sâmbătă, februarie 8, 2025

De ce îmbătrânim urâțel

Lipsită de semnul întrebării (mai exact, meritând pierdut semnul), asta nu-i nici afirmație furișată, nici promisiunea unei evaluări programatice sau demonstrații tendențioase, nici vreun răspuns, pledoarie sau scuză de anvergură. Oricum, ca întrebare (defectivă) n-ar fi nici măcar una așazis retorică. Ar fi una serioasă, totuși de pus în gând tăcut, de iscat ori finalizat în 0 conversații. Cum se și-ntâmplă, în cel mai curent și generalizat mod social cu putință. Căci de-ar fi serioasă întrebarea ar fi una dramatică, nemeritând aventurarea înspre o analiză tacticoasă ori în formularea vreunui răspuns hotărât, în caz contrar operațiunea însemnând afundare în tot mai mult tragism. Un tragic deloc eroic, unul fără soluție foarte demnă și onorabilă, unul sfârșind, cinstit, doar în lacrimă, durere, tăcere, mormânt propriuzis. Iar mai corect și folositor: în resemnare.

Totuși, totuși… Hai să ne punem întrebarea, problema, măcar un picuț, doar în gând.

( … )

Paranteza conține nespusul pe care de regulă îl refulăm, îl ascundem, peste care sărim, pe care ne prefacem că-l avem și știm, dar taman acum n-avem absolut niciun chef (nici altădată nu va veni) să-l verbalizăm, fie și-n șagă. De ce-aș așterne chiar eu un minispectacol față de care, precis, absolut fiecare va fi avut o cu totul altă părere? Ei bine, iată că las paranteza nu goală, ci deschisă absolut orișicui s-ar putea hotărî (dacă, vreodată) să-și verse în față, cinstit, povestea propriei deveniri înspre neființă. Din parte-mi, textul e deja finit. Ce mai urmează e doar un epilog sau codă, față de care, desigur, aproape fiecare va reacționa cu antipatie și superioritate, mai ales fără să se gândească deloc, doar resimțind și fiind sigur că stăpânește chestiunea mult mai bine. Așadar: iată-mi clausula!

Tot ce-avem, tot ce ne-ncearcă – fie bun, fie rău – tot nu ne-ajunge, tot mai vrem. Demonul poftei (românii îl generalizează sub teremenul dor și-s tare mândri că „n-are sațiu”!) ne freacă atât de tare printre orice emoții, afecte, pasiuni, încât devine patimă, încrâncenare oarbă, cancer. Și ce-i și mai îngrozitor e că din boala asta rea pe care-o numim eronat „aspirație” (snob o cităm drept hybris) mulți facem fudulie. O dramă cosmică și estetică, o pildă vrednică de venerație și onoare, un Sens al Vieții. Totuși, e rar să reușești „a merge până la capăt” într-ale binelui. În cele rele sau demne de jale pare-a fi ceva mai ușor, iată de ce mult mai frecvent asta se și întâmplă.

Multe prostii s-au spus și scris despre bătrânețe. Multe frumuseți. Numai că cele din urmă aparțin mai mult hârtiei, când fircălite cu „har divin” de către scriitori „inspirați” (nu puțini de tabac și alcool), când perorate din costume cu papion așezate aristocratic pe după scrinul comod ori podiumul enciclopedic. Și mai ales aparținând vorbei citate de alții, poeziilor de citit/debitat de tinerei și maturi. Adică de lumea-n vervă, energică și sănătoasă, care absolut deloc nu știe ce-i senectutea, n-are cum pricepe ce se-ntâmplă de-adevăratelea când chiar ești bătrân, când chiar conviețuiești cu boli rele, cu terminalul în sine, când chiar îți contempli excluderea, extincția. Boala, degradarea, rejectul, moartea REALE! Nu cele jucate teatral, nu literare, nu imaginare, nu fantazate calofil, nu de butaforii stilistice, cum produc toți esteții sofiști, eseizând livresco-fictiv despre sinucidere, bătrânețe, moarte.

La 40-50 de ani, după o viață-ntreagă de egoism, individualism și pripă în construirea și consacrarea propriului eu (cariere, familii, avere, etc.), toți încep să se intereseze de viața părinților. Numai că-i cam târziu. Și tot ce-i prea târziu e destul de futil. Abandonații părinți sunt, în cea mai mare măsură, cel puțin psihologic, sleiți și siluiți, cvasidecedați. Deja au făcut tot ce-au putut (inclusiv răul, scuzat de scop, travestindu-l drept bine). Și-au uzat sfaturile cicălindu-ne excesiv. Și-au pierdut orice prestanță (de autoritate nici nu mai vorbim). Mintea și discursul li s-au fleșcăit, distorsiunile memoriei și senilizarea făcându-i demni doar de milă, poveri uneori repulsive. Postmortem, nepoțeii cei răsfățați de bunici îi mai pomenesc o vreme pe-aceștia. Desigur, tot din punctul de vedere al unor copilași cu simpatia cumpărată prin bomboane, cadouri, bani lichizi. La 60-70 de ani, înstrăinați de copii, mulți bătrâni din orașe se-apucă de genealogie și istoriografie, descoperind (chiar și prin etimologii trase de păr sau coincidențe sociogeografice relative) că vor fi avut cineștie ce strămoși de peste două secole. Operație oricum inutilă din orice punct de vedere pragmatic, însă furnizând furaj nou pentru alte fantasme, povești și laude, de mai turnat puținilor inși de prin preajmă, cei demult sătui de vechile povestiri, răstălmăciri, născociri, autoflatări egofile. Ideea e că, în urma tuturor altor priorități justificabile existențial, lumea începe iar să alerge după niscai agoniseli, să mai scormonească în trecutul pe care-l considerau cândva cam gunoi, după ceva-orice de adăugat în cârca CV-ului, a faimei, a prestigiului, a importanței-de-sine, a fuduliei. Să nu mai vorbim despre intelectualii care încep să saliveze după intrări/primiri sau invitări „de elită”, altminteri scrâșnind de invidie când își văd cunoștințele, prieteni sau dușmani de generație primind recunoștințe, onoruri, mendalii sau felicitări publice, militare, civile, formale, interviu la TV, portret în reviste literare ori doar de dame. Cu cât ne-apropiem de nimic, dorim tot mai mult. Și să nu mai vrem s-auzim de adevăruri, de detalii dure, de analize corecte ori critici, ci doar de limbi. Majoritatea covârșitoare a muribunzilor încă lucizi își terorizează apropiații, vecinii, ba chiar și străinii de pe banca vecină a parcului, vorbind exclusiv despre sine, despre istoria personală sau impunătoarele lor păreri obtuze, nonstop justificându-se, explicându-se și mai ales lăudându-se singuri.

Descompunerii somatice i-ar sta bine și coroana modestiei, liniștirii, meditației tăcute și zâmbitoare. Dar nu, până nu ne lovește trăsnetul senilității sau scurcircuitărilor neuronal-mintale, al paraliziilor de tot felul, ne agățăm de oameni, de spații și de timp, sporovăind gureș cu orice ocazii, băgându-ne-n seamă, intervenind în orice, având peste tot și despre orice opinii demne de-a fi impuse, obligând să ne-asculte pe cei ce nu reușesc să fugă din vreme de noi. Ba ne și văietăm nonstop. Îmbătrânim dacă nu chiar agățători și dominatori, cel puțin nesătui, care victimizându-ne excesiv, care proslăvindu-ne ostentativ. Întristător și obositor fiind egoismul la ramolire, îi obligăm pe ceilalți să ne dorească plecarea. Toți avem cunoștințe ce ne-au mărturisit că au răsuflat ușurați când, rând pe rând, după câte-o viață întreagă în care părinții au transpirat egoism, spaimă și dominație (ba unii chiar și abuz, alcoolism, violență), aceștia din urmă s-au isprăvit. De-au lăsat ceva pe urmă e perceput tot drept povară, de n-au lăsat nimic rezonanța e de înc-o desagă de resentiment, frustrare, șters de mătură.

E multpreabanal să mărturisești (cu ironie geloasă sau cu acreală strict personală, nu prea importă) că nu-i destulă dragoste printre pământeni. Nobil ar fi să spui că, deși nu-i definitivă și se termină prematur, fie și numai din când în când, totuși este destulă. De-așa resemnare și recunoștință multpreapuțini suntem capabili. Pentru majoritatea, lăcomia în toate, plus nedezbărarea și purtarea-n cârca inimii a tuturor cadavrelor de traume și frustrări, reprezintă identitate fudulă, de clamat și impus tuturor, semenii noștri semnându-și singuri cererea și consacrarea întru acumularea de mici erori și orori, răutăți intime, mizantropii ascunse ori declamate, de compensat iluzoriu cu faime artificiale, cu merite trucate, cu tinichea de medalii și hârtie de diplome. Majoritatea îmbătrânim inestetic, urâțel chiar. N-ar fi fain ca mult mai mulți nicidecum să nu ne chinuim a ține piept acestei dure tendințe, ci pur și simplu să renunțăm zâmbind la a fi servii ei?

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Multa „proiectie” in textul acesta, te face sa simti mila.

    Stiti ca oamenii, familiile, relatiile nu sunt toate la fel, nu?

  2. Fara indoiala batrinetea e urita, uneori nu numai urita, ci si umilitoare. Nu cred ca e posbil ca cineva sa imbatrineasca frumos!
    Dar, in fata acestei uritenii, fiecare reactioneaza diferit.
    Exista si batrini care se privesc, si-si privesc, trecutul f critic, chiar nemilos as zice. Se condamna pt anumite decizii prea ieftine, sau pt lipsa de curaj. Unii chiar ar fi curiosi sa mai inceapa odata, sa fie cum ar fi. Ca doresc sa comunice, e adevarat, daca pe vremuri, venind de la munca, erau atit de epuizati incit nici nu mai reuseau sa spuna noapte-buna, acum sunt vioi si zglobii. Acum au inca o multime de cuvinte nefolosite.

    Batrinii constienti isi dau seama ca lumea nu se schimba nici macar cu un milimetru, ramine aceeasi care a fost din totdeauna, se amuza de activistii care tot incearca sa schimbe ceva. Cu atit mai mult ar parea absurd ca ei, constienti de acest lucru, sa-ncerce sa schimbe ceva, sa-i schimbe pe copii, sau pe nepoti.
    Batrinii constienti se amuza a fi spectatori la o piesa care se repeta la nesfirsit, multumindu-se ca, din gind in gind, sa aplaude, sau sa huiduiasca, actorii din scena. Cind se termina spectacolul, iesirea prin Sarindar!

    Ca batrin constient regret enorm greselile, prostiile pe care nu le-am facut! Pe undeva cei mai fericiti batrini sunt aceia care nu au de lasat mosteniri.

    • Da, este umilitoare cand privesti cuponul de pensie atat in Germania cat si in Romania.
      Stati ca in Romania sunt penalizati numai cei cativa ani care ai iesit anticipat la pensie pana la atingerea termenului legal ? dupa accea beneficiezi de pensia „nealtoita”, in Germania ramai pedepsit pana ti-au batut ultimul cui.

  3. Întodeauna citesc cu mult interes ce scrie Marin-Marian Bălașa.
    La fel orice articol pe contributors.ro
    M-M B., ca un adevărat Om de Cultură scrie nu doar ca urmare a unei vaste, profunde și clarificate acumulări culturale.
    Scrie cu sufletul.
    Mulțumesc!

  4. Caci „prostul nu e prost destul daca nu e si fudul ” ne zice, pe nemestecate, o veche zicala cica „ca-care ”ar fi romaneasca.Vorba aia ,de o repetam mai ceva ca „papagalul” cea cu drobul al de sare cazut si el ,prin nu stim ce minune,in capul oricui ar fi doritor de paguba „caci ”de trasul vacii cu funia in podul casei , cel plin odiniora de nelipsita fineata (ce miros imbietor),ne-am cam saturat de multa vreme .Doara romanasi de-ai nostri ,aia cu mucii de atirna pina si acum nestingheriti pe piept ,suntem de o viata..Cum, necum ,frumosi nevoie mare, existam cu totii caci pina si Pacala si frate-sauTindala ne-au tot fost sfetnici de seama .Ce senectute , ce boala , ce degradare , ce invoiala facuta de al cu coasa , nu ati auzit nici voi de Danila Prepeleac ala de arunca buzduganul in luna ? Pina si Canuta de il numira unii „ om sucit ” tot se rostogoli cale de o verste in propriul lui cosciug.Doara si Liceu, – cimitir. Al tinereţii mele! ne umple inca inimile de atita spaima .Suntem „vesnici tineri si ferice ”precum cel numit Alecsandri (ala de e scris cu cs si nu cu x) si ne ducem cu totii batrinetile de parca am fi fi „Capitan la 15 ani ” .Fuduli am fost,fuduli vom fi, pina in veacul -veacurilor asa cum unul singur ii romanul pe lumea aiasta.Inca mai tragem cu coada ochiului la cite vrei pitipoanca sau mai dam pe git cite vreo horinca din aia de iti trasneste direct in dibla de atitea grade (cea de vreo 70 de grade aflata si ea la prima strigare) dar nu alea ale generalului .Parerologia ne face inca cinste si cuprinsi de amorul artei inca batem cimpii nostalgiei vremurilor trecute acolo unde pina si „ vacarul satului ” era si el cineva .Amu , de cu seara , unii isi pierdura pina si maretia dar minati de foametea cea mare, care tot vine peste noi de ceva vreme ,sporovaiesc ,in duet, despre cit de bine ne era o data atunci cind capitalismul decadent nu exista in forma raului absolut prezentata noua si doara socialismul multilateral dezvoltat ne era pavaza alaturi de „mama” (doar a unora) Rusia.Cit de imbatrinirea „uritelului” din noi este doar o chestiune de caracter ,ala ce de buna seama ii inexchimbabil .Bintuiti de tarele trecutului unora dintre noi inca le musteste a trai in vieti paralele .Senectutea le aduce acestor oameni (doar unora) rautati nebanuite cindva in a le avea , le modifica , fara regrete , intelegerea vremurilor, ei aruncind totul , ca si vinovatie, in seama altora . Mereu si mereu altii sunt vinovati de neputinta lor .Mereu si mereu doar ceilalti sunt faptuitorii .Mereu si mereu ei sunt acum atotstiutorii ce cindva (in vremuri de mult uitate – sau asa ar trebui ) aveau un loc (cu mina intinsa dar nu cea a regelui Lear ci mai degraba cea a lui Harpagon cel lacom )la masa cu bucate (atit de putine si ele).„Greu la deal cu boii mici ”este poate expresia momentului ce ne defineste acum ca si natiune minati fiind de regretele trecutului venite si ele „ pe cai mari ” o data cu scurgerea timpului .Cu sau fara „ Papion ”trezirea neamului se amina si cine stie poate nici „Calendele Grecesti ”nu ne mai sunt suficiente .Minciuna purtata ,atita amar de vreme, pe aripile trecutului nostru recent si national a lasat urme adinci .Uriciunea este doar una dintre ele.Am uitat sa spunem sau sa lasam loc de „buna ziua” asa cum fac alte neamuri acolo unde chiar daca nu cunosti pe cineva t i se spune(netam-nesam) cu atita mindrie, devenita nationala , bonjour.La noi in tara parca „ hai sictir” ar fi cuvintul de ordine „.Pulimea ”(aia de ne-o zise ministrul)neamului romanesc este greu de miscat .Am amortit intr-o parabola din care greu mai putem iesi .Imbatrinim urit uitind cum cindva chiar noi, tineri fiind ,ne-am certat parinti atunci cind au acceptat comunismul ca si formula mincinoasa de a ne prezenta trecutul nostru romanesc ba chiar si minciuna acumulta de acele vremuri de rastriste acolo unde ea statea cu „regele la masa ” .

  5. WOW! Aveti curaj cu un astfel de articol!:)
    Am sa-l salvez undeva si-l voi citi macar la fiecare inceput de an. Sau sfarsit…
    Multumesc! O viata cat mai constienta tuturor!

    • Fii liniștit! Articolul acesta reprezintă un act de curaj în opinia ta, pentru că ai înțeles ce-a vrut să spună autorul, dar pentru marea majoritate a celor vizați de articol este mult prea prolix pentru a se obosi să-l citească. Dacă vrei un exemplu de curaj, am să-l citez pe domnul Radu Banciu, care a spus pe de-a dreptul „Avem cei mai nesimțiți bătrâni“. Știu că, în urmă cu câțiva ani, când s-a întâmplat, am fost șocat (nu de afirmație – eram și sunt de acord cu ea) de franchețe.

  6. De ce îmbătrânim urâțel ?
    Pentru ca ne mintim pe noi insine si unii pe altii . Pentru ca ne imaginam ca sintem stapinii lumii si proprii nostri stapini . Pentru ca ne imaginam ca existenta aerului ce il respiram si existenta soarelui ce ne incalzeste si ne tamaduieste sint drepturi pe care le meritam . Pentru ca alergam disperati sa ne realizam material si social ( pe noi si pe copiii nostri , mai ales pe cai imorale si amorale ) . Si cite multe altele …..
    Timpul este „intervalul în care Dumnezeu asteapta raspunsul nostru la oferta iubirii Sale”, Nu imi amintesc acum cine a spus asta .

  7. Mi-a mers la suflet. Nici nu putea fi scris mai bine. Am 67 de ani și probabil de aceea rezonez. Vă doresc să îmbătrâniți cât mai frumos! Eu lupt in fiecare zi pentru asta. E greu, uneori e bine, alteori … fiasco. Dar nu mă las. Încă.

  8. Articolul dvs reflecta, din pacate, o mentalitate – pe care o impartasiti din plin – distructiva in Romania: de ce dupa 60 de ani tot ce poti sa faci este sa te pregatesti sa mori? Mentalitate inchistata, depasita, discriminatorie. Si nu, nu fac parte din aceasta categorie de varsta, dar traiesc in afara Romaniei de peste 20 de ani, si oamenii de peste 60 de ani sunt foarte activi, pot adera la diverse activitati in timpul liber, si nu stau neaparat doar sa si creasca nepotii si sa fie desconsiderati de copii. Va credeti si autentic si interesant cu ce ati scris😩. Cu asemenea atitudine nici nu ati avea cum sa imbatranati altfel decat urat as zice eu. Inlaturam varianta indulcita de diminutiv.

    • Da, aveti dreptate, este din pacate destinul a multi pensionari din Romania insa nu-mi „este rusine” nici cu zecile de mii de pensionari parcati in azile de lux de catre copii datorita lipsei timpului si interesului pt batrani, azile in care acestia vegeteaza si astepta sa-si dea duhul.
      Cine este mai castigat, pensionarul de la tara care munceste in jurul casei ajungand de multe ori la varste inaintate sau pensionarul dement la 70 de ani care vegeteaza in azilul de lux !
      Cine are bani si il tin balamalele se urca in avion si pleaca spre tari mai calde, clima temperata europeana nu este prielnica pt oasele rebegite de reumatism si multa munca, Turcia spre exemplu fiind o destinatie foarte buna. Exista oferte la hoteluri de 4 – 5 stele pe timp de iarna incl zbor undeva la ca. 500 – 600 de eur/luna ,all inclusive, e mai ieftin decat sa stai acasa, incalizera si curentul fiind mai ales acum foarte scumpe, in Turcia lui Erdogan, energia e ieftina.

    • Nu ati inteles textul, l-ati luat ad literam.

      Felicitari autorului, ati descris necrutator dar fara rautate cea mai trista parte a vietii la care din fericire nu te gandesti inainte de a o atinge.

      • Si ce sa facem ? cadem toti cei peste 60 de ani intr-o depresie colectiva ? exista un remediu, munca pe masura si mai putin „frecatul bancilor prin parc” si plimbatul nepotilor. O activitate fizica si mentala atenueaza efectele imbatranirii, sunt oameni care mai au planuri mari dupa incetarea activitatii profesionale.
        Se gandeste cineva in Romania la posibilitatile de munca pt oameni trecuti de 60 de ani ? s-au sunt considerati rebuturi si legume care trebuie alimentati din fondurile sociale ?
        Decat sa ne lamentam ca imbatranim ar fi mai bine sa ne gandim ce putem face o data ajunsi la aceste varste.
        S.a gandit cineva ca poate spre exemplu urma cursurile unei facultati ? nu exista limita de varsta. Ofera facultatie romanesti acestea posibilitate ? in occident exista.

  9. Nu-mi place poezia și citesc aproape exclusiv proză. }nsă cred că merită citate versurile lui Eminescu:

    „E uşor a scrie versuri
    Când nimic nu ai a spune,
    Înşirând cuvinte goale
    Ce din coadă au să sune.”

  10. Pai daca ridurile si varsta si bolile si toata constructia lumii din jur te imping in umbra societatii, ce sa faci altceva? Stai si vorbesti despre tine, oricui vrea sa te asculte. Doar nu esti invizibil, ai inca o poveste de spus, oricat de mult ti se arata ca esti o fantoma in descompunere. Cand esti neglijabil, cum sa si fi frumos? Si in ochii cui sa fii frumos? Ai colegului de bancuta, de autobus, biserica sau spital, la fel de fantomatic? MAi degraba in ochii pisicilor, cainilor si porumbeilor hraniti.
    „Descompunerii somatice i-ar sta bine și coroana modestiei, liniștirii, meditației tăcute și zâmbitoare.” Da, de acord, daca batranetea inseamna sa fii in continuare parte integrata a comunitatii, si nu expulzat in colt.
    De ce traim ca batrani? Pentru ca evolutiv acest lucru a fost avantajos pentru supravietuirea speciei noastre. De ce traim urat ca batrani? Pentru ca avem o societate șuie.
    J Diamond zice mai bine: https://www.youtube.com/watch?v=yPGwA7t6bpI

  11. Partial adevarat.Dar nu credeti ca societatea, mediul in care ne invirtim superficialitatea din educatie si scoli mentin si conduc la uratel?

  12. Extraordinar acest text! Păcat că el se referă în primul rând la cei care nu sunt familiarizați cu acest stil și îl ignoră, dar schijele lui ne ating pe toți, indiferent de condiția intelectual-socială.

    • Atunci ar trebui sa ne impuscam o data cu trecerea varstei de 50,60 .. de ani dupa deviza cine moare tanar nu imbatraneste, urat !! Unii o i-au chiar in serios, beau si manaca pana crapa fierea in ei, consuma droguri sau practica sporturi extreme.

  13. Nu mă prea bag în luxurianța replicilor de aici (mai ales observând familiaritatea dintre mulți cititori și pimpongul competitiv antamat deja de-ani și ani). Multe abordări, provocări sau chestionări de-aici au valoare în sine, multe informații sau comentarii foarte inteligente sunt autonome (completând direct sau continuând indirect textul inițial), iar o amabilitate adresată vreunui comentator ar nedreptăți pe altul (care-ar confunda aprobarea sau dezaprobarea tacită cu ignorarea). Așadar, scuze celor mulți cărora nu le răspund (nu intru foarte frecvent, nu administrez personal contul, inpomptitudinea/nespontaneitatea ar subția rostul).

    Cât despre narcisismul care obligă să crezi că ai automat dreptate (senect fiind), sau că meriți negreșit a fi luat în seamă (cu toate că mediul sau urmașii te-ar evita), așadar despre alte ratări, implozii sau explozii lăuntrice, drame autogene/induse, mici „urâțenii” de care nu vrem sau chiar nu putem a fi conștienți, am mai scris undeva:
    https://www.lapunkt.ro/2022/12/despre-incomensurabilitatea-erorii-si-decandentei-umane/

    și poate (fiindcă nici răul nici binele nu au număr) voi mai scrie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

Un nou volum semnat de Mihai Maci. Îl puteți achiziționa de aici

Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro