Insanitatea politică se manifestă, mai cu seamă, atunci când gustul puterii îți întunecă mintea. Este ceea ce se întâmplă, zilele acestea, în România, locul în care celebra vorbă a lui Lord Acton, „orice putere corupe, iar puterea absolută corupe la modul absolut” a devenit politică de stat. Paradoxal, absolutizarea puterii și manifestarea televizată, ca stare de fapt, a acestei atitudini antidemocratice apare acum, în 2012, nu „ex nihilo”, ci pe fondul unei asumate „imaculate concepțiuni” politice. Așa s-a mai întâmplat, dar pur electoral, în 1996 și în 2004, când cei care, grație votului popular, au ajuns la putere s-au prezentat în fața noastră ca fiind „altfel”. Dar, niciodată, nu au dus până dincolo de limită acest „altfel”, astfel încât, avându-l ca fundament, să răstoarne toate regulile statului de drept. Este, din nefericire pentru o Românie și așa lipsită de o consolidată tradiție a democrației, ceea ce se întâmplă acum. Nu este, însă, tocmai o noutate, dacă ne gândim la ceea ce se pare că, la un moment dat, P.P. Carp i-ar fi spus șefului statului, la acel moment un monarh: „Majestate, dați-mi guvernarea și vă voi da o majoritate” (asta ca să mai „ușurăm” un mit, cel al „democrației” ante-comuniste, de „greutatea” fictivă care i s-a atașat).
Astăzi nu mai avem un monarh, ci un șef al statului „înconjurat”. Nu mai contează dacă, prin propriile acte, a permis configurarea unui anumit tip de atitudine politică. Chiar și așa de va fi fiind, nimic nu justfică, acum, această atitudine (asta dacă vrem să ne pretindem europeni și democrați, așa cum nu am fost, de fapt, niciodată, ci suntem doar, formal, începând de la 1 ianuarie 2007). E adevărat, multe dintre cele „împlinite” sub guvernarea „blagoslovită” de sceptrul prezidențial al actualului locatar de la Cotroceni meritau nu doar amendamente, ci efective „valuri” de indignare populară. Unele dintre acestea au și avut. Multe momente ale politicii fostei guvernări trebuiau amendate de către ceea ce poate fi circumscris drept elită a României contemporane. Și unele dintre aceste momente au și fost marcate. Acum, privind realitatea drept în față, putem vedea că noii guvernanți ridică la paroxism anti-democrația. Nici măcar nu se mai obosesc să o mimeze, adică să facă acel tip de politică caracterizată prin sintagma lui Mattei Dogan: „democrația mimată”. Nu. Acum e timpul șenilelor. Se calcă totul în picioare, până ce totul țăndări va fi.
Și, totuși, în această hărmălaie, este necesar, cred, să explicăm de ce „noi” (nu e pronume de majestate, ci conturarea semantică a unei comunități a oamenilor liberi, în termenii lui Richard Rorty) nu suntem la fel cu cei care astăzi, duși pe creasta unui val de ură manifestată electoral pe 10 iunie, atentează la corecta funcționare a instituțiilor democratice. Trimiterea din titlu, care repune într-o firească ordine cronologică două personaje invocate, cu un efect penibil, de actualul minsitru de interne, nu se referă la plagiatul premierului Victor Ponta. Acesta este evident, iar premierul ar fi trebuit deja să demisioneze. Iar aici putem doar să punem punct. Revenind, vreau să spun că, „de la Platon și Aristotel”, noi nu suntem la fel pentru că, grație și criticilor pe care cei doi filosofi le-au făcut la adresa democrației ateniene clasice, înțelegem funcționarea acestui tip de regim în cu totul alți termeni. Ca să mă refer numai la câteva aspecte, democrație nu înseamnă nici exclusiv principiu al majorității (căci limita dintre aplicarea excesivă a acestuia și instaurarea tiraniei majorității e foarte ușor de trecut), nici exclusiv accesul direct al cetățenilor la luarea deciziilor de interes comun, și nici invocarea voinței „poporului” pentru a justifica măsuri antidemocratice.
Mult după Platon și Aristotel, de la vremea contractualismului constituționalist încoace, democrație nu mai înseamnă nici măcar apelul exclusiv la mecanismul alegerilor libere și corecte, pentru că, în urma acestora, se poate instaura un regim antidemocratic (e ceea ce s-a întâmplat în Germania anului 1933). Astfel de chestiuni nu au fost, desigur, clarificate în contextul funcționării anemicei democrații românești, și trebuie spus că fragilitatea acesteia a fost menținută inclusiv de actualul președinte și de fostul partid de guvernământ. Ea este, în continuare, ceea ce le permite actualilor guvernanți, care au transformat mitul „întoarcerii la popor” într-o trambulină a absolutizării puterii și a concasării statului de drept, să joace țonțoroiul pe constituție. În numele „poporului”, evident, ceea ce nu justifică, în niciun fel, halucinanta realitate a acestor zile.
Legat de titlul articolului, exista o expresie celebra, care daca ar fi inteleasa de cat mai multi din alegatori, ar fi foarte bine. Mai ales ca se potriveste in cazul acesta.
„Democratia trebuie sa fie ceva mai mult decat doi lupi si o oaie care voteaza ce vor servi la cina” – James Bovard, Lost Rights: The Destruction of American Liberty (1994)
Domnue, treburile sunt clare, asta nu e modalitate de a exprima vointa poporului…fie el poporul asta extrem,extrem de indobitocit. Sorin a exemplificat si o frumoasa definire anecdotica a democratiei , ca s-o inteleaga si oile noastre…muuultele oi!