-istorie-a-literaturii-rom%C3%A2ne-pe-unde-scurte
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Domnule Profesor,
Permite-ţimi să completez articolul Dvs. cu următorul banc optzecist:
Bulă, scos la tablă la ora de istorie, este întrebat „Ce a fost Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, şi ce semnificaţii are acest moment de cotitură al istoriei pentru poporul român?”. La care Bulă răspunde imperturbabil: „A fost aniversarea a 100 de ani PÂNĂ LA crearea partidului Comunist Român!”
Kafka, dacă ar fi putut călători în timp şi ar fi văzut cu ochii lui „Iepoca die Auur”, ar fi avut ce scrie!
Uneori cind va citesc articolele imi vin in minte scene din trilogia lui Costa Gavras. La timpul acela desi traiam in communism, filmele lui au avut un impact profund asupra mea. Cred ca cei care nu au trait acele vremuri trebuie sa le vada. (Z, Aveu The Confession, State of Siege)
Subscriu!
…cu unica remarca, Smaranda, ca ma intreb in ce masura perceperea mesajului ar fi aceeasi azi, cand tot contextul este atat de diferit…?
Dar tot dvs aveti dreptate: de undeva trebuie sa se inceapa, si oferta (culturala) este in masura sa modifice cererea, deci mentalitatea…!
– Îmi aduc aminte de Leontiev, personaj din romanul lui Koestler, The Age of Longing- scriitor sovietic care după o viață de comenzi sociale încearcă să scrie „un roman adevărat” și nu reușește. A existat și la noi în anii ‘60 un mit al capodoperelor de sertar, care doar așteptau o briză de dezgheț pentru a fi publicate. Se pare că auto-cenzura a funcționat mai eficient decât ar fi sperat cei care au impus realismul socialist.
– Observ un fenomen pervers, de lustrație prin întalentificare- „da, X sau Y au comis ode și osanale, dar ce talent, nu-i așa ?”.
:P
(ce talent de lichea.)
Nu, vadimita nu este vindecabila fiindca are ca punct de plecare o tara general-umana si anume oportunismul feroce. Un oportunism care s-a vazut in cazul personajului original si a celor ca el, A. Paunescu, de pilda, si dupa caderea regimului. De cei corupti de vadimism nu scapam noi ceilalti decat dupa disparitia fizica a bolnavului. Si, din pacate, cei mai buni dintre criticii fenomenului nu pot astepta, de multe ori, ca acest lucru sa se intample. Faptul ca VC Tudor inca mai exista pe scena publica romaneasca, ca inca mai are tupeul sa candideze, mi se pare o blasfemie, o agresiune flagranta asupra memoriei anti-comunismului romanesc simbolizat de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca :(
Dispar oare ideile popularizate de un om, o data cu disparitia lui fizica..?
Evident ca ar mai simplu, doar ca nu e real… :(
Nu, ma refeream strict la disparitia personajului de pe scena publica. In plus, referindu-ma strict la vadim, el nu are idei, el are numai scuipati sau inchinaciuni, dupa cum crede ca ii cere momentul si / sau interlocutorul.
Tocmai am (re) văzut azi o năzbâtâie. De data asta în artele plastice. Ștefan cel Mare își scoate mâna din tablou și ciocnește un pahar cu Nicu și Elena. Nu, nu este o caricatură, ci o lucrare serioasă a lui Dan Hatmanu. Vorba d-lui Andrei A. în legătură cu „întalentificarea”
Desigur, odele erau penibile ca și autorii. Dar pentru tovarășa învățătoare sau chiar profesoara de limba română care și-a pierdut postul de la aprozar și-a trebuit să lucreze în învățământ, că doar sunt facultăți în locul tuturor școlilor de meserii, sunt opere valoroase.
Parcă nu-mi vine să alătur ”Europa Liberă„ cu oamenii ei extraordinari, de ceea ce am spus mai sus. Mi se pare că ar fi o lipsă de respect. De eleganță.
Pai sa ne-apucam sa-i citim din nou ca vine iar anotimpul de care vorbiti. Atat deocamdata, ca sa nu divaghez de la subiect.
Nu știu dacă în 1956 ci mai curând la o distanță temporală sigură, a început în R.P. Română colectarea întru debarasare a statuilor lui Stalin – Djugashvili la metru, la kilă, de noptieră sau șemineu, de piatră, de nuc și de stejar ori de bronz sau alamă. În scurt timp, subsolul galeriilor Dalles, desemnat pentru a adăposti temporar o populație oarecum asemănătoare soldaților de terracotta chinezi, s-a umplut până la refuz de efigii ale lui Iosif Visarionovici, mici și mari, tasate la maximum. Conducerea galeriei a purces la contactarea artiștilor cărora le aparțineau operele respective, cerându-le să vină să și le ia. Din câte am auzit, răspunsul standard a fost că „trebuie să fie vorba de o eroare”. Presupun că în cele din urmă Stalin de metal a fost topit, cel de lemn pus pe foc iar cel de piatră… cine știe ? Mi-e greu să cred că „vandali” au cutezat să-i mutileze chipul ori statura marmoreene cu dalta sau ciocanul, lăsând în urmă ceva asemănător sculpturilor eline trecute prin epoci de barbarie sau fervoare religioasă.
Era în 1998 la crematoriul Cenușa- în columbare am văzut o mulțime de urne tasate claie peste grămadă și corect sau nu, am avut revelația evacuării monumentului din parcul Carol și depozitarea rămășițelor tuturor celor care fie că nu au mai lăsat pe nimeni în urmă, fie că s-au lovit de abjurarea descendenților.
Toti au intrat in sistem de dragul puterii si s-au inregimentat lasand deoparte morala, decenta si, pana la urma, bunul simt.
Tristetea te poate cuprinde sa vezi cum scenele se repeta – si nu se iese din acest circ.
Dispretul este poate prea putin – personal ignor si atat!
Am verificat – doare mai rau si nu imi creez nici un discomfort…