De ce există două Guverne Cioloș într-unul singur. Miza momentului

Învestirea guvernului Cioloș a fost prima victorie majoră a președintelui Iohannis. O victorie venită însă târziu, la un an de la victoria sa la prezidențiale, și cu prețul unui compromis cu PSD. Nu știm dacă este rezultatul direct al acestui compromis și al existenței unei forme de algoritm din umbră, dar privind proaspătul Guvern Cioloș putem observa că formula noului executiv funcționează cu două motoare destul de diferite. Putem chiar spune că există două echipe guvernamentale distincte, cu tipuri de carieră și probabil cu roluri distincte.

Dacă este să le luăm pe rând suntem obligați să începem cu echipa cea mai omogenă: oamenii de sistem. Protagoniștii acestei echipe formează cvartetul Interne-Externe-Apărare-Administrație și Dezvoltare (Tobă, Comănescu,Motoc, Dâncu). Lor, poate cu excepția lui Vasile Dâncu, li se potrivește caracterizarea chestorului general Tobă făcută luni la TVR de către Iohannis: “E un specialist, e din sistem, e în sistem şi prezintă toate garanțiile care se pot cere că e echidistant politic”. Acestui cvartet li se pot adăuga titularii de la Muncă, Transporturi, Educație, Sănătate, Energie și alte câteva ministere mai puțin importante. Toți aceștia au fost aleși pentru a asigura o funcționare predictibilă a ministerelor lor. Acest prim  grup are rolul de a da un sentiment general de stabilitate, inclusiv de a repara imaginea externă a României, mult înrăutățită după evenimentele din 2012 și de coabitările nefuncționale. În același timp ar trebui să îmbunătățească și imaginea statului în fața cetățenilor, accentul fiind pus pe profesionalism, pe control, pe încercarea de a evita surprizele neplăcute. Dar nici surprize bune nu vor fi.  Nici reforme. Este un mandat limitat, circumscris perioadei preelectorale, un mandat de conservare, un mandat al prudenței. Oare la asta nu se reduce mandatul întregului Guvern Cioloș? Aș îndrăzni să sper că nu.

Argumentele țin de existența unui grup dominat nu de familiaritatea cu sistemul nostru statal, ci cu instituțiile occidentale. Din acest grup face parte primul-ministru însuși, importanți fiind și titularii de la Economie, Finanțe, Justiție, Fonduri Europene (Borc, Paliu-Dragu, Prună, Răducu). La aceștia probabil se pot augă titularii de la Dialog social, Mediu, Comunicații, Cultură. De la toți ar trebui să ne așteptăm la o atitudine mult mai reformistă. Ideea că independenții sau tehnocrații nu răspund în fața nimănui, nefiind membri de partid, este absurdă. Majoritatea celor sprijiniți de partide răspundeau și răspund numai comenzii de partid, de multe ori în detrimentul interesului general. Tehnocrații au o reputație de apărat. Diferența esențială între cele două grupuri este că pentru cei din prima categorie această reputație este legată de zona instituțională/statală din care provin, deci prin definiție vor fi mai puțin tentați să schimbe ceva care contravine intereselor corporatiste. Cei proveniți din categoria a doua au drept referință grupuri exterioare instituțiilor pe care le conduc. Sunt deci mult mai multe șanse ca aceștia să fie orientați spre promovarea unor noi culturi instituționale, spre schimbare.

E adevărat că și în acest grup mai reformist experiența prevalentă este cea de birocrat, chiar dacă european. Birocrații sunt arareori agenți ai schimbării și în general sunt slabi  comunicatori. Dar România după 1989 a rămas în blocaj în lipsa unor energii venite din exterior. Iar experiența în birocrația europeană după 2000 este una utilă pentru cunoașterea rezistențelor la europenizare provenite din interiorul sistemului nostru instituțional. Nu știm dacă va reuși, dar experimentul promovării unor astfel de oameni este cel puțin plauzibil. Un alt motiv de optimism este alegerea drept vicepremier a titularului de la Ministerul Economiei, Costin Borc. Cu o experiență atât în economia privată, cât și la nivelul instituțiilor guvernamentale, are un profil care ne poate face să sperăm că va avea curajul să înfrunte infernala încrengătură de interese din acea zonă. Acolo unde numai o combinație între multiplicarea anchetelor DNA și accentul pe depolitizarea conducerii multitudinii de instituții și companii din subordinea ministerului poate ajuta la debranșarea abonaților sistemului de la rentele respective. Acolo se poate acționa relativ rapid, dar și reacția va fi pe măsură.

Cele două grupuri din interiorul guvernului Cioloș nu sunt în mod fatal divergente, ele pot fi chiar complementare. Dar logica acțiunii fiecăruia va fi diferită, ca și resursele pe care le pot mobiliza, comunicarea, nu în ultimul rând reacția sistemului.

În acest sens membrii grupului cu potențial reformist au avut multe de învățat din audierea Cristinei Guseth. Clasa politică se teme, îi urăște și le vrea pielea. Indiferent ce fac, vor fi atacați. Deja sunt. Vor avea de ales. Pot să rămână prizonierii unui mandat de tranziție, apolitic, deci al non-acțiunii și al non-schimbării. Sau pot evita ceea ce poate pentru ei să devină o tristă capcană. O pot face numai dacă își dau seama că sunt beneficiarii unei oportunități istorice. Dacă își asumă rolul de reformatori, atacurile împotriva lor vor deveni din ce în ce mai dificile. Puțini acceptă să pară reacționari atunci când există o masă critică de susținători ai schimbării. Iar susținătorii nu apar în urma unor simple acțiuni de imagine, ci în urma unor decizii curajoase.

Nu știm dacă logica naturii duale a actualului executiv este una premeditată, nu știm nici dacă diferențele vor fi atât de mari pe cât le presupunem aici. Cred însă că utilizarea acestei grile de lectură a guvernării Cioloș ne va permite să înțelegem mai bine dinamica de grup a @echipei@ guvernamentale. dar mai ales ne va ajuta să și evaluăm mai bine acțiunea fiecăruia în funcție de potențialul de schimbare. Unora le cerem numai sa fie onești, și din păcate în contextul nostru nu e puțin lucru. Celorlalți le cerem să încerce să fie la înălțimea speranțelor părții din societate care și-a manifestat dorința de schimbare. De fapt legitimitatea lor de acolo vine, la pachet cu obligația de a-și depăși condiția și de a deveni oameni politici în cel mai nobil (și uitat) sens. Dacă acești potențiali vectori ai schimbării eșuează, încrederea în posibilitatea reformării actualului regim scade dramatic, ca și probabilitatea ca oameni care până ieri au fugit de partide să accepte responsabilități ministeriale. Nu putem spera decât că atât ei, cât și membrii părții pro-reformiste a societății românești, înțeleg această uriașă miză a momentului actual.